Agassi. O autobiografie (14)

Un articol de VALENTIN PROTOPOPESCU

In viata fiecaruia dintre noi exista momente speciale. Cu totii traim episoade in care ne vadim vulnerabilitatea, inspiratia, simtul umorului sau fata crispata sub imperiul disperarii. De ce ar fi altfel in cazul sportivilor de performanta? Al tenismanilor de top, in speta? Parerea mea este ca, dimpotriva, in situatia lor extrem de speciala, determinata de „scurtimea“ vietii competitive, concentrarea clipelor semnificative, iesite din comun in ambele sensuri, este una indiscutabil sporita. Pe scurt, ei traiesc la cote de intensitate maxima tot ceea ce noua, „muritorilor de rând“, ni se daruieste cu târâita. De unde si o spectaculozitate particulara a unor asemenea momente…
Din acest punct de vedere, nici situatia lui Andre Agassi nu face exceptie. Din contra, fiind vorba de o personalitate accentuata si policroma, de un caracter deosebit, trasaturi amplificate de un temperament ardent, de care probabil ca responsabil este sângele sau oriental (numele Agassi vine de la armenescul Agassian!), lucrurile primesc o conotatie si mai radicala. Adica: anecdotica epopeii sale sportive este una captivanta. Evident, de-a lungul celor cinci sute de pagini ale cartii sunt numeroase episoadele exotice, explozive si pigmentate al caror erou a fost pustiul din Las Vegas. Mi-ar fi imposibil sa le rememorez pe toate – si o scriu cu parere de rau. Dar nimic nu ma impiedica sa trec in revista macar doua-trei asemenea picante, semnificative ori tensionate clipe din biografia agassiana.
De pilda, in 1987, pe când Andre era un foarte tânar tenisman abia intrat in circuitul ATP pe tabloul principal al turneelor, se gasea la Washington DC. Dupa un sezon european dezastruos, in care minunea blonda cheltuise aproape tot ceea ce câstigase in anul precedent in urma contractului cu Nike (avion, hotel, menu etc.), aceasta disputa un prim tur contra germanului Patrick Kuhnen, un combatant mediu ca valoare. Andre este depresiv, lipsit de energie, fizic e prabusit, iar mentalul sau este la pamânt. Dupa doua seturi partajate, in decisiv americanul decoleaza pur si simplu din meci, fiind cu spiritul undeva departe si foarte aiurea. Scorul e concludent: 6-0 pentru teuton. Debusolat si furios pe sine insusi, blamându-si neputinta, Las Vegas Kid strânge mâna neamtului… si urmeaza o scena incredibila:
„Imi iau sacul de competitie si parasesc terenul clatinându-ma pe picioare. Traversez strada si patrund in Rock Creek Park, adâncindu-ma in padure. Si când ma conving ca nu e nici tipenie prin preajma, incep sa injur copacii.
– Mi s-a luat de tot acest rahat. Gata, imi bag picioarele, ma car!
Apoi o iau la picior pâna când ajung la o cariera parasita, unde dau peste un grup de boschetari. Unii stau lungiti pe jos, altii trag la aghioase sprijiniti de bucatile de minereu. Vreo doi joaca carti. Arata aidoma trolilor dintr-un basm. Ma indrept catre cel care pare cel mai lucid. Imi deschid sacul si scot de-acolo mai multe rachete Prince.
– Hei, amice, nu le vrei? Ce zici? Hai, indrazneste, ca mie nu-mi mai trebuie.
Tipul nu e deloc sigur ca a priceput bine ceea ce i se intâmpla, dar pare sa sesizeze ca a dat de unul inca si mai nebun decât el. Tovarasii lui se apropie târâindu-si picioarele, iar eu le spun:
– Haideti, baieti, veniti aici, nu va uitati ca sunt aproape cincizeci de grade la umbra, Mos Craciun a sosit.
Imi vâr mâna in sac, scot si celelalte rachete, fiecare valorând mai multe sute de dolari si le impart la rând soiosilor. Apoi, fericit ca mi-am golit sacul si ca il simt foarte usor, ma intorc la hotelul la care trasesem, Philly si cu mine…“ (op. cit., ed. fr., p. 146).
Nici episodul in care negociaza cu Brad Gilbert inceperea unei relatii de antrenoriat nu trebuie trecut cu vederea. Era prin 1994, la Miami, unde se disputa un turneu important, cel de la Key Biscayne. Parasit de Bolletieri, Andre are nevoie vitala de un nou coach, de cineva cu care sa se inteleaga si care sa-l ajute sa-si amelioreze jocul. Prietenul sau din copilarie, Perry, este cel care ii recomanda un proaspat autor. Este tocmai Brad, jucator inca activ, dar care dovedise excelente calitati de tactician in volumul „Winning Ugly“. Agassi citeste cartea, dar nu-l simpatizeaza pe Gilbert. I se pare prea pedant, au jucat recent impreuna, iar jocul seniorului e la antipodul stilului sau. Andre crede ca maniera de joc a lui Brad Gilbert este una eterogena, cu ruperi de viteza, de ritm, cu schimbari de directie, ba chiar cu inselatorii. El crede despre proaspatul autor ca beneficiaza de un talent limitat, dublat de o smecherie psihologica prin care sa-si enerveze adversarii. Ba mai mult, desi in pragul retragerii, Brad are un clasament superior lui Agassi. Asadar, nu vede cum l-ar putea acesta ajuta. Dar Perry nu renunta, asa ca trioul se reuneste la un restaurant italian cu fite din Fischer Island, Café Porto Chervo, chiar pe malul apei. Primul contact il dezamageste pe omul desertului. Gilbert pare un om al cavernelor, atâta e de paros. Iar Andre are mari probleme cu pilozitatea, atât cea capilara, cât si cea corporala. De unde si o invidie instantanee.
Dar prezumtivul antrenor este nu doar un Yeti postmodern, ci si un ciudat sadea. El cere sa intre in incinta din pricina lui Manny, tântarul. Manny, explica extraterestrul de Brad, e peste tot. Tocmai de-aia poarta ginsi lungi, si nu sort, desi e afurist de cald. Tinerii se privesc cu tâlc. Alt nebun! Urmeaza alegerea aperitivelor. O bere ar prinde bine pe zapusala… dar de care bere? Restaurantul are multe soiuri, insa Gilbert o vrea exact pe cea inexistenta: Bud Ice. Asa ca-i lasa pe Andre si Perry cu gura cascata si se duce peste drum sa târguiasca de la supermarket câteva doze de Bud Ice. Ce mai debut de negociere!
Dar in ciuda inceputului dezastruos, discutia propriu-zisa este una deosebit de serioasa. Intâi, Brad semnaleaza o problema de ordin psihologic: perfectionismul. Asta nu numai ca nu va conduce la o mare cariera, dar va duce sigur la una restrânsa in timp. Apoi, jocul ca atare: pentru o performanta constanta si de durata e nevoie de un stil pragmatic, fara lovituri largi, riscante, fara obsesia adversarului, dar cu telul pasilor marunti si siguri in minte. Când abordezi un nou turneu, draga Andre, ii spune Gilbert, nu e cazul sa doresti sa fii cel mai bun din lume, ci doar mai bun decât adversarul de moment. Pentru asta, valorifica-i punctele slabe, profita de ele, nu câstiga tu, ajuta-l pe el sa piarda. Uita de mingile perfecte, vâneaza-le doar pe cele utile. Iata o mostra din teribila intelepciune a unui jucator inca activ, de numai 32 de ani:
„Desavârsirea? Sigur, exista, dar te trezesti cu ea doar de cinci ori pe an si numai atunci nu vei pierde in fata cuiva, insa aceste cinci ocazii perfecte nu te vor transforma intr-un jucator de tenis. Si nici intr-o fiinta omeneasca, din acest punct de vedere. Celelalte imprejurari conteaza, restul ala imens. Totul e in minte, amice. Cu talentul tau, daca esti atent la joc in proportie de cincizeci la suta, dar in capul tau in proportie de nouazeci la suta, o sa câstigi. Dar daca urmaresti jocul in proportie de nouazeci la suta, insa in minte doar in proportie de cincizeci la suta, o sa pierzi, o sa pierzi si iar o sa pierzi… E nevoie de douazeci si unul de seturi pentru a câstiga un turneu de Mare Slem. Asta-i tot. N-ai decât sa câstigi douzeci si unul de seturi. Sapte meciuri, cel mai bun din cinci. Asta face exact douazeci si unu. In tenis, ca si la carti, douazeci si unu este un numar câstigator. Black-jack! Concentreaza-te asupra acestei cifre si nu ai cum sa te inseli. Simplifica, simplifica. Pentru fiecare set pe care-l câstigi, spune-ti: <<De fapt, e doar unul. Unul pe care-l am in buzunar.>> La inceputul unui turneu, numara inapoi de la douazeci si unu. E o maniera pozitiva de a gândi, nu-i asa? Fireste, cât ma priveste, când joc black-jack, imi place sa câstig cu saisprezece, pentru ca este o modalitate salbatica de victorie. Dar n-am nevoie ca sa ajung la douazeci si unu ca sa câstig. N-am nevoie sa fiu perfect“ (op. cit., p. 248).
Nimic de comentat, Brad era inca de pe atunci un imens antrenor, un pedagog performant si mai ales un metafizician al tenisului. Se va dovedi si un extrem de fidel tovaras si prieten pentru Andre, cu care va ramâne pâna aproape de finalul carierei acestuia, când din proprie initiativa se va retrage, argumentând ca nu-l mai poate invata nimic, Agassi fiind suficient de matur ca sa se descurce si singur in putinul ragaz pe care-l va mai petrece in circuitul profesionist. Oricum, cu Brad alaturi, Las Vegas Kid va câstiga sapte din cele opt Grand Slam-uri ale sale, plus o gramada de alte turnee – si va supravietui incercarii prilejuite de despartirea de Brooke Shields si de ingurgitarea metamfetaminei. De la Gilbert omul din Vegas a invatat imens de mult. Si i-a ajutat cu aceasta noua intelepciune si pe altii. De exemplu, in 1999, la turneul de Masters Series de la Monte-Carlo, intr-un bar, la vreme de seara, Brad si Andre pun la cale strategia de abordare a competitiei. La un moment dat, in apropiere se aud vaiete, smiorcaieli si injuraturi (dupa tonalitate) intr-o limba straina, oricum, este clar ca ceva nenatural e pe cale sa se consume. Intr-adevar, singur si aproape trotilat, tenismanul ucrainian Andre Medvedev e pe pragul decompensarii. Americanii il invita la masa lor, il mai calmeaza putin, il ajuta sa-si revina momentan din depresie, il mai tin de la alcool, il descos. Pricina acestei foarte slave caderi psihico-bahice? Medvedev, altfel un excelent jucator, trecea printr-o perioada mai grea. Era disperat ca nu-i merge jocul, se considera un ratat, ii era rusine de sine si se gândea la o mult prea prematura retragere. Sub privirile vigilente ale lui Brad, Andre face dovada noii sale capacitati de a-i ajuta pe altii aplicând invataturile maestrului. El incepe prin a-i lauda loviturile valoroase lui Andrei, buna deplasare in teren si vointa de luptator. Apoi, relativizându-i esecurile din ultima perioada, Andre il sfatuieste pe ucrainian sa se concentreze asupra calitatilor, si nu a defectelor – evident, nu mergând pina la a le ignora total. Seara se sfârseste cu brio, iancheii au mai salvat un suflet pierdut.
Dar ironia soartei determina ca peste o luna si jumatate, la Roland Garros, in finala, acolo unde Agassi pierduse deja de doua ori, sa se intâlnesca Andre si… Andrei, renascut din propria-i cenusa in urma discutiei kathartice cu americanul. Tulburat de acest naucitor episod, caci adversarul, pe care el insusi il remontase psihic, era intr-o forma teribila, dar si de imensa presiune ce apasa asupra-i (simtea ca este ultima ocazie când mai poate câstiga pe zgura pariziana!), Andre este dominat copios in primele doua seturi, Medvedev ajungând aproape de final in mansa a treia. Trezit ca din pumni, americanul isi revine, marcheaza punct dupa punct, valorifica exact defectele adversarului si câstiga in extremis, devenind primul tenisman de la Laver incoace care triumfa in Mare Slem pe toate cele patru suprafete. Frumoasa poveste, nu-i asa?
Dar mai multe despre intâmplarile memorabile din cariera sportiva a lui Agassi, saptamâna viitoare.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper