Diarist sau blogger?

Cercul Metacritic din Cluj

„Cercul metacritic“ este un cerc de dezbateri al Facultatii de Litere din Cluj, prezentat la http://metacritic.wordpress.com. La ultima intâlnire au participat 24 de „metacritici“, tema propusa de Mihaela Ursa fiind „Diarist sau blogger?“. Dezbaterea a antrenat cadre didactice ale facultatii (Sanda Cordos, Ovidiu Mircean), doctoranzi (Andrei Simut, Iulia Micu, Adriana Stan, Cosmin Borza), masteranzi si studenti (Adrian Tataran, Oana Demeter, Iulia Cadar, Lavinia Rogojina, Flaviu Patrunjel, Alexandra Columban), care au in comun interesul pentru critica literara si pentru transformarile literaturii de astazi. Textul care urmeaza este transcrierea inregistrarii acestei intâlniri, facuta cu eforturi apreciabile de catre Andrei Simut si – fatalmente – lipsita de detaliile care fac deliciul dezbaterilor metacritice (rumoarea care insoteste un comentariu „scandalos“, râsetele si ironiile care pigmenteaza seriozitatea argumentelor).

Mihaela Ursa: Sa incepem a treia sedinta de cerc, in care ne-am propus sa ne ocupam de trecerea de la jurnal la blog. Cu aceasta am enuntat un aspect particular al unui fenomen foarte complex, deoarece nu tot ce tine de blogging poate fi derivat din jurnal, dupa cum nu toti urmasii jurnalului sfârsesc prin a fi bloguri. Asa ca, inainte sa va dau cuvântul si sa aveti posibilitatea de a va exprima (si pe baza textelor-suport pe care le-ati putut consulta pe blogul cercului), as mai vrea sa adaug câteva lucruri. Va propun patru puncte de discutie (pur orientative): un prim punct ar fi discutarea blogului ca fenomen socio-cultural. Este clar ca parte din ratiunile pentru care discutam azi despre blogging tin de amploarea fenomenului. Ca sa ne facem o idee despre extensia si inflorirea lui dupa 2004 in Occident (si cam din 2007 la noi) va voi oferi câteva date statistice: intâi, o statistica Technocrati din 2006, care constata existenta a 50 de milioane de bloguri. Tot de acolo aflam ca blogosfera se dubleaza o data la fiecare sase luni si jumatate, ca 175 de mii de bloguri sunt create in fiecare zi, mai mult de doua bloguri sunt create la fiecare secunda a fiecarei zile, un milion si sase sute de mii de postari apar pe internet in fiecare zi, ceea ce inseamna 18,6 postari noi pe secunda. Din 2009 nu mai am o statistica la fel de detaliata, ea constata doar existenta, la sfârsitul anului, a 126 de milioane de bloguri (o statistica Pulse, de data aceasta).
Intr-o anumita masura, fenomenul bloggingului trebuie pus in legatura cu o anumita modificare in modalitatea de utilizare a internetului. Este vorba despre maniera consacrata sub termenii de web 2.0, concept consacrat chiar din 2004, intr-o conferinta dedicata mediilor web 2.0 de catre Tim O’Reilly. El nu se refera la un upgrading tehnologic, la un update de aceasta factura, ci la o modificare in felul in care utilizam netul, cea privitoare la adaugarea de valoare si continut, de catre useri, pe masura ce acestia folosesc anumite aplicatii. Cu alte cuvinte, este preconizata utilizarea internetului ca o platforma de creatie a unor aplicatii media, ca o modalitate de a crea valoare si cunoastere cu ajutorul utilizatorilor. Lucru deloc strain de fenomenul bloggingului, bloggerii fiind, la modul ideal, astfel de utilizatori creatori de continut. Când spun asta, nu ma refer neaparat la blogurile culturale, literare, ci la blogging in general, ca fenomen socio-cultural.
Un al doilea punct de discutie ar putea fi urmatorul: in ce masura jurnalul intim, jurnalul de scriitor, jurnalul de creatie (si aici ramâne de vazut daca stabilim o identitate de continut, o suprapunere sau dimpotriva, o disociere intre toti acesti termeni) pot fi vazute ca precursori ai blogului. Pentru a actualiza câteva din valorile jurnalului intim, am recurs la informatiile pe care le da Philippe Lejeune in textul acela amplu pe care l-am atasat pe blog. Recuperez câteva informatii de acolo: de pilda, faptul ca secolele XVII-XVIII sunt cele in care asistam la o maxima inflorire diaristica. Tot acum se separa cele doua practici de notatie zilnica in jurnal. Se separa, asadar, o cronica personala care ramâne jurnal, de o cronica sociala care se transforma in presa, jurnalistica. In secolul XIX, jurnalele incep sa fie publicate sub forma de carte, majoritatea dupa moartea autorului. Dar tot de acum dateaza obiceiul de a publica extrase inca din timpul vietii autorului. Jurnalul intim este vazut ca o forma de expunere publica de sine si, astfel, am putea introduce in discutie problema cititorului de jurnal: ce anume creeaza un public pentru o astfel de literatura?. Pe lânga expunerea publica de sine, Philippe Lejeune vorbeste si despre o anumita calitate compensatorie a jurnalului, pe care o mosteneste si blogul. Iata câteva traduceri rapide, de atelier, din textul lui Lejeune: „nu poti pune la indoiala, critica sau detesta un anume lucru pe internet fara sa te excluzi din joc. Ne indeamna asta la toleranta sau ne face doar nerealisti si iresponsabili? Toate devin egale, iar daca emiti sentinte devii automat vinovat.“ Vreau sa va intreb sau sa ne intrebam la un moment dat cât de valabila este aceasta viziune „democratica“ pe care Lejeune si alti analisti ai internetului o impartasesc asupra bloggingului, asupra internetului…
Un al treilea punct al discutiei este infidelitatea blogului fata de diaristica. Si aici am pornit tot de la un citat din Lejeune, care spune: „blogul este jurnalul personal care se da inapoi, care se fereste“ (pulls back, zice textul nostru), cu alte cuvinte care tenteaza, care se joaca de-a iluzia jurnalului, dar care nu vrea sa intre in ea, nu vrea sa se transforme in continutul acelei iluzii. Intre semnele infidelitatii blogului fata de jurnal mentionez câteva: publicarea instantanee, globala, interactivitatea. Daca jurnalul inseamna publicarea târzie a unor insemnari retroactive, blogul presupune publicarea instantanee si inca la nivel global, de asemenea inseamna a publica interactiv, si asta ridica problema transformarii cititorilor in autori. Ma gândesc ca discutia noastra ar merita sa se ocupe de felul in care cititorii si autorii isi tranzactioneaza functiile, pozitiile, cum se transforma unii in altii. Apoi, daca jurnalul se bazeaza pe intârzierea notatiei, pe acumulare progresiva zilnica, pe secretizare, fie pe secretizarea intima fie pe selectia exclusiva si exclusivista a unui cerc restrâns de cititori, blogul mizeaza pe opusul acestor termeni, respectiv pe scrierea instantanee, simultana vorbirii, pe absenta oricaror interioritati protejate, si pe proiectia in exterioritate. Iarasi un citat tradus din Lejeune: „bloggerii cauta partasie. Ei opereaza pe principiul «traieste si lasa-i si pe altii sa traiasca». Ia-ma asa cum sunt, incercând sa atraga interes pe descrierea detaliata a unei vieti, iar nu prin conversatia lor sclipitoare compozitia este mult mai laxa, limbajul ales este mult mai aproape de limba vorbita, imitând monologul interior si adresându-se unui cititor empatic.“
In fine, ultimul punct pe care va propun sa-l discutam este: cum citim literatura blogurilor, iar cu asta ajung la conceptul celebru de „pact autobiografic“, pe care tot Lejeune il lanseaza pentru a denumi un anumit efort si efect de lectura. Pactul autobiografic il vizeaza mai intâi pe lector, respectiv masura in care cititorul isi da intr-un fel consimtamântul, acordând jurnalului o anumita „bunavointa“ apriorica. Ma intreb daca mai putem stabili un corespondent, o alternativa a pactului autobiografic in ce priveste blogurile. Tot la capitolul acesta mi se pare util de vorbit despre abordarea media studies. Spune Lejeune: „când ai lucrat atâta timp pe jurnalele personale, ssi intrerup citatul pentru a va aminti contextul acestei declaratii: este vorba despre un jurnal de lectura – de bloguri! – pe care Lejeune il tine timp de un an. La inceputul jurnalului el isi enunta prejudecatile, spunând „acesta este setul de prejudecati cu care pornesc in acest experiment: cred ca bloggerii sunt bârfitori, cred ca e numai prostitutie intelectuala acolo, cred ca totul suna a gol, dar sunt dispus sa imi modific acest set de prejudecati in urma lecturii, vreau sa vad daca si cât de mult imi vor fi ele confirmate sau infirmate de lectura respectiva. Ei, in acest context zice el cam asa:t „blogurile nu-ti ofera decât caricatura si prostitutie. Totul suna a gol. Ma aflam insa, intr-o predispozitie gresita. Poate ca, si acesta este punctul pe care vreau sa il subliniez, poate ca blogurile trebuie citite diferit. Intr-un spatiu in care publicul larg navigheaza, se angajeaza in dialoguri anonime, poate ca ele, blogurile, le apar drept profunde si autentice unor oameni neobisnuiti sa citeasca texte private. Incerc sa ma adaptez, pentru ca imi displace profund sa ma simt atât de plin de dispret. Nu as vrea sa supun aceste biete jurnale de web acelorasi insulte pe care „dragele mele jurnale“, le-au avut de suportat mai bine de un secol, respectiv secolul in care o parte din ele au ratacit drumul, ajungând sub tipar.“
Iata observatiile mele preliminare, menite sa actualizeze câteva lecturi, in asa fel incât sa discutam cât mai profitabil. Din acest moment dezbaterea este deschisa, fireste punctele acestea patru sunt orientative, nici cronologia lor nu inseamna nimic, putem incepe de la oricare dintre ele.
De unde credeti ca trebuie inceput ?
Alexandra Columban: Inainte sa ajungem sa comparam blogurile cu jurnalele, eventual sa incercam sa facem o trecere in revista a categoriilor de bloguri, desi e foarte dificila o clasificare a lor, eventual modul in care intelegem noi blogurile si experienta noastra de pâna acum. Nu pot sa ma declar cititor de bloguri, poate din cauza ca fiind eu mai demodata, am o oarecare problema cu legitimitatea lor si cu faptul de a le considera sau nu cu adevarat literatura, si, sigur, exisa unele care sunt evident bloguri literare, dar exista si cealalta categorie, de mâna a doua sau a treia, a blogurilor care sunt un soi de jurnal „trendy“, si pe acelea când le citesc, de cele mai multe ori ma abtin sa las comentarii rautacioase.
Este blogul „literatura“?
Mihaela Ursa: Ce ar insemna exact „blog cultural“, pentru ca si aceasta e o definitie care merita formulata?
Alexandra Columban: In definitiv aceasta e o discutie despre ce putem considera literatura sau nu, si aceasta e deja o discutie complexa. N-as vrea sa ma complac in clisee de genul, sa aiba o oarecare adâncime, sa incerce sa aduca o perspectiva noua…
Sanda Cordos: Poate ar trebui sa dam câteva exemple de bloguri literare.
Mihaela Ursa: Care ar fi blogurile „bune“ si blogurile „rele“ sau care ar fi blogurile „culturale“ si cele „neculturale“?
Sanda Cordos: Poate asta ar fi mai interesant si ar coagula discutia, daca ne-ati spune ce bloguri literare cititi de obicei, ce bloguri va plac…
Alexandra Columban: Imi plac in primul rând blogurile revistelor culturale, pentru ca vezi acolo receptarea de care au parte niste articole culturale scrise de voci cu autoritate din partea unor oameni diferiti, care nu au neaparat pregatire de filologi. Nu-mi plac cele care nu sunt literatura…, ci altceva… plictisitor.
Mihaela Ursa: Sunt doua probleme pe care le ridica Alexandra aici, e problema literaritatii: sunt sau nu literatura/care sunt literatura si care nu, plus cea a credibilitatii, legitimitatii. Credibilitate in ce sens? Te referi la faptul de a spune sau a nu spune „adevarul“…
Andrei Simut: … sau „are o autoritate“, la asta te refereai?
Adriana Stan: Si eu vreau sa te intreb: unde plasezi acea legitimitate, institutionala adica sa fie? Conteaza in primul rând girantul de editura? Dar putem vorbi de cititorii tineri care au confortul navigarii si legitimeaza spontan alegând pur si simplu sa citeasca blogurile care le plac.
Alexandra Columban: Avem o libertate de alegere, care desigur e minunata, dar care poate sa fie, daca nu chiar amenintatoare, cel putin intimidanta In ceea ce priveste acceptarea sau acordarea de legitimitate blogului, inteles ca si categorie literara.
Mihaela Ursa: Intrebarile sunt tintite nu doar spre Alexandra, ci si spre noi toti, ca si comunitate de metacritici.
Oana Demeter: Personal nu am citit un blog care sa se intituleze „blog“… Intr-un spatiu cibernetic, intr-un spatiu virtual, destinat lumii blogurilor, ce anume transforma gestul meu obisnuit de lectura in fata unui blog? M-ar interesa daca exista vreo diferenta intre felul in care voi citi un anume text imprimat pe hârtie si felul in care voi citi acelasi text pe ecran, ca text de blog. In acelasi timp ma gândesc ca aspectul calitativ al textului scris se poate modifica in receptare dupa cum se slujeste de hârtie sau de ecran.
Mihaela Ursa: Cum putem modifica receptorii textului schimbând mediul de lectura? In momentul in care schimbam mediul pe care citim, schimbându-l cu un altul, ceva se modifica in propria noastra lectura. Ce câstigam si ce pierdem la o astfel de traversare de medii diferite? Nu numai de la „cher journal“ la „cher écran“, ci si de la „cher livre“ la „cher écran“…
Adrian Tataran: Pentru mine cel putin accesibilitatea aceasta extrema, adica faptul ca poti sa ai orice text la orice ora, poti sa accesezi, esti liber, facilitatea cu care se obtine textul induce cumva o anumita lene, o anumita dezinteresare. De exemplu citind un blog nu am rabdare sa ajung la capatul textului. Niciodata nu am rabdare. In momentul in care o carte era sau este mai greu de procurat, are si toata aureola unei cuceriri, atunci atentia fata de textul respectiv este mult mai mare. De aceea ma gândesc ca exista bineinteles beneficiul unei accesibilitati din ce in ce mai mari, si generoase, si, pe de alta parte, ca orice facilitate, induce o oarecare lene, indolenta.
Mihaela Ursa: Mi se pare foarte interesant ce spune Adrian, pentru ca introduce in discutie o forma de seductie: de vreme ce blogul este prea accesibil, el plictiseste. Intr-un fel cititorul devine aici un barbat seducator in cautare de cuceriri: de blog te plictisesti ca de o femeie prea accesibila in seductie, pe când de o carte pe care ai obtinut-o cu greu, pe care ai urmarit-o luni, zile intregi, te vei bucura mereu pe indelete, interesul tau nefiind neaparat justificat de calitatile ei (estetice etc.) imediate, ci de dificultatea cu care ai ajuns la ea, asta mi se pare foarte interesant.
Flaviu Patrunjel: Cred ca in primul rând se pierde din intimitate, si aici sunt de acord cu ce spunea Adrian. Sunt de parere ca se trece de la un mediu opac la unul transparent, iar din spate vine un spatiu public, care este destul de inspaimântator din anumite perspective. Nu numai ca dispar diferentele, dar un spectacol continuu ameninta sa le stearga acolo unde ele separa publicul de actori si scena de culise. Proces in care se abdica de la orice vestimentatie culturala, in care se renunta la cultura in general, fiindca pâna la urma cultura este un spatiu al diferentelor. De aici se trece la un exhibitionism extrem, in care fiecare il vede pe celalalt. Bineinteles ca, daca celalalt este expus fara pudoare, fara discernamânt, el (sau ea) devine pura si simpla informatie. Si atunci dispare orice limita, se confunda fiecare cu fiecare, si normal ca dispare orice interes. Mi se pare trist.
Daca Emma Bovary ar fi avut un blog…
Ovidiu Mircean: Nu stiu, suna apocaliptic de-a dreptul! Marile carti din biblioteca personala, marile intimitati expuse… Eu am senzatia ca am pornit discutia dintr-o directie care vine prea mult din formatia noastra filologica. Si trebuie sa tinem cont de faptul ca, in momentul in care un numar atât de mare de utilizatori apare, in momentul in care a explodat cultura blogului in ultimii 5-6 ani, intram deja intr-o sfera de activitate (culturala/subculturala cum vrem sa o numim), care se manifesta la nivelul unui public foarte larg, care nu e compus din oameni care incearca sa scrie, nu sunt cititori de literatura sau nu au un asemenea interes. E pur si simplu un fenomen social care cred ca se apropie mult mai mult (demonstratia ii apartine studentului nostru de la Compa, Mircea Laslo) si ar putea sa fie analizata mult mai pertinent cu instrumentarul derivat din critica teatrului pentru ca blogul e un fenomen mult mai apropiat de un performance teatral, de un stand-up comedy, de un fel de improvizatie teatrala, de un fel de meta-teatru care isi are incluse prezentele spectatorilor din sala meniti sa intervina la ceea ce se desfasoara pe scena, intrucât presupune si predispune o alteritate, care nu este alteritatea aceea model a scriitorului de jurnal, a scriitorului de carte publicat ca atare, ci presupune o alteritate dialogica, zbanghie, uneori noncomformista, uneori ingrata, care va interveni si iti va da replica. De unde cred ca si acest consum foarte rapid de timp, un articol de blog se consuma foarte repede: este doar o intrare, doar o replica, care se va consuma. Nu stiu in ce masura intrarile pe blogurile vechi de doi ani de zile mai sunt vazute sau citite de cineva. De fiecare data exista o accesare directa catre prima pagina, ultima pagina, ultimele notatii. Deci discutam despre un text al momentului, un text al replicii, care se ofera in primul rând dialogului. E o forma de inscenare. Pe de alta parte, n-as fi de acord cu dvs ca este o forma de expunere cruda a intimitatii.
Vreau sa va dau un exemplu din Flaubert, când, la un moment dat Madame Bovary spune, „«am un amant! Am un amant!» si corul tuturor eroinelor literare care suferisera din dragoste cântau in mintea ei impreuna cu ea «am un amant! Am un amant!»“. Sa ne imaginam ca Emma Bovary s-ar fi dus, ar fi deschis computerul si ar fi spus chestiunea asta „am un amant“ si ar fi ales-o drept titlu pentru ultima postare de blog. In primul rând se intâmpla ceva paradoxal cu aceasta intimitate expusa. Are loc o stranie detasare, o aruncare in „ca si cum“, in fictionalizare, unde, chiar daca ceea ce tu spui este adevarat, este intim, este perfect viabil si legitim in raport cu tine, ajunge sa fie aruncat in conventia protectoare a unei forme de histrionism, a unui rol jucat, un simulacru implicit pe care il construieste prezenta ta ca imagine la capatul tuturor acestor interventii dialogice… Deci cred paradoxal, aceasta expunere este automat o forma de protectie a intimitatii, o forma de distantare fictionalizanta, care este prezenta intr-o anumita masura si in cadrul jurnalului, insa cred ca aici diferenta fundamentala e data si de perisabilitatea a ceea ce scrii. Celalalt care citeste, interlocutorul tau, care poate sa fie un individ intrat pentru prima data pe blog, nu va interveni din perspectiva celui care are un parcurs de lectura a intregului tau corpus de scrieri, care i-a postulat un personaj, un portret de scriitor, prezentat printr-un un alt gen de autoritate, pe care tu insuti in calitate de scriitor de jurnal i-ai regizat-o, inscenat-o si i-ai pregatit-o. Interventia ta pe blog este mult mai lipsita de pretiozitate si de autoasumare decât a scriitorului de jurnal, pe de o parte, si pe de alta parte exista acest exercitiu al inocentei happening-ului verificata atât pentru cel care scrie cât si pentru cel care da un raspuns. Chiar si postarile violente, oricât ar fi de muscatoare-acide la adresa unei confesiuni intime pe care o faci pe blog, tind sa fie mai putin virulente, mai putin asumate, decât o reactie dura la o chestiune scrisa confesiv intr-un roman autobiografic. Explicatia ar fi tocmai faptul ca primeaza in continuare aceasta zona de inocenta a interventiei spontane, care, intr-un anumit fel, are doza ei de „hai sa discutam“, „hai sa fim intr-un ca si cum al blogului“. Cred ca discutam de o conventie mult mai lipsita de aceste angoase si auto-asumari care ne construiesc… E un alt tip de joc, mult mai deschis, mult mai improvizat, si…
Mihaela Ursa: …fara presiunea duratei, a monumentalitatii, respectiv o cultura efemera, un manifest al efemeritatii…
Ovidiu Mircean: Sunt confesiuni perisabile…

Alexandra Columban: Oarecum ca o completare la ceea ce a spus si domnul profesor Mircean, mi-a placut ideea conform careia ca nu trebuie sa privim blogul ca pe un fenomen literar, ci ca pe unul social, si cred ca asta reprezinta o dubla problema pentru noi ca filologi, pentru ca, unu, noi receptam orice text prin prisma „de la Litere“, si aplicam un anume spirit critic, si doi, cred ca ne aflam intr-un punct de rascruce, vorbesc nu la nivel regional, ca si cultura si societate, ci la nivel global: azi se produce o trecere spre „simulare si simulacru“. Si cred ca, din punctul acesta de vedere, eu nu am o problema cu citirea blogurilor, ci cu acceptarea lor ca fenomen social care modifica insusi conceptul de literaritate.
Mihaela Ursa: Tocmai din acest motiv – al modificarii conceptului de literaritate – v-am propus aceasta intrare, la intâlnirea noastra despre blogging, intrarea prin intermediul jurnalului literar, pentru ca aceasta este o fereastra „prietenoasa“ pentru noi, ca oameni ai cartii, ai bibliotecii, ca oameni mai degraba nedeschisi sau nu foarte dispusi sa acceptam fara proteste aceasta mutatie, aceasta trecere a praxisului literar, fie ca ne place sau fie ca nu, dinspre suportul de hârtie inspre suportul de ecran.
Andrei Simut: Ne descumpaneste faptul ca nu putem teoretiza. De ce? Pentru ca blogul poate simula orice (cuvântul e bun), blogul ne poate da o infinitate de ferestre prin care il putem percepe, blogul poate simula jurnalul intim, dar nu e doar jurnal intim, poate simula un stand-up comedy, asa cum ai spus, dar totusi e o diferenta, pentru ca publicul la un stand-up comedy poate huidui, poate râde sau poate iesi din sala, dar nu prea intervine, din câte am vazut eu, neaparat cu replici asa cum poate face un forumist, care poate sa faca sa inceteze blogul prin violenta limbajului. Multi bloggeri se plâng de aceasta violenta a forumistului, sunt forumisti care au pus capat unor bloguri…
Mihaela Ursa: …pe când Lejeune sustine ca, in spatiul internetului, nimeni nu este contra nimanui, toti merg dupa „live and let live“. El vede lucrurile foarte… paradisiac..
Andrei Simut: Intr-adevar, forumistul poate sa-l excluda pe blogger, si aici intr-adevar rezida caracterul periculos al bloggingului, de fapt te expui facându-ti un blog, nu este neaparat aceasta dorinta de a fi mai vizibil. Si aici, iarasi e o obiectie, in sensul ca poti sa nu ai niciun public, poti sa iti faci un blog pe care sa nu-l vada nimeni, cu atât mai mult cu cât avem o asemenea multime de bloguri, poti sa ramâi anonim având foarte multe postari, poti sa nu convingi pe nimeni, chiar daca ai avut inspiratie cu câteva postari inainte, cum scria Florin Lazarescu, uite, acum am fost categorisit la bloguri culturale, iar ultima postare a fost un grup de trei fotografii cu gaini si un cocos. Aleatoriul postarilor si al intâlnirilor dintre blogger si cititorul potential e o a doua problema. Revenind la impasul teoriei, e foarte greu sa ne definim obiectul ei, foarte greu sa-l circumscriem, deoarece este intr-un proces de metamorfozare continua. Blogurile culturale ramân ele culturale? De exemplu, conform unei teorii a unui blogger, orice blog isi perverteste, isi modifica intentia initiala. Foarte multe bloguri, inclusiv al meu, au pornit de la o anumita intentie, pe care au lasat-o vrând nevrând in urma. Orice blog este condamnat sa se modifice, sa se hibridizeze, sa asculte si de cititor. Iata deci impasul in care s-ar afla teoria asupra blogurilor…
Blogul – copilaria jurnalului?
Mihaela Ursa: Este interesant felul in care expunerea aceasta publica functioneaza dublu, pe de o parte e declarata pierderea interioritatii asupra careia ne atragea atentia Flaviu, si, pe de alta parte, aceeasi pierdere a interioritatii prin expunere publica poate insemna cea mai buna forma de ascundere, spuneau si Ovidiu, si Andrei, cea mai buna forma de mascare si de protectie a eului, pentru ca, tu, pe blog, poti sa fii cine vrei. Sunt bloggeri care isi declara identitatea si unii care nu-si declara identitatea, care se pot afirma ca bloggeri tocmai sub aceasta masca iluzorie, „mincinoasa“.
Ma gândeam ca poate vorbim prea mult despre blog si prea putin despre jurnalul literar sau despre intimitatea dintre blog si jurnalul literar si astept sa interveniti si la acest subiect.
Ovidiu Mircean: Si aici este o problema, pentru ca daca te uiti de exemplu la blogurile culturale ale unor persoane de cultura, e foarte interesant sa vezi modul in care oamenii acestia, intrând in conventia blogului, isi asuma jocul regizat sau simulat al spontaneitatii. Florin Lazarescu vorbea despre uimirea lui ca a fost premiat la „bloguri culturale“, când el avea fotografii cu gaini si cocosi…
Mihaela Ursa: … da, sau Luiza Vasiliu, care l-a surclasat pe Lazarescu, se autoironiza ea, postând fotografii cu sosete…
Ovidiu Mircean: Cred ca o persoana care vine din zona Literelor, sau dintr-o zona intelectuala, daca nu isi asuma pe deplin acest joc al spontaneitatii este, cum sa spun… Blogul a devenit – pentru foarte multa lume care deja are o persoana asociata unei persona recognoscibile, construita de câteva scheme retorice permutate la nesfârsit care ajung sa branduiasca persoana in cauza – blogul a devenit asadar trupul acestei imagini sociale, a devenit carnalitatea, trupul adevarat al acestei imagini sociale care s-a afirmat ca atare in sfera publica, mentinând-o in viata prin reteaua de reactii de moment la cele intâmplate in cultura, in literatura. E un tip de prezenta mondena, in ultima instanta, a persoanei respective, care e citita din interes monden, si care cred ca nu are foarte multe sanse de a perverti, cum spunea Andrei, o intentie initiala autenticista. Sunt foarte multe bloguri care tind sa confirme mai degraba tipul asta de constructie a unei imagini sociale, decât sa devina un jurnal intim virtual. Sigur, putem discuta si despre jurnale, in ce masura jurnalul lui Mircea Cartarescu nu este, in ultima instanta, un jurnal care construieste o persona de literat genial, extrem de talentat, nevalorizat intru totul de critica locala s.a.m.d. Cât din ceea ce apare intr-un jurnal tine de intimitate, tine de autenticitate sau jurnalul la rândul lui prin conventia lui ne arunca intr-o alta formula de teatralitate si constructie de sine orientata literar? Adica suntem in aceeasi zona de constructie textuala; diferenta ar fi ca jurnalul configureaza intimitatea altfel decât prin reteaua sociala, polul acesta de deschideri sociale ale personei care scrie un blog.
Mihaela Ursa: Sa ducem mai departe ce spuneai, ce parere aveti despre felul in care blogul legitimeaza persoana sociala? Vreau sa va intreb, pentru ca si eu sunt o cititoare ocazionala de bloguri, daca voi aveti stiinta de vreo personalitate culturala de mare autoritate in România, care sa aiba blog si care sa fie teribil de populara in blogging. Eu nu cred ca exista (fireste, nu ma refer la Cabral & Co, la Mircea Badea & Co, nu la o personalitate publica ma refer). S-ar putea sa ma insel si sa fie reflexul meu de sentimental, cred ca exista o antipatie a mediului internautic fata de monumentele si de personalitatile culturale altfel exaltate in media de alta factura, o anumita antipatie a publicului larg fata de ce ar avea „ei“ de spus in acest mediu „al nostru“, respectiv ce ar avea de spus scriitorii, poetii, muzicienii, artistii sau criticii despre care stim ca sunt mari si tari in lumea hârtiei, in lumea cartii, sau in lumea media mainstream. Ca tot il invocai pe Lazarescu, el are romane de succes, are un blog superhaios, dar nu este unul dintre cele mai populare…
Andrei Simut: … da, sau Teodorovici. Degeaba esti un autor de succes, ca blogger trebuie sa o iei de la zero, sa iti recuceresti un public.
Adriana Stan: Bine, dar a existat un moment in care instantele oficiale au inceput sa fie concurate de instante alternative, a fost Terorista, care si-a câstigat o credibilitate chiar in afara unei persoane biografice determinate, nici n-a fost identificata pâna la urma. Terorista era invitata la un moment dat la anchete culturale alaturi de critici cu nume…
Mihaela Ursa: Ei, aici voiam sa ajung. Terorista a avut – intre bloggerii români autoritatea aceea culturala a artistilor/ criticilor din mainstream. Dar nu cumva a participat si anonimitatea de care ea a tinut cu dintii la aceasta autoritate, asta ma intreb…
Adriana Stan: Da, pentru ca a fost luata cumva si cu gust de subversiune, hai sa spunem lucrurilor pe nume, noi nu ne incurcam in teorii, si chiar daca ea a disparut, mai sunt asemenea bloguri, white noise, zum, care aduna in jurul lor niste comunitati faine, emulative de cititori.
Cosmin Borza: Tocmai aici as vrea sa intervin in sensul comparatiei intre jurnal si blog. Din punctul meu de vedere, blogul inseamna o „adolescenta“ a jurnalului intim. Am citit cu atentie textul lui Lejeune pe care nu-l stiam, citisem. „Pactul autobiografic“, lecturile mele in domeniul jurnalului au fost destul de numeroase, deoarece mi-am facut licenta pe jurnal. Lejeune era considerat la finalul anilor ’70 punctul de opozitie in teoretizarea scriiturii autobiografice. Adica venise toata perioada lui Paul de Man de exemplu care vedea autobiografia ca „des-figurare“, ea oferind o simpla figura de limbaj, iar nu o cunoastere de sine autentica, apoi Derrida care respingea complet calitatea de scriere autentica a autobiografiei sau jurnalului („incorporare a esecului de a incorpora“); Barthes in „Deliberare“ confirma moartea jurnalului (eul se poate figura ca „eu“ numai prin text, un spatiu prin excelenta mistificator), faptul ca e un alt gen literar, nici vorba superior literaturii propriu-zise; vine si Genette cu „Jurnalul, antijurnalul“, in 1981, care il confirma… s.a.m.d. De aceea zic, Lejeune are … asa … o receptare cu functie aproape revelatorie a blogurilor. Desi pleaca de la constatarea ca blogul e o tipologie aparte de jurnal, Lejeune ajunge in final sa descopere o noua prospetime pe care eu nu cred ca el o contestase niciodata, in sensul ca in „Pactul autobiografic“ el cauta exact „sinceritatea“ confesiunii, si spune, e clar ca e un filtru, incheiem un pact, dar ceea ce este dincolo de acest filtru inseamna autenticitate, inseamna sinceritate, eu pur, eu intim care poate fi redat. Iar blogurile câstiga aceasta superioritate fata de jurnal. In timp ce aproape nimeni nu mai sustine azi capacitatea jurnalelor de a atinge autenticitatea, blogurile par sa ofere confesiune in stare pura, fara de artificii „literare“. De exemplu, reactia lui Lejeune, un teoretician totusi al autobiografiei, e reactia majoritatii cititorilor de bloguri. Oameni acestia, iata, nu sunt literati, deci nu problematizeaza posibilitatea de a-si masca interioritatea. Diaristii, spun teoreticienii, ramân artificiali oricât s-ar stradui sa demonstreze contrariul, in timp ce blogerii, iata, au acces la o interioritate autentica. Noi putem sa acceptam blogurile ca fiind un mijloc de constructie a imaginii publice, cum spuneau Ovidiu Mircean sau Flaviu Patrunjel, nu e o problema ca percepem blogurile ca o simulare, problema e cum e receptat de ceilalti blogul. Terorista si-a câstigat un succes din punctul meu de vedere aproape nejustificat, mizând pe o postura de cititor nepervertit…
Adriana Stan: …mai ales pe situarea ei alternativa fata de …
Cosmin Borza: Eu nu vedeam acolo criterii de evaluare a acelor carti, insa daca eu veneam sa scriu pe blogul ei un comentariu, sa ofer un argument pe care il consideram conturat, evident eram receptat in stilul: „asta-i perspectiva literara“; deci perspectiva mea „conventionalizata“, de literat, era inferioara unei perspective de bloggerist, care avea acces la sinceritate, la adevar, la autenticitate. De aceea spun ca blogurile sunt cumva acea „copilarie“ a jurnalului, pentru ca la inceput jurnalul asa era receptat. Accesul la eul pur, la eul intim, prin jurnal acolo ajungem, e o forma superioara fictiunii pentru ca, iata, nu evidentiaza conventii literare care sa tradeze constructia auctoriala. Au venit, inclusiv Lejeune a incercat sa arate ca e o conventie totusi si autobiografia, au venit toti acesti deconstructivisti care vorbeau de trans-figurare, iata des-figurare la Paul de Man, care vorbeau de eul de hârtie etc. Bloggeri  nu cred ca isi pun astfel de probleme, ei se plaseaza inainte de momentul in care se manifesta constiinta ca orice eu expus inseamna simulare, masca, persona. In lumea bloggerilor ei sunt oameni care ajung la autenticitate….
Adriana Stan: …La realitate…
Cosmin Borza: …la realitate, de aceea eu nu sunt de acord ca ar trebui sa avem grile diferite când citim un blog. E un text scris, e un discurs, eu nu am de ce sa invat grile diferite fata de interpretarea oricarui text confesiv doar pentru ca e publicat pe blog, eu nu vad de ce sa gasesc criterii diferite pentru spatiul blogului sau pentru spatiul textului scris.


Extinderea comunitatilor
de cititori

Mihaela Ursa: Haideti atunci sa aplicam aceleasi criterii, si iti amintesc, draga Cosmin, ca orice forma de autenticitate, orice forma de spontaneitate, de improvizatie si de avangarda sfârseste prin a se clasiciza. Si ca daca lucrurile pe care le sustii tu despre blogul Teroristei e adevarat pentru – sa spunem – prima jumatate de an, in ultima parte e vizibila o anumita formalizare a demonstratiei, a discursului, fireste in functie de alte criterii decât cele care il mâna in lupta pe un critic sau pe cronicarul literar. Si comentariul ei se clasicizeaza, e inevitabil: orice lucru repetitiv si orice repetitivitate contribuie la formarea unui algoritm. Sigur ca algoritmul ei este altul decât al tau, care scrii cronica spunând de la bun inceput „aceasta este o cronica literara“, dar el nu este mai putin formalizat. Si, eventual, v-as invita sa vedem daca putem identifica acele noi catene, noi directive, noi trasaturi ale cronicii de blog, ale cronicarului de blog.
Iulia Micu: Cred ca fiecare are personalitatea lui si, eu mereu fac distinctia intre cyberspatiu si spatiul nostru, in care traim. De cele mai multe ori, daca extragem, daca postam pe blog, sa zicem, o cronica, nu putem sa o publicam mai departe in revistele mainstream, pentru ca este pur si simplu o cronica de blog, dictata de cititor, dictata de competitia internautica de a produce cel mai bun blog sau asa mai departe. Deci ei, bloggerii, au ierarhia lor in interiorul blogurilor, in interiorul cyberspatiului, asa cum noi avem ierarhia noastra aici in realitatea palpabila. Dupa parerea mea putem sa locuim intr-un astfel de spatiu fictiv, insa indiferent daca facem sau nu facem asta, fiecare dintre noi, blogul va functiona ca un schimb intre noi si cyberspatiu, ca o interfata asta depinde de capacitatile fiecaruia de a evada din realitatea in care traieste spre un alt spatiu, de a nu mai percepe pragul, poarta, adica ecranul computerului si de a pasi peste aceasta prapastie dintre lumi, dintre cele doua realitati, prapastie pe care, inca, din pacate, nu am reusit sa o depasim decât virtual, prin aceasta metoda a bloggingului si prin atâtea altele…
Adriana Stan: Eu ma intreb in ce masura n-am putea vedea ca pe un lucru foarte bun aceasta extindere a comunitatilor de cititori. Vorbind despre carte in general, fie ea de consum, comerciala, as fi curioasa câti s-ar fi dus efectiv sa cumpere o carte, de raftul doi de ar fi, ca doar nu discut canonul, daca nu ar fi aflat de titlurile acelea care circula asa, passepartout, de pe un blog pe altul, daca nu ar fi fost cititorii Teroristei, ai lui white noise sau zum cititor viteaz.
Cosmin Borza: Si scandalul din final de unde a pornit? S-a dovedit ca era angajata a Poliromului, s-a spus si ea s-a oprit…
Adriana Stan: Nu, asta era teoria conspiratiei.
Cosmin Borza: Ea zicea „ma acuzati pe nedrept si eu nu o sa va mai fac placerea sa scriu pe acest blog si ma opresc“, cam asa era. Super motivare!
Mihaela Ursa: Nu, ea zicea „Eu am spus intotdeauna ca nu are importanta cine sunt, ca nu sunt cea pe care o numiti voi, ci numai cine am sustinut eu ca sunt, asa ca ma supar si plec“, cam asa era.
Cosmin Borza: Pentru mine, o lume unde nu pot sa gasesc niciun fel de criteriu, de diferentiere, de evaluare, pe mine o lume din asta ma sperie destul de mult. Nu este vorba de Terorista aici.
Adriana Stan: Pai, din mers selectezi tu cu ce vei fi de acord si cu ce nu, ce criterii .. sub egida Institutului Cultural Român sa scrie Terorista?
Cosmin Borza: Nu e vorba despre tine care ai trecut prin experienta unei lecturi, esti formata, eu vorbesc de masificarea ideii de blog, mai ales cum era mai demult, intre timp s-a mai calmat, s-a mai nisat, acum blogurile sunt jurnalistice, politice, culturale. Acest impuls al nostru de a fi autori, de a fi cu totii autori, sunt mii de bloggeri care cred ca viata lor e sufcient de interesanta pentru a fi impartasita tuturor. Mie asta mi se pare o nebunie. Devenise o regula: n-aveai blog, nu erai cool, evident era o moda, cu totii erau personalitati, cu totii puteau sa scrie despre viata lor care devenise exemplara si de impartasit. Aproape toti elevii de liceu au simtit dintr-o data nevoia sa „comunice“ pe blog cele mai intime experiente ale lor, cu totii devenisera vedete in ochii proprii.
Ovidiu Mircean: Asta nu inseamna ca daca alegi sa nu atingi niste criterii de valorizare ele nu exista, tot asa cum poti avea in mijlocul postmodernismului o atitudine modernista. Nu stiu, mie mi se pare ca se muta totul la o reactie din asta… numai Ceausescu se temea de computere, demonizând aceasta accesibilitate la informatie… Lasa-i domnule sa scrie, what’s wrong with that?
Adriana Stan: Este o etapa care va fi depasita la ei. Dupa ce trec de adolescenta cel mai probabil. Referitor la bloggerii acestia care scriu despre carti, vreau sa dau niste exemple personale, ca sa explic de ce vad si in masificarea asta totusi un lucru bun, de accesibilizare si deschidere. Pe de o parte, am fost foarte placut surprinsa sa pot discuta cu amici care nu au deloc de-a face cu Literele, venind din zone gen informatica, despre niste carti pe care eu nu i-as fi putut convinge suficient de credibil de ce sa le citeasca. In al doilea rând, mi s-a parut un exercitiu foarte util sa imi verific anumite intuitii de lectura simpla si spontana confruntându-le cu ale altor cititori. Vorba vine ca acele intuitii erau puse in alta forma in momentul in care scriam cronica, dar pentru mine exercitiul acesta de verificare era uneori necesar. Daca e receptat asa cum banuiesc eu volumul respectiv, sau uite de ce ar putea fi receptat asa, sau uite ce ar putea sa placa, uite ca e tras mai mult inspre sectorul de consum…
Iulia Micu: Referitor la ce spunea Cosmin, un blogger este intotdeauna o alteritate virtuala a unui individ, de aceea de multe ori apare dublul..

(continuare în numarul urmator)

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper