Agassi. O autobiografie (15)

Un articol de VALENTIN PROTOPOPESCU

Un celebru comentator de tenis, Bud Collins, unul dintre biografii marelui Rodney Laver, a spus despre Agassi, rezumându-i perfect cariera, ca „a trecut de la statutul de rebel la cel de model“. Formula, exceptionala în sine si deosebit de sonora, este punctual exacta. Diagnosticându-l precis pe Las Vegas Kid, Collins nu i-a facut însa si viata mai usoara. Andre, supravietuitor la extrem, probabil ultimul mare longeviv al istoriei tenisului, s-a vazut constrâns sa lupte în ultimii ani ai carierei sale cu tot felul de lupi tineri care se revendicau explicit de la modelul pe care el l-a oferit. Si e cumplit de greu sa lupti contra propriei tale umbre revigorate si actualizate într-un corp atletic cu zece-douazeci de ani mai tânar…
Înaintea unui meci pe zgura în sferturi de finala, la Roland Garros, Paris, din 2003, contra argentinianului Guillermo Coria, Agassi a replicat, pornind de la declaratia delfinului: „Pentru ca tot zice despre mine ca i-am fost idol, as fi preferat sa-l înfrunt nu pe terre battue, ci pe un hard cinstit si rapid, în cât mai putine minute petrecute pe teren…“. Anii trec si pâna si geniile se resimt de urma acestei pe-treceri extrem de crono– si energo-fage. Agassi nu face exceptie. Cu întelepciunea cuvenita vârstei, el mediteaza solidar asupra pragului pe care marele lui rival si dominator, Pete Sampras, l-a trecut înaintea sa: „Odata cu debutul US Open, editia 2003, Pete îsi anunta retragerea. El se întrerupe de câteva ori în cursul conferintei de presa, ca sa-si revina din nauceala. La rându-mi, ma simt teribil de afectat. Rivalitatea dintre noi a fost unul dintre motoarele carierei mele. Am suferit enorm ori de câte ori am pierdut în fata lui, dar una peste alta aceste înfrângeri m-au facut mai rezistent. Desigur, daca as fi câstigat în fata lui de mai multe ori decât a facut-o el cu mine sau daca ar fi facut parte dintr-o alta generatie, recordurile mele ar fi fost mai ridicate, as fi avut o reputatie superioara, dar as fi fost mai putin complet decât sunt astazi. La câteva ore dupa conferinta de presa a lui Pete înca ma simt invadat de un sentiment de extrema singuratate. Sunt ultimul supravietuitor. Sunt cel din urma câstigator american al unui turneu de Mare Slem înca în activitate. Asa ca le spun jurnalistilor: „Multi se asteapta sa parasim dansul împreuna cu partenerii nostri“. Pe urma realizez ca analogia este falsa: nu eu parasesc scena de dans, ci tenismanii generatiei mele. Eu înca sunt acolo, asteptând diezul orchestrei“ (op. cit., ed. fr., pp. 459-460).
Marcat de melancolic este si momentul când bunul sau prieten, antrenor si mentor, Brad Gilbert, îl anunta ca a venit clipa sa se desparta. Redau integral rândurile lui Agassi – pentru ca merita:
„Câteva zile mai târziu sdupa abandonul de la Australian Open, 2002, n.m., V.P.t, Brad îmi spune ca avem de vorbit. Ne vedem la o cafea si el îmi vorbeste deschis.
– Am strabatut un drum extraordinar împreuna, Andre, dar el se apropie de sfârsit. Am început sa batem pasul pe loc. Sacul meu cu ironie e aproape gol, batrâne.
– Dar…
– Se împlinesc opt ani de când colaboram, am mai putea s-o facem alti câtiva ani, însa tu ai treizeci si doi de ani. Ai o noua familie, te preocupa alte lucruri, alte prioritati. Poate ca n-ar fi tocmai o idee rea sa cauti o alta cale pentru ultima linie dreapta. Adica pe cineva capabil sa te remotiveze.
Brad se întrerupe, se uita în ochii mei, apoi întoarce privirea.
– Teama mea cea mai mare, reia el, este sa nu ajungem sa ne certam si, mai rau, sa ramânem fara cale de împacare.
Îmi spun: e imposibil sa se întâmple asa ceva, dar e mai bine sa prevenim decât sa vindecam.
Ne strângem în brate.
Când Brad iese pe usa, ma cuprinde o melancolie asemanatoare cu cea de duminica seara, dupa un week-end perfect. Stiu ca Brad simte la fel. Poate ca nu este cea mai potrivita modalitate de a pune capat aventurii noastre comune, dar stiu ca este cea mai sanatoasa modalitate de a ne desparti“ (op. cit., pp. 440-442).
De la melancolie, tema predilecta marilor nostalgici si martorilor unei epoci revolute, la activism si gesturi necugetate. Adica: salt de la întelepciunea maturitatii târzii la virilitatea obraznica a tineretii rebele. În 2001, deja sarit de treizeci de ani, dar înca flusturatic la minte, Agassi îl înfrunta pe australianul Pat Rafter la Wimbledon, în faza semifinalelor. Cu un an în urma, în aceeasi etapa, cei doi oferisera posteritatii una dintre cele mai spectaculoase si frumoase meciuri pe gazonul londonez din istorie. Câstigase atunci Rafter, dupa cinci seturi pe muchie de cutit. Se ciocnisera atunci apetitul ofensiv, adica serviciul si voleul de killer ale tipului de la Antipozi, si desavârsita arta a defensivei, cu retururi si passing shot-uri tarioase, la limita fileului si a tuselor, marca Agassi. Acum, un meci tot de cinci seturi, cu un 8-6 în decisiv pentru Patrick, însa Andre conducea cu un ghem, avea 30-0 si servea, fiind la doua mingi de victorie în setul final. Americanul trimite o dreapta ezitanta în fileu. Pe urma rateaza un rever facil. Pat face la rându-i break. Rolurile se inverseaza. Andre spune printre dinti: „Ce chestie de cacat!“. Un mizerabil de arbitru de tusa îl aude si-l pâraste arbitrului de scaun, cel principal. Americanul primeste avertisment pentru obscenitate. E suficient ca mintea sa-i zboare de la meci la acest deus ex machina gratuit si ostil. Partida e pierduta usor, cu largul concurs al acelui mediocru si obscur britanic îndragostit de excesul de zel. Rafter joaca a doua finala la rând, pe care o pierde la Goran Ivanisevici. Pe Ivanisevici Agassi îl învinsese în 1992, în singura lui finala la Wimbledon câstigata, iar acum putea reedita acel meci, caci jocul lui era mult mai complet decât în urma cu noua ani… Dar asa se scrie istoria!
Iata însa si un alt incident cu arbitrii, unul autentic si mult mai grav, consumat pe când Andre era cu-adevarat un rebel haotic si refractar la reguli. Locul? San Jose, turneu din gama 250. Fosta minune blonda abia iesise din relatia cu Brooke Shields, depresia se instalase de putin timp, lucrurile erau instabile în capul tenismanului din desert. Asa ca spiritul îi vagabonda te miri unde, Andre nefiind deloc prezent în meci. Iata contextul:
„Pe teren, în plin meci, ma gândesc la orice, numai la adversar nu. Ma întreb: Daca ai jurat de maritis, în fata lui Dumnezeu si a familiei, daca ai spus da, iar acum spui nu, ce înseamna ca esti?
Un ratat.
Ma rasucesc în loc, îmi vine sa ma iau la înjuraturi. Arbitrul de linie, care ma aude cum ma pizduiesc de unul singur, traverseaza terenul pâna la arbitrul de scaun si ma pâraste.
Principalul îmi acorda un avertisment.
Iata-l pe tusier cum se întoarce, traversând terenul, îmi trece prin fata si-si reia pozitia. Îi arunc o privire mânioasa. Turnator ipocrit. Pârâcios de rahat. Stiu ca n-ar trebui sa spun asta, stiu ca o sa-mi para rau, dar zau daca ma pot opri.
– Futut în cur ce esti!
Tipul se opreste, se întoarce, reface drumul pâna la arbitrul de scaun si ma denunta din nou.
De data asta sunt penalizat cu un punct.
Arbitrul de tusa revine, îmi trece prin fata, îsi reia pozitia.
Îi scuip printre dinti:
– Dar chiar ca esti futut în cur!
Individul se opreste, face jur-împrejur, ajunge la principal, care suspina si coboara din scaun. Îl cheama pe arbitrul-judecator, care ofteaza si el, înainte de a-mi face semn sa ma apropii.
– Andre, l-ai facut pe tusier futut în cur?
– Ce doresti, o minciuna sau adevarul?
– Vreau sa stiu daca e adevarat.
– E adevarat. În plus, sa stii ca este un futut în cur de prima clasa!
M-a eliminat din turneu“ (op. cit., pp. 369-370).
No comment.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper