„A fost un an bun pentru tristete“

Un articol de Constantin Stoiciu

Am primit de curând, insotit de câteva rânduri ale sotiei, ultimul volum de poezii al lui Augustin Fratila gasite in ordinator, „Cineva vine“. L-am cunoscut la inceputul anilor ‘90, când visele copilaresti ale revolutiei transformasera Casa Scânteii in Casa Presei Libere. Am urcat din nou dupa zece ani in corpul central la etajul 8, la Casa de filme nr. 1, si la etajul 3, in aripa stânga, la „Contemporanul“, ultimele mele doua locuri de munca inainte de a fugi la capatul lumii. N-am mai gasit pe nimeni din fostii colegi la Casa de filme, dar la revista am avut mai mult noroc.
Cel putin printre ziaristi, scriitori, cineasti, curiozitatea pentru confratii de breasla plecati in lumea larga capitalista si ispravile lor reale sau imaginare era pe atunci mai mare si mai sincera. Publicasem in acel an „Romanul reintoarcerii“ si tânarul Augustin Fratila a tinut sa stam de vorba. Lunga discutie insotita de câteva extrase din carte care au displacut unora si au placut altora a aparut in „Contemporanul“. Ne-am revazut sporadic si pe fuga in anii care s-au adunat cu o viteza aiuritoare, dar ne-am regasit cu adevarat in ziua in care, aflând ca este editor, i-am trimis manuscrisul romanului „Rafuieli“.
Poet, ziarist, traducator, muzician, editor, este cam tot ce-am stiut si stiu despre el. Dincolo de o anumita empatie reciproca, ceea ce ne-a legat câtiva ani a fost mai degraba o complicitate literara si ceva preocupari comune despre lumea de azi. Ne intâlneam de obicei la o terasa, el cerea un ceai, eu un espresso. El rasucea o tigara cu tutun de pipa, eu ardeam câteva Gauloises blonde si albastre. Era cam zapacit, poate ca fusese din totdeauna, mai incurca orele si zilele, mai uita sa citeasca scrisorile, dar odata ajuns, bucuria de a palavragi ii lumina obrazul de la o vreme intunecat. Nu palavrageam de fapt, deploram. Atâtea erau de deplorat de la un an la altul, de la o luna la alta, de la o zi la alta ca sfârseam nu chiar prin a crede ca ar putea folosi la ceva, dar ca nu strica s-o facem.
Era bolnav, dar discretia cu care pomenea doar despre niste tratamente sâcâitoare ma impiedica sa-l intreb de ce sufera. Ultima oara l-am vazut anul trecut, la inceputul lui octombrie. Am petrecut in familie o seara calma, melancolica, aproape trista in gradina unui restaurant invadat de nuntasi. Copii impopotonati alergau printre mese si noi rasuceam din nou lumea in cuvinte cu acceasi patima inutila. N-am aflat decât târziu ca s-a prapadit la inceputul anului. A fost poate o intâmplare. Una din intâmplarile ce-mi amintesc insidios ca lumea literara româneasca, lumea româneasca in general si-a pierdut de douazeci de ani reperele, rataceste nauca intr-un prezent in care solidaritatea nu mai e decât o amintire urâta din alte vremuri, compasiunea un spectacol de televiziune si respectul valorilor o gluma sinistra.
Nu i-am vazut niciodata nici cartile si nici discurile in librarii. Ce-i drept, nici eu nu mi-am vazut de ani de zile cartile in librarii, cel putin la Bucuresti. M-am consolat, ma consolez ca nici ale altora mai rasariti nu sunt. Se gasesc in schimb cartile câtorva publicate de trei-patru edituri si e de presupus ca acestea isi platesc privilegiul de a le strecura printre traducerile din te miri cine si despre te miri ce, cu precadere de consonanta engleza.
Literatura româna, se disculpa editorii si librarii, comercianti la fel de avertizati ca si cei care vând produse alterate, nu-i mai intereseaza pe români. Nici macar incropelile mai tinerilor autori ce s-au infruptat si se infrupta din libertatea prosteasca de a-si etala fantasmele sexuale si halucinatiile de drogati. In paginile culturale ale ziarelor inca lizibile, nu se mai publica de mult decât din lipsa de altceva recenzii, iar atunci când se intâmpla sunt ingropate in gunoaiele ciupite de pe Internet despre o vedeta sau alta mai mult sau mai putin dezbracata. Aiurea in lume, la Montréal, chiar si ziarele de scandal, sex si sânge publica la sfârsit de saptamâna sase-zece pagini despre ultimele aparitii literare. Mai degraba exercitii bine articulate de publicitate aceste cronici lapidare, nu totdeauna cartile povestite si etichetate mi-a placut/nu mi-a placut pentru a stârni curiozitatea sunt si cele mai interesante, dar promovarea literaturii e constanta si meritorie.
Noi traim pe o alta planeta culturala. Cândva de nebanuit, fiindca revoltatoare, voluptatea de a fi colonizati cultural va deveni, a devenit o a doua natura. Atunci când nu apartin unui grup si-si fac de sila, de mila datoria de amici, criticii nostri, majoritatea universitari, isi recicleaza cursurile de istorie literara in revistele culturale, numeroase, cu tiraje confidentiale si distributie catastrofala. Se citesc intre ei, se ciorovaiesc intre ei, ne citim intre noi si asistam fatalisti si neputinciosi la ravagiile operatiunii de spalare a creierelor inceputa in urma cu douazeci de ani. O scurta trecere prin cosmelia ce adaposteste asa-numita librarie a Muzeului Literaturii ar putea lasa impresia in fata maldarului de publicatii puse de-a valma si numai aici de gasit ca literatura româna traverseaza o perioada de gratioasa prosperitate, iar cometantii ei risca sa se sufoce de atâta rasfat. Mi s-a intâmplat de multe ori sa ma incrucisez cu acesti rasfatati veniti sa-si recupereze cartile lasate in consignatie sau sa-si incaseze putinii bani pentru cele vândute.
Trista realitate literara. Trista tara. Atâtia ani buni pentru tristete s-au adunat si atâtia altii ne asteapta ca s-ar putea sa fie deja prea târziu sa mai credem ca bucuriile sunt inca posibile.
(26 aprilie 2010)

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper