Despre un sacrificiu inacceptabil; taxa de solidaritate

Un articol de ANA PETRACHE

Am incercat in ultima perioada sa imi reduc preocuparile la cele strict culturale si sa scriu doar lucruri teoretice, insa tara arde si cred ca este de datoria mea sa vorbesc, de aceasta data, despre un subiect de actualitate.
Reducerea cheltuielilor este ceea ce face orice om normal pe timp de criza. Doar ca nu incepi sa renunti la acele cheltuieli ce te tin in viata. Renunti la parfumuri, la haine sau la vacante (daca ti le permiteai inainte), nu renunti sa manânci, nu renunti sa platesti chiria si/sau intretinerea.

Or, guvernul român face exact asta, renunta la niste cheltuieli ce nu sunt superflue: plata oamenilor care muncesc sau a celor ce au muncit si si-au platit la timp cotizatiile. Reducerea nediferentiata a salariilor si a pensiilor este inacceptabila. Arunci in aer o parte foarte serioasa a populatiei, ce nu este de vina pentru criza actuala si care nu mai poate gasi resurse pentru solidaritate. Singura „vina“ a acestor oameni este ca au de-a face cu statul român.
O tragedie istorica
Daca birocratii sistemului au putut sa faca o alegere inainte de a se angaja la stat, unii dintre cei ce au vrut sa isi urmeze vocatiile nu au avut de ales. Daca vrei sa impartasesti altora educatia si sa propui in fata copiilor valori, a fi profesor in invatamântul de stat este in orice stat civilizat o solutie onorabila. O solutie ce iti permite sa faci ceva util pentru societate si sa te intretii pe tine. Nu si in România. Daca intre timp ai mai facut si prostia de a te casatori cu cineva din aceeasi tagma intelectuala a profesoriilor si ai un copil, este momentul sa te gândesti foarte serios sa emigrezi in Spania la cules de capsuni.
In ultimul timp, in Bucuresti au inceput sa apara, in locurile prin care trece multa lume, batrâni cu obiecte din casa pe care le scot la vânzare: un ghiveci cu flori, o pernuta, niste umerase. Imaginea este ravasitoare. Este o tragedie istorica, oameni ce au fost obligati la un tip de munca in sistemul comunist ce nu le-a permis sa faca economii substantiale si care nu au cum sa se adapteze lumii capitaliste. In plus, pensionarii de azi suporta chiar in mod necinstit aceasta reducere a cheltuielilor, pentru ca la timpul lor au platit cota cuvenita din salariu pentru asigurarea acestor pensii viitoare.
Un coleg de la Facultatea de Stiinte Politice obiecta ca oamenii acestia consuma acum mai mult decât au produs in comunism. Observatia este cinica si incorecta: nu avem cum sa ne judecam bunicii pentru ineficacitatea sistemului economic comunist. Trecând peste cinism, as putea raspunde ca ei au produs oricum mai mult decât le-a dat voie sistemul sa cheltuiasca, România la caderea Zidului nu mai avea datorii externe. Exista evident si cazuri de pensii mari si foarte mari, magistrati care au iesit cu 300 de miloane lei vechi la pensie. Chiar daca se poate gasi o justificare pentru suma aceasta foarte mare – daca stii ca ai batranetile asigurate nu esti tentat sa cedezi la mituire – poti aplica in situatii exceptionale o reducere a acestei sume.
A da inapoi sub forma pensiilor banii pe care cetatenii in vârsta i-au investit platind o cota parte din salariu la stat tine de justitie si nu de milostenie fata de nedreptatitii sortii.
Intermediarii
Domnul Aurelian Giugal, cu care am purtat câteva discutii prietenesti despre delimitarile spectrului ideologic in ultima vreme, imi va spune in urma celor scrise pâna acum ca acesta e un articol de stânga. Nu cred insa ca e doar privilegiu stângii de a se ocupa de oameni si de problemele lor. Doar ca, in timp ce dreapta considera ca problemele oamenilor nu pot sa fie rezolvate de stat, sitatia de fata este marturia faptului ca statul nu rezolva probleme, ci le creeaza. In loc sa scada din cheltuielile cu adevarat inutile si in loc sa se renunte, macar pe timp de criza, la traditionalele afaceri prin care pentru un produs este platita o suma de sute de ori mai mare decât pretul mediu al pietii, statul taie din putinele obligatii reale pe care le pastreaza.
Reducerea cheltuielilor nu inseamna doar reducerea cheltuielilor prin o taiere nediferentiata a veniturilor tuturor celor ce sunt legati de stat. S-ar putea reduce din birocratia excesiva si din serviciile cu adevarat inutile pe care statul le ofera fara ca nimeni sa o ceara. Concluzia este simpla, daca nu esti in pozitii-cheie, e dramatic sa ai de a face cu statul, si in ipostaza de cetatean de la care se iau banii, si ca angajat supus vointei acestuia.
Dezbaterea dintre dreapta si stânga pentru solutii de organizare a societatii nu presupune in nici un caz faptul ca dreapta este individualista, lipsita de solidaritate si de o viziune coerenta asupra societatii, iar stânga este generoasa, solidara si interesata de problemele celor defavorizati. Chiar daca exista diferente morale ireductibile intre cele doua viziuni, cel mai adesea dreapta si stânga se confrunta pe probleme concrete si miza nu este aflarea celei mai corecte viziuni metafizice despre rolul omului in lume, ci eficacitatea. Cum rezolvam o problema având rezultate bune si costuri mici?
Pâna acum am sesizat ca atunci când statul se ocupa de anumite probleme ce nu il privesc direct este ineficient, pentru ca introduce intre cetatean si cel care i-ar putea rezolva problema un intermediar, platit din banii cetateanului, care altfel ar dispune de mai multi bani pentru a isi rezolva problema respectiva. Un sistem de pensii privat ar evita situatii precum cea din prezent. Pâna acum, din cauza regimului comunist, acest sistem era imposibil. Dar intrucât statul este raspunzator pentru aceasta imposibilitate, nu trebuie sa isi discrimineze cetatenii ce nu au avut o asemenea alternativa. Cum acelasi stat a facut imposibile pâna acum reformele ce i-ar fi permis cetateanului sa fie independent de stat, nu are acum dreptul sa ii ceara aceluiasi cetatean sa suporte niste consecinte de care nu e responsabil.
Solidaritate abuziva
Nu in ultimul rând, taxa de solidaritate, asa cum a fost ea numita, imi revolta cunostintele de etica aplicata. Solidaritatea este o forma de a mentine coeziunea unei comunitati, un act pe care il faci voluntar. Esti dispus sa sacrifici timp, bani, energie pentru a fi solidar cu ceilalti. Nici un stat si nici o autoritate nu ma poate obliga sa fiu solidar.
Sunt solidar daca vreau, iar daca sunt obligat nu mai sunt solidar, ci ma supun unei masuri, pe care o pot considera abuziva. Iar gestul meu de generozitate are sens doar daca este facut in deplina libertate. Mai lipseste se sa ofere solutia suprema la criza prin ordonanta de guvern: respectarea imperativul categoric kantian! Dar nu ma ingrijorez din cauza asta, politicienii nostru nu si-ar asuma riscul de a il face obligatoriu, pentru ca atunci ar fi chiar si ei obligati sa il respecte.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper