Exista nervi!

Un articol de NICOLETA SALCUDEANU

Volumul al VI-lea din seria „Fragmentelor critice“ („Ne revizuim, ne revizuim…“, Bucuresti, Fundatia Nationala pentru Stiinta si Arta, 2009) este cea mai corosiva carte publicata pâna acum de Eugen Simion; asumata intr-un sens confesiv, considerata deopotriva o forma de jurnal critic si totodata de jurnal public. Este formula maximei confesivitati de care se simte capabil autorul: in chip de vehementa civilizata, bine strunita. Jurnalul critic cuprinde „insemnari despre carti si autori, portrete si scene din viata literara, polemici literare si, din loc in loc, mici note subiective pe teme teoretice, câta vreme cel public „imbratiseaza si subiecte legate mai mult de anxietatile si moravurile societatii românesti“. Atacat, de mai bine de douazeci de ani incoace, când cu inversunare, când cu cordialitate ipocrita, nu doar pentru „apolitismul“! sau, dar si pentru admirabila consecventa critica, riposta s-a mentinut nesmintit in limitele civilitatii, tinutei si elegantei intelectuale, a tonului retinut. La atacuri, nu de putine ori de-a dreptul grobiene, a raspuns cu un incredibil calm si cu o impecabila civilizatie a dialogului. In buna parte astfel de raspunsuri inmanunchiaza si aceasta serie de „Fragmente…“. Noutatea volumului consta mai ales in „nervozitatea“ mai accentuata a tonului si in pozitionarea preponderent polemica. Este, indiscutabil, cea mai „iritata“ carte a profesorului. Iar enervarile sale se preschimba lesne in enervarile noastre.
Politizarea din ce in ce mai perversa a actului cultural determina radicalizarea pâna si a unei anume, daca nu recesivitati, atunci discretii politice. Chiar si un spirit relativizant si modulat, in fata asaltului inflexibilitatii rinocerizate, trebuie sa-si ia masuri de aparare mai drastice, incât „Oricât de mult as apara eu ideea autonomiei esteticului, constat ca, scriind despre literatura, nu pot ramâne tot timpul «autonomist». Politicul se insinueaza peste tot si politica devine din ce in ce mai mult, in vremuri de schimbare, o dimensiune dominanta in societatea româneasca. Nu stiu daca ea reprezinta destinul omului modern, cum a zis cine a zis, dar in mod cert tine sa acapareze toate domeniile (inclusiv acelea ale spiritului) si sa ne preseze din toate partile“. Astfel ca, rând pe rând, sunt luate in discutie cumpanita subiecte de interes general devenite pentru unii obsesii revansarde si pretexte ale parvenirii: lustratia, limitele compromisului, procesul comunismului (esuat, fie vorba intre noi, intr-o penibila daciada), relatia dintre cultura si politica, problema revizuirilor. Aceasta din urma, in loc sa fie, in componenta sa estetica si morala, onesta, fiindca „nu trebuie, (…) prea multa filosofie si nici o inflamare perpetua a spiritului pentru a accepta ideea ca orice generatie stabileste, in marginile adevarului – cum ar zice Maiorescu – scara ei de valori in literatura“, e interesata si carierista. „S-a schimbat doar «tachisma», vorba lui I. L. Caragiale. Tachisma revizionista care, la paralela noastra morala, este o aglomerare impudica de resentimente, frustratii, uri abisale si, pe dedesubtul lor, o mediocritate compacta si razbunatoare“.
Cu majuscule
Parcurgând „iritarile“ autorului, in parte exasperate, in parte ironice, vizitam de fapt un muzeu al absurdului. O mostra, de pilda, este un text ce va ramâne intr-o virtuala antologie a grotescului, cuprins in sumarul unui numar din revista „Vatra“, in care, ni se aminteste in treacat, cu haz nebun, „Nelipsit este dl. Grigurcu care, dealtminteri, nu lipseste din nici o publicatie care apare pe teritoriul României. Si cum apare cam in fiecare oras câte una, cel putin, de la Gaesti pâna la Iasi, Dl. Grigurcu este totdeauna prezent cu obsesiile, fantasmele si idiosincraziile sale“. Este vorba de acel domn Grigurcu, ni se aminteste, ce ii „injura, de când il stim, pe G. Calinescu, Arghezi, Preda, A. E. Baconsky, Nichita Stanescu, Marin Sorescu si lauda, cu obstinatie, pe poetii-redactori-sefi“. Dar nu dl. Grigurcu este tinta acestor notatii, ci textul unui oarecare domn Virgil Diaconu, devenit celebru prin petitia penibila prin care cerea, alaturi de alti câtiva petitionari, conducerii U. S., indepartarea poetului Marin Sorescu de la conducerea revistei „Ramuri“. El va ramâne, daca va ramâne, in istoria literaturii, exclusiv in aceasta ipostaza ridicola. Textul vizat uimeste prin „mitocania limbajului sau critic“, prin „limbajul mârlanesc pe care il foloseste“, ce „discrediteaza o profesiune altminteri onorabila (critica literara)“. Si suna cam asa, referindu-se de data aceasta la poetul Stefan Augustin Doinas: „nu se prostitua, asemenea curvelor literare, insa avea indemânarea sa mulga, la rând, toate Tâtele Comuniste“. Suntem invitati, cu zâmbet fin, sa observam ca „autorul foloseste majusculele, ca sa nu se piarda cumva valoarea simbolica a termenilor“. Pe buna dreptate limbajul merita sa fie taxat ca fiind al unui „sef de cadre retardat“. Mult haz, dar si mai multa abjectiune in astfel de mostre de vigilenta revolutionara.
Revizuiri…
In ce priveste revizuirile, tema ce s-a de-lovinescianizat si trivializat nepermis, autorul adopta o atitudine transanta, dar echilibrata. Admite atât revizuirea morala, cât si pe cea estetica, cerând insa o adecvare cât mai just calibrata pentru un domeniu atât de gingas. Confuzia sau amestecul deliberat al principiului etic cu cel estetic genereaza nu doar grave greseli axiologice, dar poate functiona ca instrument malefic in contra sistemului autentic de valori si in folosul subiectivitatii interesate a unor critici manipulatori si oportunisti. Revizuirea morala este „inevitabila in epoca post-totalitara. Si, in genere, dupa o mare trauma a istoriei. Inutil de a dovedi de ce. Numai ca aceasta operatie necesara s-a transformat, dupa decembrie 1989, in altceva ce nu mai are de-a face cu spiritul critic“. E o realitate ce nu mai trebuie probata – „capitalismul de cumetrie din cultura“. Insusindu-si opiniile caustice, dar indreptatite ale lui D. Tepeneag, autorul observa ca „se practica, azi, in critica româneasca o tactica de eliminare de tip orwellian a adversarilor“ tot asa cum, „pâna in 1989, s-a practicat un «oportunism idealist»“. Pe buna dreptate se pune la indoiala „seninatatea si obiectivitatea canonizatorilor“, câta vreme „revizuirea valorilor s-a transformat intr-o actiune de hartuire si eliminare a scriitorilor importanti“, când „nimic nu s-a revizuit, a sporit doar confuzia de valori“. Revizuirea ca rafuiala nu e doar un fenomen românesc. Glosând pe marginea unui volum recent de eseuri, apartinând lui Milan Kundera, „intrigat de aceasta intoleranta in lumea spiritului“, autorul observa ca practica „listelor negre“, un procedeu pe cât de intolerant pe atât de extremist, propriu totalitarismelor de dreapta si de stânga, continua sa functioneze si in era postcomunista, iar Europa, cu vorbele lui Kundera, „a intrat in epoca procurorilor“. Nu ar trebui sa uitam ca „pe la mijlocul anilor ’50 lista neagra insuma mai toata literatura româna“. Se stie ca episoadele ce marcheaza o schimbare istorica de macaz sunt propice spiritului revansard si sunt bune conducatoare de impostura cu praporii dreptatii purtati ca stindard. De fapt cei douazeci de ani postdecembristi de „revizuire“ n-au fost decât „un vacarm general si o pofta uriasa de promovare socio-politica“ si s-a exercitat doar prin „injurii, razbunari, pamflete, procese morale, negatii dupa ureche“. Concluzia este continuta in intrebarea „S-a revizuit ceva, este viata literara de azi mai curata, sunt ierarhiile literare mai drepte?“ – intrebare ce nu are nevoie de raspuns. Este evidenta bruta ca nu s-a intâmplat asa ceva.
Dosariada cultural-politica
E un fenomen postdecembrist cvasi-generalizat „justitia“ literara dupa criterii politienesti de tipul „cine nu e cu noi e impotriva noastra“, infaptuita de comisari din ce in ce mai incruntati, din ce in ce mai interesati. „Epurari“ si denunturi puse in practica dupa metode bolsevice, tocmai de adversarii cei mai vocali ai bolsevismului. Comisari anticomunisti postcomunisti ce nu accepta, chiar si in cultura, mai mult de o culoare ideologica, cea de dreapta; stânga fiind asimilata, in mod cu totul rudimentar, cu comunismul. Daca, in privinta alegatorului de rând, aceasta forma de daltonism ar fi justificata prin numarul de ani de totalitarism, gândirii intelectuale ii sunt, teoretic macar, atribuite o anume mladiere, un anume simt al nuantei si, nu in ultimul rând, toleranta si curiozitate, capacitate de interactiune si dialog cu ideile celuilalt. Curios lucru, optiunea alegatorului de rând se vadeste mult mai democrata si inovativa, urmarind ciclurile electorale si alternanta la putere, decât capacitatea intelectualului român de a pricepe, accepta si respecta jocurile moarate ale ideologiilor. Paradoxal, nu alegatorul de rând se face vinovat de primitivism politic si reflex antidemocratic, ci tocmai acela ce „vede idei“, omul de cultura ce refuza principiul pluralitatii si sanctioneaza cu obtuzitate dreptul elementar de a opta si alege. Cine are alte simpatii decât cele institutionalizate prin sinecuri e, macar simbolic, anatemizat si alungat din cetate. Un alt paradox este ca, prin aceasta situare otova, intr-o lume intelectuala animata, daca privim doar inspre Franta si Statele Unite, de o ampla flexibilitate ideologica, noi ne configuram ca o insula dura de anchiloza reactionara. Suntem, cultural vorbind, un Sandu Napoila ultraretrogradul al circulatiei universale de idei, in care ne situam cel mult ca medium obedient si mimetic. Nu e de mirare ca in astfel de vremuri a aparut o „fiziologie“ maligna, considerata disparuta: adulatorul de scoala noua (nu doar totalitarismul e propice acestei specii), intelectualul de curte de tip nou. Daca in totalitarism el „beneficia“ de prezumtia teroarei, adulatia se petrece azi in deplina relaxare si „gratuitate“.
Când aberatia capata rang de norma, iar calomnia e mai sprintara decât banalul adevar, nu e de mirare ca mai toate reflexele totalitare sunt reluate in chip insidios, dar lucrativ. Dezmatul dosariadei cultural-politice bunaoara nu este decât o forma perfectionata de santaj si compromitere a adversarilor directi ai intelectualului de curte de tip nou. Este noua fata a delatiunii adaptata noilor conditii de parvenire intelectuala. In ea lesne poate fi recunoscuta vechea practica a „fiselor de cadre“. Nu poti decât sa fii atins de sentimentul zadarniciei când citesti o autobiografie justificativa a lui Ion Barbu, inclusa in fisa sa de cadre, si, iarasi, nu poti reprima proiectia ulterioara a unei astfel de practici: „Revenind la dosarul lui Dan Barbilian: parcurgându-l, nu stiu de ce am avut sentimentul ca un mare spirit este silit sa se umileasca si, din aceasta pricina, ma simt, azi, trist, vexat, umilit la rândul meu de toate aceste mizerii ale istoriei. Cine ne poate da certitudinea ca ele nu se repeta? Ideea ca, denuntându-le, impiedicam repetarea lor este foarte relativa“. Fireste ca este relativa, poate chiar imposibila, câta vreme mizeriile istoriei de azi sunt aceleasi cu cele de ieri. Insa daca ieri fiinta unui mare spirit, cu toate irizarile fapturii sale era strivita intre copertele unui dosar de catre un functionar ignar, astazi de acest lucru se ocupa confratii sai „hipermorali“. Astazi, cei mai redutabili colportori sunt tocmai cei investiti in fruntea unor organisme ce presupun o maxima etica profesionala, chemati sa o respecte, dar si sa o arbitreze. Cei ce se folosesc de codurile institutionale pentru a-si rezolva aversiunile. A se vedea reactiile „institutionale“ la cea mai spectaculoasa carte din ultimii ani, ca adevar uman, memoriile lui Adrian Marino.
Pentru cei mai tineri, astfel de moravuri pot fi, ori de neinteles, ori, din pacate, de urmat – oportunismul nu cruta nici o vârsta. De aceea cele mai vibrante cuvinte ale profesorului E. Simion sunt adresate lor, in forma unui decalog al onoarei: „scrieti, baieti, ce vreti, numai scrieti bine si nu abandonati criteriul obiectivitatii (un criteriu batrân, dar sanatos in critica literara!), judecati cartea, nu omul (desi, in vremurile noastre, acest fapt este aproape imposibil), faceti efortul si striviti in voi impulsul razbunarii, nu va lasati prada resentimentului si a idiosincraziilor voastre; scrieti nu pentru a servi pe cineva, ci pentru a sluji adevarul; porniti, in tot ce faceti, de la ideea ca adevarul poate sa existe; nu va urâti intre voi si, in genere, ura este in literatura un fenomen injositor si infecund; nu dispretuiti literatura nationala, fiti, va rog, spirite nationale cu fata spre universalitate, cum cerea, cu o suta si mai bine de ani T. Maiorescu, revizuiti ideile si judecatile de valoare date de cei dinaintea voastra, pentru ca este firesc sa fie asa, dar nu porniti de la ideea ca a revizui inseamna a distruge, a elimina, a demitiza“. Poate cel mai tulburator, amar si frumos lucru spus de un critic este ca adevarul poate sa existe!
„Semne de negatie“
Demitizarea, ca pandant al Cântarii României, este, iarasi, motiv de copioasa iritare. Postcomunismul a ridicat pe valuri sedimentare iezuitismul unor actori ai vietii literare disciplinati pâna la complicitate in vremuri comuniste, dar peste poate de insurectionali in vremuri sigure. Pentru cineva consecvent cu misiunea sa critica, fidel judecatilor sale chiar si in rasparul noilor conformisme si teribilismelor de opereta, vitejia stridenta de dupa razboi nu poate fi inregistrata decât in cheie grotesca, asa cum se si descifreaza de fapt. „Semne de negatie si, in genere, ceea ce am putea numi scepticismul fata de literatura“ aflam la mai toti criticii, fiind parte intim continuta a spiritului critic. Exercitiul de negatie, un anume hybris, poate fi sanatos uneori, insa doar atunci când urneste ceva. Când este disolutiv in absolut, e, ori total inutil, ori bovaric. Ori ambele. Era mai mult decât previzibil ca o carte precum „Iluziile literaturii române“ sa stârneasca unui sceptic mântuit o reactie de profunda respingere. Când cineva arunca o piatra in apa, este infinit mai dificil sa o scoti. E. Simion reuseste. Si nu doar cu argumentele cele mai pertinente, dar mai cu seama prin facultatea ce n-ar trebui sa lipseasca nici unui critic: ironia subtila, dar prompta. Fara urma de zeflemea, pe care o detesta de altfel, autorul „Fragmentelor…“ stie sa declanseze un hohot izbavitor de râs. Printr-o simpla citare suntem proiectati in plin burlesc, eliberându-ne astfel de angoasa mitogenetica: „ne dam sau nu seama, clasicii ne obliga sa le recitim zilnic crezul, ne supun unui viol estetic si ne constrâng sa inghitim zilnic de bunavoie si cu entuziasm, ca pe o fatalitate, azima modelului la etern si imuabil“. Imaginea hãrtuirii zilnice si entuziast-masochiste este una ce il va urmari cu siguranta pe autorul acestor rânduri pâna, hat, in istoria literara, a carei memorie e capricioasa si s-ar putea sa-l retina in chiar aceasta ipostaza, de abuzat textual. De bronz este diagnosticul: „nu «efervescenta mitogenetica» in cultura trebuie sa ne sperie (…), ci modul cum este judecat si manipulat acest fenomen. Si, ca sa duc gândul pâna la sfârsit: pe criticul cu simt estetic il intereseaza, la urma urmei, nu daca miturile, fantasmele, obsesiile, complexele exista sau nu intr-o cultura (pentru ca ele, oricum, exista – vrem nu vrem), ci daca ele intra si rodesc in creatii majore sau ramân simple forme goale si repetitive, fara substanta spirituala“.
Un tinut al literaturii
Intr-un climat cultual in care devotiunea si consecventa critica sunt execrate, dl. Eugen Simion apare ca o figura exotica. Cum la fel de „exotici“, si de aceea degraba alungati din stup cu o incredibila agresivitate au fost câtiva scriitori de prima mâna ai literaturii române, printre care Valeriu Cristea sau Marin Sorescu, pentru teribila vina de a-l fi sustinut pe… Ion Iliescu. Dupa ratiunea confratilor, dreptul la (alta) optiune estetica sau politica si consecventa cu sine sunt pacate de netolerat. Format teoretic la scoala franceza, insotitorul scrupulos si fidel al „Scriitorilor români de azi“ a asimilat in mod firesc cultura galica, nu doar in aspectul ei formal, strict estetic, dar si continutistic. Or continuturile esentiale ale culturii franceze sunt, si astazi, in principal, de stânga. Sunt remarcabile atasamentul doctrinar si consecventa autorului „Diminetii poetilor“ cu care a reusit sa traverseze senin doua perioade, cea pre si postdecembrista, ambele bântuite de intoleranta ideologica, dar si de vertiginosul oportunism al convertirii peste noapte. A fost si a ramas un intelectual de stânga, spre deosebire de colegi de generatie care, din realist socialisti, au devenit vajnici anticomunisti, fireste insa ca numai dupa ce si deoarece comunismul a pierit. Dreapta de azi e stânga de ieri, pe când stângismul lui Eugen Simion e de totdeauna. „Dar ce mai inseamna stânga azi? intreaba si se intreaba criticul, fiindca „in România tema este aproape imposibil de discutat. Cine zice «stânga» – este automat suspectat de simpatii comuniste, de conservatorism, nationalism etc. Asa ca nici un intelectual român nu vrea sa fie «pozitionat» (un termen ce se repeta in limbajul politic) la stânga. Mai toti au trecut dupa 1990 la «dreapta»“. Nu e usor sa fii om de stânga in România actuala, a carei intelectualitate lupta impotriva comunismului mai cu seama la douazeci de ani de la caderea lui si e sfâsiata de cele mai triviale oportunisme si de cele mai primitive maniheisme.
Emotionanta este reconsiderarea relatiei, deteriorate dupa 1989, cu Octavian Paler si vine ca raspuns necesar la gestul similar al acestuia din cartea de interviuri cu Daniel Cristea-Enache. Numai spiritele aristocrate sunt capabile de o astfel de reconciliere cavalereasca, dreapta, luminoasa. Si pentru ca am ajuns la aspectul luminos al „Fragmentelor…“, sa nu se inteleaga ca aceasta carte e de la un cap la altul o lista de disconforturi. Din contra. Am parcurs insa volumul pe liniile de inervatie ale textului, traseul impunându-se ca urgenta si interes de prim rang. „Ne revizuim, ne revizuim…“ nu este un repertoriu de enervari, ci si un splendid buchet de portrete, de exercitii de devotiune si chiar insemnari intime in care facem cunostinta cu adorabilele gemene Bubita si Bobita, nepoatele autorului. Intimismul, pentru autorul „Genurilor biograficului“, nu este insa unul desirat, ci e trecut prin ceremonia lustrala si tandra a discretiei. Aceste insule de serenitate, populate cu prieteni niciodata tradati sau uitati, cu literatura de cea mai pura calitate, cu intâmplari ce dovedesc ca „adevarul poate sa existe“ rascumpara, dupa cuvintele aproximative ale lui Perpessicius, „hula ce ne insfaca si ne târaste“. Tinându-se departe de ea, cronicarul prin excelenta al contemporaneitatii postbelice – prin amploarea survolului si temperanta judecatii, este printre putinii ce si-au propus teluri mari si le-au si atins.
In critica „mare“, E. Simion a dus la bun sfârsit „Dictionarul General al Literaturii Române“ si, iata, publicarea facsimilata a ceea ce N. Manolescu numeste, cu malitie frivola, „maculatoarele lui Eminescu“, ambele proiecte stârnind sulfuroase impotriviri si iritari. Si pentru ca, prin puterea cuprinderii criticul a fost mereu privit in oglinda cu N. Manolescu, se cuvine o diferentiere. Daca N. Manolescu este un om al reliefului, al feloniei accidentalului, cu riscurile ce-i revin, E. Simion evita riscurile nu din exagerata prudenta, ci prin savârsirea actului critic in chip sacerdotal, institutional. In urbanitatea discursului sau e continut un mare respect pentru tot ce inseamna literatura, un rar atasament pentru valorile sale. E vorba aici de o discretie a ceremonialului de valorizare. Opunându-se tuturor deformarilor si defaimarilor arbitrare, criticul intretine sentimentul tonic ca literatura româna ramâne teritoriul miraculos de redescoperit, ca este un tinut autonom ce poate fi aparat de revizuiri isterice si epurari pustiitoare. Un tinut al literaturii, pentru literatura. Nici mai mult, dar nici mai putin de atât.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper