„Cadrele hotarasc totul“

Un articol de C. STANESCU

„Istorie si civilizatie“, excelenta si, cu o vorba prostituata de multi, patriotica revista pe care dna Georgeta Dimisianu o face cu trei tineri redactori destoinici si toba de carte si cu zece academicieni si profesori universitari, publica de doua numere incoace la rubrica „Reconstituiri“ studiul lui Ion Calafeteanu „Paris, 1919: Opinia publica româneasca si Tratatul de Pace cu Austria.“ Cum conceptul european al suveranitatii tot mai limitate precum si noua forma de dictat denumita imprecis si matasos „monitorizare“ vor imputina cu siguranta cel putin cu un cuvânt-cheie articolul 1 din inca actuala Constitutie a României, cred ca e cazul si timpul sa citim cu nostalgie patriotica si mândrie melancolica acest remarcabil „studiu de caz“. Fiindca e un „caz“ rar acesta in care opinia publica – desi rau si putin informata din pricina secretomaniei celor mari reuniti la Paris ca sa consfinteasca destramarea unui imperiu si sa decida soarta României ramase de capul ei – si-a facut auzita pâna la usa respectivei Conferinte o singura voce, vocea unitatii nationale. O „voce“ in care interesul national a topit mai toate diferentele, divergentele, parerile contradictorii ce definesc, in general, un neam atât de „pizmataret“ si iute la dezbinare si vrajba ca al nostru. Asadar, scrie dl Ion Calafeteanu, „discutiile care au avut loc in cadrul Conferintei de Pace in legatura cu incheierea tratatului de pace cu Austria, care pentru români trebuia sa confirme, in primul rând, destramarea anacronicului Imperiu austro-ungar si sa ratifice hotarârea de la Cernauti, din 28 noiembrie 1918, a românilor si a celorlalte nationalitati din Bucovina, de unire cu România, au fost urmarite cu un legitim si viu interes de intreg poporul român. Din cauza sistemului de lucru al Conferintei, in care hotarârile se luau intr-un cadru foarte restrâns, fara consultarea si chiar fara informarea celor interesati, poporul român nu a fost tinut la curent decât intr-un mod general cu cele ce se petreceau in capitala Frantei.“ Prima lectie a admirabilei si miraculoasei unitati a vocii nationale a dat-o presa româneasca a vremii: unanima de la dreapta la stânga si invers, toate ziarele românesti, ajutate de „indiscretii“ calculate ale câte unui membru din guvernul condus de I. C. Bratianu, si-au exprimat, scrie istoricul, „uimirea si consternarea in fata unui tratat care lovea România in trei mari artere de viata: in intregirea neamului, in integritatea teritoriului regatului si in independenta tarii. In primul rând, opinia publica din România a reactionat la faptul ca, la Paris, Marile Puteri, prin tratatul cu Austria voiau sa impuna României si celorlalte mici puteri aliate din zona un regim de control international privind statutul minoritatilor nationale.“ Conform unei monitorizari care lua rapid rolul si functia dictatului, România si celelalte „state mici“ urmau sa preia fara murmur o parte din „datoria publica a Imperiului austro-ungar“. Cum scria „Adevarul“, dupa ce „ne-am razboit cu Austro-Ungaria, am jertfit sute de mii de oameni in floarea vârstei, am cheltuit miliarde pe care trebuie sa le platim, o buna parte din tara noastra a fost ocupata, supta si jefuita aproape doi ani de zile, facem si acum sacrificii – si sa mai luam in spinare si datoriile austro-ungare? Austro-Ungaria se imprumuta cu bani sa ne rapuie – si noi sa-i platim dupa ce am rapus-o? Asta ar fi pur si simplu lumea pe dos … Rafuiasca-se, deci, intre dânsii creditorii si debitorii, despagubindu-se cei dintâi cu cât si cum vor putea scoate de la cei din urma. Nu poate fi vorba sa dam bani, ci sa primim. Asa cere dreptatea.“ Insa, cum s-a vazut, adevarul nu-i totuna cu dreptatea care umbla cu capul spart. Am ramas cu „articolul 5“ si cu… banii luati. Drepturi pentru minoritati? Da, ele sunt aceleasi ca pentru toti cetatenii României, cetateni nediscriminabili nici negativ, nici pozitiv. Ca sa nu mai spunem ca discriminarea pozitiva admite, in subsidiar, ca subiectii discriminarii acesteia sunt priviti sau perceputi ca niste cetateni de rangul doi, oarecum handicapati in raport cu ceilalti devreme ce trebuiesc „proteguiti“: ce poate fi mai jignitor?! Caci tratatul cu articolul sau 5 prevede controlul „proteguirii“ de catre marile puteri care, având ele insele minoritati, nu se supun aceleiasi prevederi: vesnica problema a egalitatii, dar nu pentru catei ca, in fabula mereu actuala a lui Grigore Alexandrescu. „Cuvântul liber“ va protesta alaturi de celelalte ziare contra unei reguli teoretic universale, practic aplicabila doar „cateilor“: „sa ni se spuna: urile nationale sunt puternice si poftele de asuprire cu greu se pot infrâna; ca sa asiguram definitiv dreptatea pentru toti impunem tuturor statelor aceeasi norma de purtare fata de minoritatile etnice pe care le vor fi având. De ce ar fi supuse controlului numai România si alte câteva state mici? De ce nu si Italia, care va avea si ea minoritati etnice? De ce nu si Franta, care in Alsacia-Lorena are si nemti propriu-zisi, si francezi de limba germana? De ce nu si in America, unde se stie ca negrii nu se bucura de un regim ideal?“ In fine, intre absurditatile tratatului sunt trecute si clauzele speciale privitoare la evrei care „contineau unele prevederi pe care acestia nici nu le cerusera!“ In memoriile adresate Conferintei, ca si in interventiile lui in fata „celor patru“, marele barbat politic Ion I. C. Bratianu sintetiza, inainte de a se retrage in semn de protest, intreaga situatie avertizând ca „prin acceptarea prevederilor din tratat s-ar crea in tara doua feluri de supusi, dintre care unii ar fi solidari si ar avea incredere in statul caruia ii apartin si altii care, pe lânga drepturile lor egale cu toti românii, sprijinindu-se pe o interventie straina, vor fi indemnati la o vesnica ostilitate fata de România.“ De altfel, o intreaga clasa politica si cei mai luminati barbati ai elitei apartinând dreptei sau stângii politice sustineau acelasi lucru: de la Vasile Goldis, Iosif Jumanca, Duiliu Zamfirescu, Nicolae Iorga, Iuliu Maniu si pâna la Bratianu, Inculet, Alexandru Vaida Voevod. Socialistul Teodor Iordachescu scria in „Socialismul“: „La ce va da loc solutia tratatului, proteguirea? La improspatarea vechei probleme austro-ungare. S-ar reaprinde urile etnice, spiritul nationalist si tendintele separatiste in fiecare din aceste fractiuni. Amenintarea de razboi ar fi vesnica si totusi razboiul n-ar rezolva nimic, caci oricare ar fi statul victorios, ar deveni si mai international (multinational – n.n.), ar naste un si mai pronuntat iredentism la vecinul invins. Proteguirea ce ne-o harazeste Conferinta ar fi proteguirea mortii.“ Cuvinte profetice la care acelasi adauga: „Statele noastre ar regresa si politica interna se va intoarce la sovinismul, reactionarismul, politismul, militarismul cel mai feroce“. Ceea ce s-a si intâmplat. Chestiunea „amestecului“ n-a ramas pâna azi doar o discutie pe o tema istorica, dar o realitate mai vie ca oricând. Cine s-o discute si s-o dezbata azi la nivelul clasei politice si intelectuale de acum un secol? Cei care am mai apucat o frântura din regimul comunist de tip stalinist râdeam in hohote de o lozinca pusa pe toate zidurile si gardurile „Cadrele hotarasc totul!“ Nici nu stiam ca râdem ca prostii de un adevar imprescriptibil insa pus intr-o lozinca mincinoasa. Dupa ce a decimat in câtiva ani elita politica si intelectuala din care proveneau si cei de la 1919, regimul comunist, cu ametitoarea lui „rotatie a cadrelor“ a zadarnicit orice selectie naturala bazata pe merite reale. A fost domnia contraselectiei. Acum e intr-adevar nevoie mai mult ca oricând de „cadre care sa hotarasca totul“: acestea nu exista si nu sunt semne ca s-ar putea naste. Vidul de „cadre“ e, probabil, de natura genetica. Clasa politica nu se fabrica peste noapte si inca din surcele ramase dupa potop. Ca si medicii, oamenii politici se „fac“ greu. Celor dinaintea noastra le-au trebuit macar o suta de ani. Plina de repetenti ori corigenti ai regimului trecut si de „tineri de viitor“ isteti si gata sa invete de la ei, clasa politica actuala e doar o forma fara fond. Are insa fonduri: in banci si in paradisuri fiscale. „Monitorizarea“ sub care se ascunde dictatul extern e tot ce poate fi mai rentabil pentru noile „cadre“: le scuteste de orice raspundere si reprezinta o cortina (de fier) proteguitoare pentru noii imbogatiti de razboi. Noile cadre hotarasc, in fine, totul: hotarasc ruina unei tari ramase ca o „Dacie“ fara sofer. Sau cu volanul in alta mâna.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper