Ce mai scriu kirghizii?

Un articol de C. STANESCU

Dupa 20 de ani dna Felicia Antip s-a întors la „România literara“, revista de la care în ultima vreme mai mult se pleaca decât se (re)vine. O noua politica de cadre? Nu stiu, dar cred ca la orice schimbare – de generatie, de stafeta, de directie, de program –, când unii vin si altii pleaca iar corabia se poate rataci, e nevoie, pe lânga busole precise, ancore sigure si puncte fixe, de mateloti experimentati, capabili sa sporeasca prin priceperea si prestigiul lor încrederea „pasagerilor“, respectiv a cititorilor. Cu asemenea „dotari“ si oameni de baza, corabia poate naviga chiar si fara capitan. Nu e cazul, dar, ca într-un joc contrafactual, ni-l putem imagina. Dna Felicia Antip, celebra noastra cititoare de „carte straina“ de pe vremea directoratului lui George Ivascu, este un asemenea „om de baza“ pe noua, mândra corabie-fanion a Uniunii Scriitorilor. Ar putea fi pe oricare alta. Asadar, privilegiatii cititori ai „României literare“ se pot preda cu maxima încredere competentei acestei neobosite si subtile cititoare a „cartii straine“ pe scrisul careia vremea n-a asternut niciun rid. Reprezinta o garantie si un reper râvnit de orice mare si importanta publicatie aflata, periodic, în fata unei noi nasteri. Primul merit al rubricii sale cu o cariera îndelungata în revuistica autohtona consta, mi se pare, în aceea ca orice „carte straina“ citita cu ochii sai devine si un pic româneasca, îndulcind si chiar relativizând astfel judecata prea categorica a lui Mihail Kogalniceanu: „Traductiile nu fac o literatura!“ Ba o „fac“, chiar si atunci când „cartea straina“ nu-i tradusa în româneste, decât la figurat, în comentariul comprehensiv si inspirat al unui cititor ca Felicia Antip. Oficiul acestei cititoare de elita este cu atât mai pretios când ne pune sub ochi carti „straine“ în care este vorba despre noi însine, despre lumea prin care am trecut si despre existenta careia ne-am supus. Felicia Antip stie sa puna degetul pe acel stravechi „etern uman“ ascuns în orice carte din biblioteca lumii. Oricât de insolite si excentrice ar fi „lumile“ si mediile din care vin cartile, în substanta lor secreta si inalterabila persista aceleasi câteva mituri primare ascunse si ajunse pâna la noi sub diverse înfatisari. Nu atât de diverse si prefacute ca sa nu fie recognoscibile, inclusiv în productiile „postmoderniste“ de astazi. „Traducatori“ eminenti ca Felicia Antip ne încredinteaza ca în realitate „cartea straina“ nu-i de tot straina si, citita cum trebuie, vom întelege ca, bunaoara, „si despre noi sunt povestile de groaza“ ale rusoaicei Ludmila Petrusevskaia, „cea mai cunoscuta dintre scriitorii în viata din Rusia“. A descoperit-o pe aceasta rusoaica celebra care scrie „povesti de groaza“ despre noi citindu-i o selectie a operei în traducere americana intitulata, cum altfel?, „Basme înspaimântatoare“. Toate basmele lumii sunt „înspaimântatoare“, iar „povestile“ nu sunt, în realitate, pentru copii. Demonstratia, cinica si savuroasa, au facut-o Nicolae Manolescu citindu-l odata pe „Andersen cel rau“ si Valeriu Cristea, în „Despre Creanga“, dezvaluind rautatea si cruzimea ascunse în „povestile“ bunului humulestean prieten cu Eminescu. În „Soacra cu trei nurori“ avem spectacolul de groaza al salbaticiei si cruzimii din mediul domestic românesc. Rusoaica Ludmila Petrusevskaia are si ea o povestire despre „Noii Robinson Crusoe“ care e, din câte înteleg, cronica unei regresiuni, a salbaticirii si dezumanizarii în trepte, având camuflat în miezul ei stravechiul mit al „bunului salbatic“ pe treapta de civilizatie a sfârsitului de secol XX: „Noii Robinson Crusoe – scrie Felicia Antip – prezinta o familie care, vrând sa fie mai prudenta si mai descurcareata decât toti ceilalti, încarca un camion cu conserve si fuge departe de «sediul de partid», la tara, lânga râul Mur, unde se instaleaza provizoriu, gata oricând sa lase totul si sa fuga iar, sa-si inventeze mijloace de subzistenta din piatra seaca, fara sa se precizeze de ce amenintare (foamete? persecutii? teroare?) vrea sa scape. Numai ca, pe masura ce modul lor de viata devine tot mai primitiv – din casa de la oras se muta într-o coliba dintr-un sat, apoi, când apar alti refugiati, într-un bordei în padure si sunt gata sa se afunde si mai adânc – tind sa se dezumanizeze, sa piarda orice interes pentru ceea ce nu tine de frica sau de nevoia de a-si potoli foamea. Nimeni nu mai deschide aparatul de radio, se pierd si ultimele contacte cu civilizatia. Singura grija ramâne supravietuirea“. Scrise sub porunca retragerii, a strigatului „Înapoi, în pesteri!“, asemenea povestiri (povesti!) rusesti sunt, în substanta lor de viata, foarte românesti: „Si despre noi sunt povestile de groaza“. Citind în cheie româneasca „povestile“ rusoaicei, Felicia Antip se întreaba retoric de ce ignoram noi asemenea opere si pune, pe drept cuvânt, ignorarea lor „pe seama fudulului dispret fata de tot ce provine din Rusia – inclusiv imensele valori culturale ale acestei tari – afisat la noi dupa 1990. Anticariatele nu primesc nici gratis operele lui Dostoievski, Tolstoi, Cehov, Gogol, ca sa nu mai vorbesc de Puskin, Lermontov sau Gorki. Despre carti noi aproape ca nu se poate vorbi într-o vreme când editurile noastre se întrec totusi într-o salutara cursa a resincronizarii cu literaturile straine, traducând enorm…“ Cazul exemplar al acestui admirabil efort de resincronizare este al Antoanetei Ralian, care într-un singur an ne-a dat frumoase talmaciri din Daniel Defoe, G.K. Chesterton, Henry James, Tennessee Williams, John Cowper Powys, Jennifer Johnston: „Extrem de rar se gasesc împreuna o atare deschidere spre multiple orizonturi culturale, aptitudinea de a rescrie ceea ce au gândit autori atât de diferiti exact asa cum ar fi scris ei însisi daca si-ar fi conceput operele în limba româna, o asemenea putere de munca si o asemenea daruire. Acest exemplu da însa masura ramânerii noastre în urma în privinta asimilarii literaturilor straine si o idee despre dorinta editurilor de a reduce decalajul – o dorinta care nu prea pare sa fie împartasita de scoala româneasca. Pentru ca literatura straina nu se studiaza mai deloc în cursul secundar, întrebarea la care sunt invitati sa raspunda anul acesta elevii în cadrul concursului de eseuri «Iordan Chimet», organizat de Clubul Kiwanis Bucuresti, este: «Cum ati dori sa se studieze literatura straina în licee?» Laureatii vor pleca în vacanta în Florida sau în Franta, dar initiativele civile de mica anvergura sunt absolut insuficiente pentru a stimula curiozitatea tinerilor fata de ceea ce s-a scris si se scrie în lumea cea mare. Oricum, în planurile de traduceri ale editurilor locul literaturii din tarile care au facut parte din Uniunea Sovietica este minuscul. Devenim cumva mai destepti, mai evoluati sau mai culti, izolându-ne de cei din jurul nostru printr-o cortina a ignorarii deliberate? Ludmila Petrusevskaia este una dintre cei pe care nu-i stim, cu toate ca am fi incomparabil mai apti sa-i întelegem si sa-i gustam opera decât cititorii ei din Occident. Care n-au absolvit scoala vietuirii în lagarul socialist.“ Cu toate acestea, refuzând sa ne cunoastem pe noi însine si prin ochii altora, care parca scriu pentru noi, continuam si sub aspect cultural sa prezentam simptomele retragerii în pesteri, ale dezumanizarii si salbaticirii. Criza e profunda, iar mitul „bunului salbatic“ – atractiv. Petrecute pe granita subtire dintre realitate si cosmar, povestirile rusesti despre care ne povesteste admirabil Felicia Antip sunt despre noi însine. Dar kirghizii, oare ce-or mai fi scriind scriitorii kirghizi? Mai au mankurti?

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper