Agassi. O autobiografie (12)

Un articol de VALENTIN PROTOPOPESCU

Anul 1993 nu este unul foarte fecund pentru Andre Agassi. Împrejurarile si propriile greseli îi fac viata o rana vie. Personalitate complexa, acesta nu dispune de resurse sa „spliteze“ planul profesional de registrul existentei private. Respingând aproape natural, ca de la sine, schizoidia – ceea ce depune marturie despre dezechilibrul lui nonpsihoid, ci doar nevrotic –, Las Vegas Kid o da în bara tenisistic atunci când viata afectiva nu functioneaza. Si e omeneste sa fie asa, asta doar daca nu te numesti cumva Laver, Borg, Sampras ori Federer. Dar Agassi este doar… Agassi, deci va fi ciclotimic si se va dovedi cumplit de vulnerabil în fata evenimentelor ce-i bulverseaza existenta. Prin urmare, în 1993 el câstiga doar doua turnee, medii ca importanta, la Scottsdale si San Francisco, face un meci mare, dar pe care-l pierde în cinci seturi, contra lui Sampras, în sferturi la Wimbledon, si izbuteste contraperformanta de a fi eliminat înca din primul tur la US Open, fiind înfrânt de suedezul Thomas Enquist.
De altfel, în majoritatea timpului Andre a lipsit din circuit, pentru a se reface în urma operatiei la poignet-ul mâinii drepte. Depresiv dupa despartirea de Wendi Stewart, si-a cautat alinarea în prietenia spirituala cu o femeie mai matura, actrita Barbra Streisand. Dar asta nu era de ajuns. Colac peste pupaza, coach-ul si mentorul sau „de-o viata“, Nick Bollettieri, l-a lasat si-acesta cu buza umflata, pretinzând o imposibilitate de a continua colaborarea. Avându-l alaturi doar pe nelipsitul Gil Reyes, Agassi experimenteaza o epoca a eclipsei – dupa ce în 1992 fusese vedeta în ascensiune a ATP-ului, totul culminând cu triumful londonez si cu transformarea sa în totem al grupului japonez Canon, cel care l-a metamorfozat pe blondul din desert într-un purtator de imagine al noii generatii. Dar de la logo-ul „Imaginea conteaza“ pâna la lipsa de continut generata de caderea psihica, fizica si sportiva agassiana mai era cale lunga.
Devenit cumva prizonier al unui succes fals, cel bazat pe contractele grase cu diferite companii comerciale multinationale, Agassi pierduse într-un fel contactul cu realitatea relevanta, cea a terenului de tenis. Promovând imaginea Canon-ului si inducând în multimea fanilor sai ideea ca doar ceea ce se vede (si e construit sa se vada) detine importanta, Andre devenise pe undeva captivul unei perceptii monstruoase. Anume, ca e atât de superficial si de maniac întru cele mondene si de bussines, încât sportul alb i-a fost doar pretext, nu si vocatie. Ce mai, un teribilist îngâmfat, un talentat care si-a vândut darul pe arginti multi!
Cam asa gândeau despre Andre numerosi comentatori din domeniu pe la începutul anilor ’90… iar maniera în care Agassi maturul consemneaza propria-i perceptie este de la sine elocventa: „De-a lungul timpului, sloganul începe sa ma defineasca. Gazetarii sportivi realizeaza o legatura între mesajul sau si natura mea profunda, între logica sa si esenta personalitatii mele. Ei afirma ca acolo se gaseste întreaga mea filosofie, ca aceea este religia mea si nu ezita sa pronosticheze ca tot asa va suna si epitaful pietrei mele de mormânt. Ei mai spun ca nu voi fi niciodata altceva decât o imagine, ca nu am nici o substanta – si asta pentru ca nu am câstigat niciodata vreun turneu de Mare Slem. Si adauga ca acest slogan este dovada ca nu sunt decât un trisor, care profita de reputatia câstigata si se preocupa doar de bani, nu si de tenis… Acest slogan omniprezent si valul de ostilitate, de critici si de sarcasm pe care el îl declanseaza este teribil de graitor. Ma simt tradat. Tradat de agentia de publicitate, de responsabilii de la Canon, de jurnalistii sportivi, ba chiar si de fani. Ma simt parasit. Ma gasesc în aceeasi stare de spirit ca atunci când am descalecat la Academia Bollettieri“ (op. cit., ed. fr., pp. 175-176).
Desigur, Agassi depasise acea faza a sentimentului de impostura, caci nu numai ca jucase trei finale de Mare Slem, pierzându-le, dar o si câstigase pe a patra – cea mai importanta si cea mai putin probabila ca-i va fi la îndemâna, finala de la Wimbledon. Doar ca în tenis, vorba lui Tiriac, o înfrângere sterge din amintirea publicului zece victorii! Depresiv, ba chiar disperat, în cautarea unui umar erotic pe care sa plânga si care sa-l ajute la refacerea imaginii de sine, el accepta în cele din urma „lipeala“ în orb pe care i-o promite o prietena comuna lui si lui Kenny G. Aceasta îi spune ca o tânara actrita foarte atragatoare si deosebit de inteligenta este singura si disponibila, ba chiar ca nutreste o anumita admiratie pentru el. Brooke Shields, caci despre ea este vorba, nu-i este tocmai la îndemâna geografic, caci este plecata la o turnare în Africa de Sud, iar Andre simte ca timpul nu mai are rabdare cu inima sa. Însa agentul de legatura îsi face de minune datoria, caci un fax din tara lui Mandela îl scoate pe tenisman din letargie.
Schimbul epistolar, în ciuda ciudateniei sale, se intensifica, iar cei doi
ajung sa-si faca tot felul de confidente, profitând si de distanta imensa care abstractizeaza si, deopotriva, idealizeaza relatia pe cale sa se înfiripe. Încrucisându-se întâia oara la Los Angeles, unde amândoi au de realizat filmari, Andre un interviu si Brooke scene dintr-o productie, se întâlnesc, mai întâi sub atenta supraveghere a doamnei Shields, apoi singuri, luând masa la „Pasta Maria“, unul dintre cele mai bune restaurante italienesti din orasul îngerilor. Cei doi descopera ca împartasesc pasiunea pentru ecranizarea cartii lui C.S. Lewis, „Umbrele inimii“. Ei stiu replici pe de rost si, la lumina lumânarilor, iubirea-i gata.
Între timp, sportivul din Vegas îsi relanseaza cariera, se regaseste, iar Brooke îi este alaturi. El îl convinge pe Brad Gilbert sa-i devina antrenor, iar colaborarea cu acesta îsi vadeste destul de repede roadele. În 1994 Andre câstiga US Open, dupa un sfert de finala memorabil, de cinci seturi, contra lui Michael Chang, si dupa o finala de toata frumusetea împotriva germanului Michael Stich. În 1995, el va triumfa si la Melbourne, la prima participare, ceea ce reprezinta un record, învingându-l în finala pe eternul sau rival Pete Sampras. Tot în acel an pierde finala de la US Open în fata aceluiasi Sampras, dar atinge prima treapta a podiumului ATP, unde ramâne timp de treizeci de saptamani, adaugând si un alt record palmaresului personal, douazeci si sase de victorii consecutive în circuit. Sunt ani buni, care-i vor stimula curajul de a se gândi serios la un mariaj cu actrita hollywoodiana.
Relatia va avea totusi o evolutie tumultuoasa, pâna când Andre Agassi se va hotarî sa o ceara pe Brooke Shields în casatorie. Se simteau bine alaturi, aveau ce-si spune, dar felul de viata obositor, prea socializant si destul de patetic pe care-l agrea actrita nu convenea prea mult tipului dintr-o bucata care era tenismanul. Ba odata, când a însotit-o pe un platou de filmare unde Brooke trebuia sa se sarute cu partenerul ei de serial si apoi sa-i linga mâna, tragând nu stiu câte duble, l-a enervat în asa hal pe Andre, încât acesta a parasit furios studioul. Era destul de clar ca lucrurile nu aveau cum sa dureze, însa omul desertului fusese întotdeauna fidel promisiunilor facute. Chiar intuind ca mariajul nu putea sa reziste, el si-a facut datoria, sperând nebuneste într-o minune. Care, bineînteles, nu a venit niciodata.
Însa romantic si tandru Agassi a stiut tot timpul sa fie. Când i-a cerut lui Brooke mâna, a facut-o la Paris, pe malul Senei, dupa o cina fabuloasa, daruindu-i o bijuterie scumpa. Ce-i drept, momentul fusese precedat de un incident cu un clochard parizian, iar Andre a presimtit ca semnul acesta nu e deloc de bun augur pentru viitorul lor mariaj. Iar daca totusi pragul a fost trecut, asta nu înseamna ca lucrurile se vor fi ameliorat în relatia lor. Dincolo de amor si de fascinatie, comunicarea începe sa schioapete, sotii descoperind ca, de fapt, mare lucru nu au în comun. Complexat de lipsa studiilor sale si de imposibilitatea de a mima snobismul, Las Vegas Kid, în ciuda inteligentei native, realizeaza ca mare lucru nu împartaseste cu eroii universului ce o fascineaza pe Brooke. Andre consemneaza net: „Ea ma acuza ca refuz sa ma integrez în lumea pe care-o iubeste. Spune ca nu sunt deschis în fata noilor experiente si a întâlnirilor în premiera. Ca nu ma intereseaza sa ies cu prietenii ei. În felul asta ratez în fiecare seara întâlnirea cu tot felul de genii- scriitori, actori, muzicieni, realizatori TV si de film. Îmi mai reproseaza ca refuz sa iau parte la vernisarea unor galerii de arta, ca ratez premiere mondiale, noi piese de teatru, proiectii private de film. Poate ca asa este, însa tot ce pot sa fac în aceasta perioada este sa ramân acasa, sa privesc la televizor si poate, dar nu e sigur, caci depinde de starea mea de spirit, sa-i invit pe J.P. si pe Joni la cina sdoi buni prieteni, casatoriti de curând, n.m.t“ (op. cit., p. 360).
Într-adevar, coplesit de depresie, absent din viata court-ului, cazând pâna pe locul 141 mondial în noiembrie si disputând doar douazeci si patru de meciuri în acel sezon, eliminat în sase turnee la rând în faza incipienta, Agassi chiar traieste o experienta-limita în 1997, anul casatoriei sale cu Brooke. Nimic nu-i iese. Dragostea, prietenia, încrederea, placerea de a juca tenis, performantele – totul este prabusit. Urmeaza, ca un corolar, episodul cu metamfetamina, punct de maximum al coborâsului agassian. Apoi, ca o bomboana pe coliva, vine si clipa despartirii de sotie, una nu oficiala (se va produce în 1999, la fix doi ani de la casatorie), dar reala si radicala. Brooke îi spune ca de fapt nu mai traiesc împreuna, ca au devenit doi straini, ca nu e fericita cu el. Andre îsi face imediat bagajul (o cafetiera, cafea jamaicana, câteva haine si un tablou daruit de Brooke) si pleaca, demarând în tromba la volanul superbei cabriolete albe Eldorado Cadillac, editie 1976. Andre îsi aminteste de acea noapte îngrozitoare: „Doi kilometri mai târziu, izbucnesc în lacrimi. Plângând si conducând prin ceata care se lasa, abia de mai disting coroana cromata a masinii. Dar continui sa conduc, fara ragaz, pâna când ajung la San Bernardino. Ceata s-a transformat în ninsoare“ (op. cit., p. 366).
Nici nu se putea moment mai semnificativ pentru despartirea de Brooke…

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper