Despre „mintalitatea“ româneasca

Un articol de EUGEN SIMION

Scotocind prin biblioteca mea care în momentul de fata arata ca un Turn Babel prabusit în saci de plastic am dat peste o editie noua (Editura „Albatros“, 1996) din cartea mai veche (1907) a lui D. Draghicescu („Din psihologia poporului român“). O rasfoiesc si dau peste termenul de «mintalitate» pe care autorul, care trecuse în 1904 o teza de doctorat în sociologie, la Paris, cu Durkheim, îl foloseste în chip curent. Termenul nu a ramas în limbajul disciplinei, cum n-au ramas atâtia, inventati de specialistii lipsiti de simtul creatiei… Îmi place, trebuie sa spun, „mintalitatea“ lui Draghicescu, mai putin concluziile sale privitoare la psihologia natiei noastre. Citindu-l, observ ca românul (intrat în categoria homo alpinus, alaturi de populatiile celtice si slave) n-a avut si nu are prea mari sanse în istorie pentru ca, între altele, trage dupa el fatalitatile „indicelui cefalic“… Bazându-se pe studiile lui Fouillé, Boumy si a altor antropologi si sociologi, Draghicescu fixeaza psihologia natiei noastre în functie de rasa, mediu, clima si ajunge la ideea ca stepa este autocratica, iar desertul monoteist. Clima influenteaza, dar, aptitudinea pentru metafizica si, în genere, conditiile fizice sunt factori statici sau dinamici ai psihologiei etnice. Asa se face ca românii, urmasii daco-romanilor amestecati cu cele sase valuri migratoare si încuscriti cu turcii si greco-fanariotii, sunt spiritualiceste occidentali cu mentalitati orientale. Aceasta este concluzia la care ajunge autorul dupa ce trece prin istoria noastra si citeaza copios pe cei care au calatorit, de-a lungul timpului, prin provinciile nord-dunarene. Însemnarile lor nu sunt deloc entuziaste. Moldo-valahii, zice cineva, sunt „lenesi si moi“, taranul este blând, primitor, dar e, în acelasi timp, siret, banuitor, arma de lupta este fuga, iar filosofia lui de viata este resemnarea. Nu are simtul proportiilor si nu iubeste ordinea. Se îmbraca urât, e murdar si, în genere, românul este un tip vegetativ. Fatalitatea este pentru el o eterna scuza. Scuza de a nu face nimic durabil si esential. Nici chiar românul intelectual, scrie Draghicescu, nu are simtul proportiilor si desavârsirii, e grabit, superficial, amesteca lucrurile, e când genial, când trivial, nu are rabdare sa argumenteze temeinic si sa-si duca discursul la capat: „De la un cap la altul al unei bucati literare, altereaza scaparari minunate de geniu cu umbre de-o brutalitate grosolana; finetea si florile de stil cele mai cu gust alese, cu grosolanii insipide, alteori josnice. Compozitia unei productii literare, la noi, parca oglindeste fidel structura si compozitia oraselor noastre. Tot asa este cu logica lor. Aceasta logica straluceste prin lipsa de preciziune, prin descusatura si incoerenta ei. Planul, ordinea logica a unui rationament este lucru rar la noi. Concluziile cele mai grave se sprijina pe argumente neserioase si pleaca de la premise copilaresti. Iar daca gasesti cândva vreun argument solid, temeinic, apoi îl gasesti înecat într-o groasa ceata de argumente false. Un discurs, o conferinta la noi este de obicei lucru fara început si fara sfârsit. Când îl examinezi mai de aproape, nu stii niciodata unde te afli. Oratorul îti face mereu impresia nedefinitului si neispravitului. Ideile se înlantuiesc printr-o continuitate întâmplatoare. În toata clipa, în discursul sau, nu poti vedea nici motivele pentru care sa mai urmeze, nici pe acel pentru care sa termine. Întocmai ca în cântecele si baladele noastre populare. Motivele acestor balade devin, pentru inspiratia rustica a bardului popular, ceva care se poate lungi si întinde la infinit“.
Ce-i curios în acest studiu al patologiei spiritului românesc este faptul ca autorul nu citeaza cu preciziune niciun text care sa ilustreze aceste caderi morale si intelectuale. Si mai curios este ca acest om cu bune studii în Franta nu se bizuie, când vrea sa defineasca psihologia poporului român, pe cultura româna. În afara de istorici (Xenopol, Iorga, I. Bogdan), el nu consulta aproape niciun poet sau prozator român, desi la începutul secolului al XX-lea, când îsi redacteaza studiul, literatura româna îi putea oferi sociologului un câmp suficient de bogat pentru a urmari, daca nu psihologia poporului, cel putin caracteristicile spiritului românesc… Cartea în sine este o antologie de propozitii, unele – poate – drepte, cele mai multe sunt însa catastrofale. Suntem, noi, poporul cel mai ateu, cel mai putin credincios?, cum zice Draghicescu (p.279). Natura frumoasa („cu desfatarile ei“) a împiedicat pe români sa duca o viata activa si sa aiba o „viata mintala launtrica profunda «intima» (p. 298)?, cum crede, iarasi, elevul lui Durkheim… Traieste spiritul românesc numai „la suprafata si din suprafata lucrurilor“ si nu are deloc, dar daloc „adâncimi si ascunzisuri launtrice, misterioase“? (p. 299).
Opresc aici sirul acestor propozitii la rândul lor superficiale, reluate si latite de altii într-un discurs ce strabate în tot secolul al XX-lea sociologia, morala, publicistica si chiar literatura româna. „Mintalitatea“ româneasca se judeca aspru si lasa impresia ca se desfata asumându-si toate viciile lumii… De unde ne vine, ma întreb, aceasta bucurie a autoflagerarii, cine a sadit în noi satisfactia de a contempla cu atâta râvna, raul, ce demon ne îndeamna mereu sa cârtim si sa ne calomniem cu atâta pofta si îndaratnicie? Recitesc ultimele mele propozitii si observ ca, încercând sa combat fatalitatile care ne urmaresc, sunt aproape gata sa ma predau lor. Asa ca abandonez numaidecât tema.
*
Revin la „mintalitatea“ românilor din 2010 si, înainte de a pune punct însemnarilor despre patologia spiritului românesc, remarc faptul ca pe ecranul televizorului a aparut chipul Dlui Bogdan Baltazar, fost – de nu ma însel – ministru, ambasador, bancher etc. El aduce vorba despre Rosia Montana si, lucru curios, face cu multa energie reclama proiectului de exploatare a zacamântului aurifer, initiat de o companie din Canada… Dl Baltazar este îngrijorat ca locuitorii din Muntii Apuseni nu au locuri de munca si, fara sa ezite prea mult, recomanda noul proiect. Este chiar furios ca sunt unii care se opun acestei initiative… Ciudat personaj dl Baltazar! El face reclama unui proiect care, dupa expertiza facuta de Academia Româna, va lasa dupa câtiva ani un lac de cianura în inima Muntilor Apuseni, si dupa ce va distruge toate urmele romane în aceste locuri. Remunerat, probabil, pe masura importantei sale politice si sociale, dl Bogdan Baltazar tine acum un discurs sever, hotarât, mesianic, dând sentimentul ca salveaza natia româna… Dupa ce-l ascult, îmi vine sa rup paginile dinainte, acelea în care contest ideile scepticului Draghicescu privitoare la psihologia tranzactionala a poporului român si la patologia spiritului românesc. Dl ministru Bogdan Baltazar vine sa confirme, parca, parerea sociologului despre felonia ce domina pe homo alpinus, în varianta nord-dunareana, si sa ma contrazica pe mine, neîmpacat cu aceste joase determinari. Înca o data: curios personaj bancherul Baltazar!
*
Îmi vine în minte o propozitie din Eminescu: „cine nu-i drept, nu poate fi liber“. Si propozitia inversa este valabila („nu poti fi drept daca nu esti liber“), dar mai actuala, mai profunda mi se pare, azi, propozitia scrisa de Eminescu într-un articol despre mentalitatea (nu „mintalitatea“) lumii balcanice: „nu poti fi un spirit liber daca nu esti un spirit drept“. Splendid. Cum sa fac ca aceasta propozitie sa ajunga sub ochii dlui Bogdan Baltazar care, ramâne vorba între noi, laudã cu atâta cinism un proiect distrugator pentru tara lui Avram Iancu?…

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper