„Imi propun sa fiu cel mai pragmatic idealist din politica noastra“ (I)

VICTOR PONTA in dialog cu MIRELA MAFTEI

Se intâmpla deseori ca pretul notorietatii unui politician sa fie instrainarea. Adica notorietatea acestuia sa ne produca noua, cetatenilor de rând, senzatia  neplacuta ca, pe masura ce personajul politic se impune atentiei publice, omul scapa tot mai mult intelegerii noastre. Pâna-ntr-atât incât devine un soi de abstractiune. Frustrarea, fireste, este resimtita de ambele parti. Cu atât mai mult cu cât distanta intre noi si el creste proportional cu intensitatea imaginii pe care i-o fabrica presa. Eu vad intr-un astfel de proces un oarecare pericol: se creeaza dintr-o data posibilitatea ca omul nostru, respectivul politician (de orice culoare ar fi el), pe care l-am ales si ne reprezinta, sa se dezumanizeze,sa devina pur si simplu un produs media. Iar daca dobândeste alte insusiri – specifice unui produs media –, isi mai poate permite sa fie sincer? Sunt compatibile artificialitatea si franchetea? Mai putem noi avea incredere in el? In promisiunile lui? Cum sa risipim o asemenea suspiciune altfel decât prin cunoastere, prin dialog? Am considerat ca o asemenea intrebare este suficient de provocatoare pentru a invita un politician de vârf   la o discutie  in paginile unui hebdomadar socio-cultural. Ii multumesc domnului Victor Ponta, presedintele Partidului Social Democrat, pentru naturaletea cu care a acceptat invitatia mea. Si, la fel, revistei „Cultura“ pentru ca publica aceasta convorbire. (M.M.)

*
Mirela Maftei: Dictatorul lui García Márquez din „Toamna patriarhului“ are la un moment dat o revelatie, si anume ca „intotdeauna in spatele adevarului exista un alt adevãr“. Dumneavoastra, dupa ce ati devenit presedinte, ati descoperit si alte adevaruri in spatele celor deja stiute despre PSD?

Victor Ponta: Nu pot sa spun ca am facut mari descoperiri – in definitiv, mi-am petrecut ultimii 10 ani din viata foarte aproape de centrul „vulcanului“ care este PSD. Ce pot sa va spun insa cu certitudine este ca, dupa aprecierile mele, mai curând dimensiunea problemelor de rezolvat este grava, mai grava, adica, decât ma asteptam, nu tipul lor. Dar eu am suficienta energie si incredere in mine pentru a ma confrunta cu ele. Ceea ce, bineinteles, nu inseamna ca nu am si ingrijorari. Bunaoara, una dintre ele este aceea de a nu ma cufunda cu timpul, din cauza pozitiei mele si din cauza importantei deciziilor pe care va trebui sa le iau, intr-un „Veac de singuratate“ – asta, ca sa va dau in replica tot un titlu al lui Márquez! Dar n-as vrea sa se inteleaga de aici ca vorbim despre un lucru care  ma sperie. Caci pâna la urma, provocãrile autentice ne fac sa devenim mai performanti si sa ne valorificam potentialul.

M.M.: Daca v-as ruga, de pilda, sa descrieti atmosfera din  partidul dvs. in momentul de fata,  apelând, sa zicem, tot la un  titlu de roman, care ar fi acela?

V.P.: Prima carte care imi vine acum in minte este „Razboiul sfârsitului lumii“ ( iata, intâmplarea face sa ma refer la un alt mare sud-american, la Llosa!). Insã imi amintesc bine un principiu formulat de Frank Herbert in „Dune“ – inceputul este momentul cel mai bun pentru a avea o grija maxima ca echilibrele sa fie corecte. Acum lucram cu multa atentie la reglarea echilibrelor.

M.M.: Recurgeti la literatura ca sa mai faceti „pauze de politica“, sau politica insasi va satisface oferindu-va suficiente  personaje si rasturnari de situatie?

V.P.: Mai intâi trebuie sa va spun ca nu sunt un cititor ocazional: sunt dependent de lectura. Am simtit intotdeauna nevoia de a alterna cartile de politica sau de istorie cu cele de beletristica – si cel mai fericit sunt atunci când reusesc sa le am in buna masura pe toate intr-un roman istoric! Gasesc in genul acesta de carti explicatii pentru ce vad zi de zi in politica noastra si asta imi asigura „rezerva“ de energie.

M.M.: Spuneti-mi  trei dintre  „amintirile culturale“ care l-au bucurat cândva pe adolescentul Victor Ponta.

V.P.: Phoenix, Camil Petrescu, „Cântec despre mine insumi“ (obligatoriu in interpretarea lui Florian Pittis!).

M.M.: Sunteti un om de stânga, sau doar un politician de stânga?

V.P.: Sunt prin natura mea un om de stânga – prin datele mele familiale, educationale si profesionale. Prin urmare, si ca  om politic, cum as putea fi altfel decât de stânga? Eu cred ca nu e suficient sa-ti pui o eticheta in dreptul numelui (sau al partidului) si cu asta sa consideri ca ai dovedit ca practici, in planul actiunii politice, o anumita doctrina.

M.M.: In acesti 20 de ani, in toate ipostazele sale, PSD (auto-intitulatul partid al pensionarilor si al agricultorilor) nu a atras niciodata de partea sa, si a politicii sale, intelectualitatea.  Cu buna  stiinta? Ori apreciati ca este vorba de un efect secundar nedorit?

V.P.: Categoric, este o deziluzie cronica si chiar un complex al nostru, ca partid.  Eu cred ca un cliseu – eterna trimitere la ceea ce a fost inainte de 1989 – a generat aceasta lipsa de apetenta a intelectualitatii românesti, nu fata de stânga, ci fata de partidul stângii. Desi, dacã ne aducem bine aminte, fostii membri ai Partidului Comunist se regãsesc aproape în egalã mãsurã în toate partidele. In orice caz, am avut bucuria  de a cunoaste si sansa de a conta pe mari intelectuali care au activat sau activeaza in PSD. Ma veti intreba, bineinteles, de ce nu au atins cota de popularitate a câtorva dintre simpatizantii si sustinatorii altui partid sau ai altor lideri politici. Parerea mea este ca nu au avut radicalitatea si intoleranta celor de dreapta, ceea ce i-a pus oarecum în umbrã. Doar stim cu totii ca bunul-simt, discretia te fac mai putin interesant pe scena publica, oricât ai fi de valoros. Sper sa spulberam intr-un viitor cât mai apropiat aceste prejudecati. Iar o asemenea reusita ar insemna enorm pentru mine. E chiar un obiectiv personal.

M.M.: V-ati dori  ca o personalitate anume din spatiul cultural românesc sa adere  la PSD? Si daca da, din ce motiv?

V.P.: Dincolo de intelectualii consacrati, cunosc o serie de oameni extraordinari din generatia mea, formati dupa Revolutie, care au beneficiat de un acces neingradit la educatie in marile universitati europene sau americane.  Sunt convins ca se vor implica in viata publica si ca vor fi germenii schimbarilor de care are atâta nevoie România, si nu doar in plan profesional, ci, deopotriva, in cel al mentalitatilor, al relatiilor intre oameni. Dupa cum, vreau sa sper, si in cel politic.
Am planuri mari cu acestia, drept pentru care nu m-as multumi niciodata cu simplul gest de a „prinde la butoniera“ câte o floare „rara“,   asemenea celor din specia Patapievici sau Liiceanu: nu cred in activismul recompensat cu functii si acces la masa „Sefului“!

M.M.: O scriitoare de origine româna, care a valorificat in cartile ei experienta dura a comunismului românesc, a obtinut nu demult Premiul Nobel pentru literatura. Considerati ca ne putem asuma, ca tara, acest succes?

V.P.: Doar în parte. Hertha Müller merita toate aprecierile, dar Nobelul acesta nu cred ca este un succes al României, ci al ei personal.

M.M.: Care este cartea pe care  v-ati dori sa o citeasca si sa o inteleaga fiul dvs. ca adolescent, in perioada de formare?


V.P.:
„Baudolino“ a lui Umberto Eco. Este o carte care, va marturisesc, mi-a influentat fundamental modul de gândire. Regret si acum ca Eco a scris-o asa de târziu. Daca as fi putut sa o citesc in adolescenta, as fi câstigat câtiva „ani de intelepciune“!

M.M.: Epoca postdecembrista se caracterizeaza pe de o parte prin consumul cultural redus al românilor, pe de alta, prin  lipsa de politici culturale dinspre guvernare. Legatura  de cauzalitate sau pura coincidenta?

V.P.:
Evident, legatura de cauzalitate si, sper ca nu exagerez, cel mai grav atentat la spiritul si la fibra noastra umana si nationala. Când educi o tânarã generatie dupa metoda „Te uiti si câstigi“, nu cred ca viitorul poate fi altfel decât sumbru.

M.M: Sunteti interesat de istorie. Cititi istoria ca pe o lectie sau ca pe o sursa de inspiratie?

V.P.: Si intr-un fel si-n altul! Ma fascineaza repetitivitatea caracterelor, a faptelor, a fenomenelor, prin natura lor aproape inevitabile si, in acelasi timp, cum o intreaga istorie depinde de un eveniment marunt sau imperceptibil câteodata.


M.M.: Churchill spunea ca istoria e scrisa de invingatori. Actualul PSD are o istorie de 20 de ani, in care victoriile au fost posibile mai ales datorita unor  eforturi de echipa. Prezidentiabilul Ponta crede in charisma personala sau in forta mecanismului de partid?

V.P.: Nu numai istoria, dar, am vãzut la Nürnberg, si tribunalele le fac tot invingãtorii, pentru a-i judeca pe invinsi! Parca si in România e valabil acest principiu, nu-i asa?! Cred ca un proiect politic foarte bun nu poate fi pus in practica decât de un om charismatic (sigur, alaturi de o echipa serioasa); cu precizarea insa ca, oricât ar fi el de charismatic, daca nu are si un proiect viabil esueazã lamentabil.

M.M.: Imaginea dvs. este mereu legata de doua repere reprezentând doua  figuri istorice total diferite: Titulescu si Che Guevara. Resimtiti cumva si un atasament real fata de aceste personalitati?

V.P.: Sa fiu sincer, nu, de niciuna in mod special, iar faptul in sine releva – o data in plus – doar superficialitatea cu care se transmit si se fixeaza imaginile in media. Daca as avea mai des ocazia, asa cum o am in acest interviu, de a vorbi despre ceea ce consider eu a fi drept model istoric, as porni de la Octavian si nu m-as mai opri, cu siguranta, pâna la Kennedy si Tony Blair.

M.M.: Sunteti un idealist sau un pragmatic?

V.P.: Imi propun sa fiu cel mai pragmatic idealist din politica noastra! Intr-un fel, urmând un celebru indemn revolutionar: „Sa fim realisti si sa cerem imposibilul!“

M.M.: „The Wall“ (Pink Floyd) sau Simfonia a 9-a (Beethoven)?

V.P.: Recunosc ca Pink Floyd – este ce imi doream in adolescenta si era „fructul oprit“. Ne mai jucam?

M.M.: Fellini sau Spielberg?

V.P.: „Lista lui Schindler“ – deci Spielberg.

M.M.: Napoleon sau Tony Blair?

V.P.: Blair – incerc sa-mi vad lungul nasului!

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper