Cel mai rebel scriitor din oras

Un articol de RODICA GRIGORE

Charles Bukowski, Cea mai frumoasa femeie din oras si alte povestiri, traducere de Domnica Drumea si Carmen Ciora, Bucuresti, RAO, 2008.

Cât a trait, nu s-a bucurat – decât, poate, accidental – de atentia marilor critici academici din Statele Unite, cei care stabileau listele canonice ale literaturii americane. A ales sa socheze mereu opinia publica, printr-un mod de viata nonconformist, prin atitudini voit scandaloase, prin încercarea constanta de a se manifesta împotriva oricaror norme prestabilite de comportament – social sau literar. Erau, toate acestea, consecinta respingerilor repetate de care a avut parte la începuturile sale literare, când, ani de zile, s-a aflat în imposibilitatea de a gasi o editura dispusa sa-l publice. Ulterior a devenit unul din cei mai prolifici scriitori nord-americani, autor a numeroase volume de poezie si proza scurta, precum si al unor eseuri si romane care si-au câstigat milioane de admiratori pretutindeni, la început acestia fiind mai numerosi în Europa (unde nu putini l-au considerat unul dintre cei mai importanti autori americani contemporani) decât în Statele Unite. Este vorba, desigur, despre Charles Bukowski, cel care a facut din Los Angeles teritoriul predilect al întregii sale opere, situându-se, astfel, alaturi de Raymond Chandler si John Fante, care, la rândul lor, si-au plasat scrierile esentiale în atmosfera inconfundabila a „Orasului îngerilor“ si fiind, dupa John Steinbeck si Robinson Jeffers, unul dintre cei mai reprezentativi scriitori ai Californiei. Si, fara îndoiala, ramânând cel mai rebel dintre ei. Caci, daca, de exemplu, Steinbeck era recompensat cu prestigiosul Premiu Pulitzer pentru impresionanta constructie romanesca din „Fructele mâniei“, Bukowski (chiar fiind oarecum apropiat de autorul „Soarecilor si oamenilor“) a ramas mereu exterior lumii distinctiilor literare. Si a ales sa prezinte, în toate scrierile sale, întotdeauna cealalta varianta a Visului American. Un vis care, spre deosebire de cel din romanele lui Scott Fitzgerald, de pilda, nu doar ca se destrama rapid, ci are extrem de putine sanse sa existe cu adevarat dincolo de vopseaua colorata a pliantelor publicitare. Sau care, daca totusi apare, devine rapid cosmar. În acest context, însusi Los Angeles-ul se transforma, pe nesimtite, în altceva, nicidecum în consacratul Oras al îngerilor cu strazile având pavaje aurite din filmele siropoase ale cine stie carei epoci – sau ale mai multora…
O imagine reala a vietii reale
Faptul acesta este evident mai cu seama în volumele de proza scurta ale lui Charles Bukowski, între ele distingându-se, prin tematica si procedee, „Cea mai frumoasa femeie din oras„. O carte de povestiri care, trebuie sa spunem de la bun început, nu e nicidecum o lectura pentru pudibonzi. Fiindca la tot pasul – si pe fiecare pagina – apar cuvinte dure, nimic altceva, în fond, decât modalitatea autorului de a exprima pe de-a-ntregul convingator realitatile si mai dure cu care trebuie sa se confrunte oamenii obisnuiti într-un oras care doar teoretic este al tuturor posibilitatilor. În plus, scenele descrise sunt, nu o data, socante: un pacient care, ajuns la spital în stare critica, vorbeste în doi peri cu asistentele medicale („Viata si moarte în salonul de spital“), un barbat disputat de trei femei – prietene una cu cealalta („Trei femei“), un tânar care tine la o prostituata dar nu reuseste sa-i arate acest lucru, astfel încât, atunci când o va cauta, afla ca ea murise deja („Cea mai frumoasa femeie din oras„). Dincolo de subiecte si de limbajul personajelor, textele acestea reprezinta încercarea lui Charles Bukowski de a oferi o imagine cât mai reala a vietii celei mai reale. Astfel, autorul renunta la orice podoabe artistice si la orice detaliu stilistic elaborat si pune în pagina povestiri care impresioneaza – dincolo de eventualul soc initial – prin capacitatea de a se adresa unor cititori carora, pâna atunci, putini autori americani avusesera ceva sa le spuna, si mai putini demonstrând curajul de a le vorbi limba. De aici si atitudinea unei anumite parti a criticii literare si respingerea publicului lui Bukowski, pe temeiul ca acest public este lipsit de capacitatea de evaluare a unui text literar din simplul motiv ca scrierile acestui autor ar fi fost primele pe care le-ar fi citit – sau pe care au reusit sa le înteleaga.
Excludere si singuratate
Povestirile incluse în volumul de fata sunt, într-adevar, la polul opus prozei atât de elaborate a unui Scott Fitzgerald, de exemplu, iar miza lor nu e sa aduca în prim plan viata „norocosilor Americii“, dupa cum se exprima autorul însusi, ci dimpotriva, pe aceea a celor pe care literatura se aratase atât de decisa sa-i excluda aproape cu desavârsire. De aici si temele textelor: consumul (abuzul!) de alcool si/ sau droguri, prostitutia, efectele dezumanizante pe care munca bruta prestata la infinit le poate avea asupra fiintei umane. Nu mai avem de-a face, la Bukowski, cu un subtil joc literar al iluziilor frumoase, ci cu imagini dure, cu un limbaj la fel de dur si cu o realitate din care, pentru cei mai multi dintre protagonistii textelor sale, nu exista cale de scapare si care nu poate fi îmbunatatita prin simpla autoiluzionare. Caci Charles Bukowski nu face, nici macar din „Cea mai frumoasa femeie din oras„ – asa cum, poate, am fi tentati sa credem, pornind de la titlu – o poveste a vreunei Frumoase adormite. Iar America sa nu e nicidecum vreun Oz, vrajitorii fiind, si ei, cu atât mai putin probabil de gasit aici. Astfel încât revolta sa si atitudinea rebela a tuturor protagonistilor lui este nu doar de înteles, ci pe deplin justificata fata de o lume fundamental nedreapta si a carei singura placere pare a fi, în momentele cruciale, perpetuarea inechitatii. Oricât de paradoxala ar putea sa para afirmatia, tocmai aici e de gasit locul geometric unde scrierile lui Bukowski se întâlnesc cu cele ale lui W. H. Auden, cu toate ca niciodata numele acestuia nu apare mentionat printre influentele pe care le-a recunoscut acest scriitor cu vocatie declarata de „outsider“. Dar avem de-a face – iar acest lucru devine evident la o lectura atenta – cu acelasi sentiment al excluderii si al însingurarii (si singuratati depline) în mijlocul unei lumi decise sa-i ignore complet pe aceia care ar arata cel mai mic semn de slabiciune.
Bukowski socheaza
chiar si acum

Înrudit structural cu Louis-Ferdinand Céline în ceea ce priveste utilizarea limbajului frust, si influentat vizibil de întregul demers artistic din „Calatorie la capatul noptii“, Charles Bukowski este apropiat, de asemenea, de stilul concis al lui Hemingway (cel care, de altfel, a influentat întreaga generatie de scriitori care i-au urmat), de Henry Miller în ceea ce priveste depasirea oricarui tabu, dar si de John Fante, mai cu seama de strategiile narative si tematica din „Întreaba praful“; caci totul este plasat, în proza sa scurta, în inconfundabilul cadru al Los Angeles-ului. De altfel, raspunzând în anul 1974 întrebarii unui reporter, Bukowski afirma: „Câta vreme am crescut în L.A. si mi-am petrecut aici atâtia ani, am ajuns sa simt profund, geografic si spiritual, acest oras si sa traiesc o adevarata placere în simplul fapt de a ma afla aici.“ Este, apoi, evidenta atitudinea de protest a lui Bukowski la adresa unei societati (centrate exclusiv pe consum) din mrejele careia sansele de scapare sunt minime, dar asta nu-i împiedica pe protagonistii sai sa le caute, uneori cu disperare. De aici si prezenta si semnificatiile curselor – de cai sau de masini – o tema care, de la un moment dat încolo, îi strabate opera. Fiind mai mult decât un amanunt de simplu noroc, succesul la o astfel de cursa înseamna, pentru (anti)eroii lui Bukowski, o munca extenuanta, asemanatoare cu imaginea lui Sisif din opera eseistica a lui Albert Camus, asa cum se întâmpla, de pilda, în „Ponturi fara poante despre cursele hipice“ sau „Înca o povestire despre cai“. Pe de alta parte, personajele sale demonstreaza, dincolo de limbaj, capacitatea de a manifesta compasiune si întelegere pentru semeni, iar aspectul acesta atenueaza prima impresie de „dirty realism“ (despre care s-a discutat atâta mai ales pornindu-se de la exemplul prozei lui Raymond Carver) pe care textele acestea o pot da. În plus, nu putem uita de permanentele note autobiografice pe care le au povestirile lui Bukowski, nu întâmplator acestea fiind scrise la persoana a treia, dar si la persoana întâi, Henry Chinaski fiind alter-ego-ul fictional al scriitorului însusi – al carui nume, în paranteza fie spus, apare frecvent în volumul de fata, el relatându-si, practic, experientele legate de presa „underground“ din Los Angeles, dar si relatia mereu dificila pe care a avut-o cu mediile academice si literare americane, fapt evident în „Nasterea, viata si moartea unui ziar underground“ sau „Toti marii scriitori“. Alegând sa vorbeasca despre violenta, sex, suferinta si marginalizatii societatii, Bukowski reuseste sa socheze chiar si acum, dupa ce furia anilor ’60 a trecut. Sa socheze ochiul, urechea, conventiile de tot felul. Si sa demonstreze, astfel, ca în scris, ca si în viata, „nu trebuie sa încerci, fie ca e vorba de Cadillac-uri, de creatie sau de nemurire. Astepti si, daca nu se întâmpla nimic, mai astepti putin. La fel cum ai face cu un gândac de pe tavan  când ajunge destul de aproape, îl prinzi si îl omori. Sau, daca îti place cum arata, îti faci din el un animal de companie…“

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper