Cinci sute de kilometri

Un articol de Maria Ellis


Când iei bilet de la gara nu-ti vine sa întrebi daca trenul merge drept pâna la destinatie. Cumva se întelege lucrul asta din simpla tranzactie de cumparare a biletului pe care casierita ti-l da cu o nonsalanta absenta, dovada ca stie pe dinafara si mersul trenurilor si pretul biletelor.

Ma târasc asadar cu bagaje pâna la peronul 1 al acceleratului de Bucuresti. E ora 1 dupa-amiaza. Sunt în Timisoara. Am o calatorie lunga de mai bine de opt ore în fata, dar m-am înarmat cu o carte scrisa de un american ateu care a trait un an de zile exact cum scrie la Biblie. Ma rog, pe cât posibil, caci s-a lovit inevitabil de reguli nenumarate si obscure care sunt înca subiect de interpretare pentru savanti, ca de pilda cum e corect sa iei primul ou al unei potârnichi, direct din cuib – ritual folosit în special de cuplurile infertile.
Îmi gasesc loc într-un compartiment care e din fericire plin de tineri. Par studenti, în drum spre facultate, trei fete si un baiat. Îmi pun gentile în compartimentul de deasupra si deschid cartea despre traiul biblic, pe coperta careia se vede autorul cu o figura dementa si o barba enorma, îmbracat într-un fel de toga cu margini purpurii brodate cu fir de aur si un toiag înalt cât el si capatul îndoit într-o bucla, al carui nume biblic îmi scapa. Doua dintre fete, de pe bancheta din fata mea, cerceteaza pe furis coperta si îmi trimit priviri curioase si vag suspicioase. Una dintre ele citeste cu sete o carte de Aurora Liiceanu iar cealalta scoate o enciclopedie dintr-o sacosa enorma si începe sa o parcurga atent, cu o fata cumplit de trista iar mie îmi trece prin cap ca nu e o idee rea pentru o mica faza de depresie – sa citesti din scoarta în scoarta o enciclopedie. Sau macar câteva pagini, când e atacul mai grav, caci cu siguranta vâltoarea de informatii care mai de care mai interesante nu poate decât opri orice gânduri negre.
Cealalta fata, de lânga mine, se uita pe geam ca si baiatul din fata ei. Ea are o figura inteligenta si calda, o coafura draguta fara a fi studiata si ceva în ea care pare foarte placut. El sta tot timpul încruntat si cu o expresie de confuzie vesnica si-mi dau seama mai târziu, din felul cum îi vorbeste sora-sa (cea care citeste Aurora Liiceanu) ca ceva nu e tocmai în regula cu el si ma simt înduiosata de ei amândoi.
Timpul trece destul de repede în prima faza, timp în care îmi studiez vecinii de compartiment si si ei pe mine. Cei care au de citit citesc, ceilalti se uita pe geam. Nu se leaga nici o conversatie sâcâitoare si nu miroase nimic urât. Intr-un final adorm cu capul pe rucsac. Ma trezesc dupa vreo ora, pe la patru, când vecinii se ridica toti în picioare si încep sa-si strânga bagajele. Trenul e oprit într-o statie – Dumnezeu stie unde si nici nu ma intereseaza. Ma frec la ochi si ma întind multumita gândindu-ma ca sunt o mare norocoasa – o sa ramân singura în compartiment si o sa ma pot întinde pe toata lungimea banchetei ca sa dorm pâna la Bucuresti.
–  Trebuie sa cobori!, îmi zice vecina cu freza cea sic.
Ma uit nedumerita pe geam.
–  Pai nu suntem la Bucuresti!
– Nu, nu, râde ea, dar toata lumea trebuie sa coboare aici.
Ma uit nauca înca o data pe geam si într-adevar vad siruri de oameni ce se îndreapta înspre un loc în spatele garii mici de sat – e atât de mica încât nu are nici macar un butic.
Îmi strâng bagajele si-o pornesc si eu cu restul oamenilor. Vecina îmi explica: i s-a întâmplat si ei saptamâna trecuta când nu stia povestea – anume ca se lucreaza la sine pe o anumita portiune de drum si trebuie sa ne dam jos, sa ne urcam în doua autobuze care ne vor duce mai departe într-o alta gara pâna la un alt tren care va ajunge într-un final si înca la ora indicata pe bilet chiar la Bucuresti.
Parca suntem poporul în exod – toti cu bagaje, îndreptându-ne pe doua sau trei rânduri catre spatele garii. Cele doua autobuze sunt vechi de cel putin treizeci de ani si în curând ajung sa fie atât de pline ca încep sa ma întreb daca nu cumva o sa cada podeaua de sub noi. Plecam în scurt timp. Habar nu am unde sunt si unde merg. Întreb si eu în stânga si-n dreapta.
–  Nu va suparati, stiti cumva unde mergem?
Nu stie nimeni. Dau toti din umeri.
–  Dar când ajungem ?
Deja acum nu ma mai baga nimeni în seama iar eu ma simt cuprinsa de un gram de paranoia ca am fost cu totii rapiti, pacaliti sa ne urcam în aceste doua autobuze ca sa ne duca niste oameni rai undeva in mijlocul câmpului, sa ne faca ostatici si sa ceara rascumparare de la guvernul României trei milioane de euro. Pe cap de persoana, nu total.
Dupa vreo douazeci de minute de mers pe serpentine si un peisaj atât de tipic încât chiar nu-si poti da seama unde esti ajungem într-o alta gara mica unde pare sa ne astepte exact acelasi tren. Are aceeasi culoare rosie ca cel pe care l-am lasat în urma si e la fel de ponosit pe dinauntru.
Poporul în exod se da jos din autobuze si se reîncarca în tren asadar, fara sa pastreze locurile. Cumva însa ne gasim în formula initiala – eu, celelalte trei fete si baiatul. Fata care citeste Aurora Liiceanu e suparata ca miroase rau a ceapa în compartiment. Nu e de mirare caci coji de ceapa se revarsa din gunoiul ce nu se poate închide. Incearca sa deschida fereastra dar nu se poate nici asta caci cineva a batut un cui în partea dreapta ca s-o blocheze. E chemata controloarea care încearca fara succes sa scoata cuiul cu un clestisor de unghii si apoi cu degetele cu unghii lungi si lacuite în rosu.
Mai stam si-n gara asta cam vreo ora si un sfert.
–  Mai ajunge trenul asta la timp?, o intreb pe controloare gândindu-ma cu oarecare spaima ca ma voi gasi în Gara de Nord la ore stranii ale diminetii, singura. Îmi zice ca da si pleaca sa scoata alte cuie si sa raspunda altor întrebari, iar eu ma linistesc încet, lamurita acum ca macar n-am fost rapiti.
Ajungem la Bucuresti la ora de pe bilet iar a doua zi povestesc toata tarasenia unui amic ce traieste de ani buni în strainatate.
–  Aaaaoleu, zice amicul speriat, o trimit pe fiica-mea la bunici ! O sa mearga si ei cu trenul !
–  Hehe, râd eu amuzata grosier de panica lui, pai zi-le sa întrebe la casa. Ca ei nu-ti spun, dar daca îi întrebi trebuie sa-ti zica.
–  Si ce sa întrebe?, zice amicul. „Nu va suparati, sinele sunt stricate pe undeva? Trenul merge la destinatie“?
Ceva de genul asta. Dar ar fi bine sa nu aduca vorba de posibilitatea unei rapiri teroriste. Chiar nu e cazul.    n

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper