Viitorul la trecut

Coruptia si libertatea: intre imposibila evadare si irepetabila istorie

Secolul al XX-lea apare tot mai mult ca o rana pe trupul istoriei umanitatii. O intrupare a Raului, o victorie a Raului, posibila atunci când oamenii buni nu fac nimic. Acesta a triumfat, timp de o suta de ani, folosindu-se de un viclesug: i-a convins pe oameni ca Raul nu exista. Iata de ce secolul XX trece drept o mare paranteza, secolul XXI fiind obligat sa reia lucrurile de acolo de unde le-a lasat secolul XIX. Cu o singura mostenire certa: demolarea credintei in progresul uman.
Historia – magister vitae
Daca pâna atunci elitele erau convinse de cursul ascendent al Istoriei, astazi aceasta lege e tot mai putin convingatoare, pentru simplul motiv ca Istoria in sine nu se deruleaza dupa niste legi si pentru ca nu exista, pur si simplu, o Lege a Istoriei.
Asadar, nici legea progresului in istorie nu mai este valabila, desi e greu sa evadam din aceasta modalitate de interpretare a trecutului. Ne trezim ca nu putem sa nu particularizam trecutul intr-o maniera ascendenta: antichitate, ev mediu, modernitate. Iar contemporaneitatea ce ar fi trebuit sa se concretizeze intr-o apoteoza a umanitatii si a umanismului se transforma in secolul extremelor. Secolul XVIII este cunoscut indeobste sub numele de Secolul luminilor. Daca asa stau lucrurile, poate ca peste un veac vom vorbi despre secolul XX ca despre secolul tenebrelor (Tzvetan Todorov).
Comunismul sau
subjugarea libertatii

O astfel de tenebra a trecutului a fost comunismul, utopie ce se dorea o incununare a Paradisului terestru, un soi de „sfârsit al istoriei“ (in formularea lui Francis Fukuyama). Comunismul a fost o superputere, bazata pe violenta, moarte, degradare, subjugare, umilire. Dar o superputere care prezinta o particularitate rara in istorie – ne asigura Francois Furet – aceea de a nu fi lasat mostenire si o civilizatie.
Dar oare asa sa fie? Comunismul nu a reusit sa lase nimic in urma? Tind sa cred ca Furet are dreptate: comunismul a lasat doar o mostenire in siajul sau istoric, nicidecum nu a intrupat o civilizatie. Altfel spus, a creat si a perfectionat o societate a viciilor, nu a valorilor reale, o lume corupta si coruptibila, nu o societate libera.
Geneza coruptiei la români
Centrând discutia pe fenomenul coruptiei românesti, trebuie sa fac intâi câteva lamuriri preliminare, oarecum etimologice. Pur lingvistic, termenii libertate si coruptie nu se afla in raport de antinomie. Dar sunt antinomici prin registrele conceptuale pe care le desemneaza. Lipsa libertatii inseamna suprematia terorii. Extrapolând, democratia inseamna domnia libertatii, in timp ce totalitarismul este destinul de sub zodia terorii. Pe scurt, binomul coruptie-libertate poate fi mai facil inteles prin implicarea in argumentatie a pandantului individ-colectivitate. Pentru ca totalitarismul i-a oferit individului simulacrul de libertate, obligându-l sa se identifice cu o comunitate amorfa, in timp ce democratia ii ofera libertatea pentru a se putea exprima ca entitate unica.
Dar sa detaliem. In mod normal individul, prin libertatea de care se bucura, reuseste sa dobândeasca o stima de sine, un statut pozitiv. E o stare ce poarta numele de demnitate, ce se dobândeste prin munca, prin apartenenta la un grup identitar ale carui valori le impartasesti. Comunismul a golit de sens munca („ei se fac ca ne platesc, noi ne facem ca muncim!“), ce a fost transformata intr-o subjugare a individului de catre sistem, umilirea fiind desavârsita de restrictionarea sau discriminarea in accesul la resurse. Ca sa nu mai vorbim despre munca-pedeapsa, referindu-ne aici la destinele zdrobite in lagarele de munca. Daca unii se erijau in lideri si puteau asadar sa se bucure de o oarecare abundenta, ceilalti tânjeau dupa strictul necesar. Un sistem in care binele celor putini isi tragea seva din raul celor multi. Ce-i mai ramânea omului de facut? Alternativa era una singura: apelul la coruptie, adica renuntarea la principii, abdicarea de la valorile care il cladisera in calitatea sa de cetatean. Un soi de pact cu diavolul, in care mai greu era doar primul pas. Urmatorii urmau sa se transforme in reflexe conditionate sau chiar sa se transmita atavic.
Coruptia are si cauze juridice: intr-un sistem al arbitrariului in care drepturile si libertatea cetateanului erau doar simple notiuni asternute pe hârtie, omul a incercat sa se fereasca de acest hazard prin insusirea unor notiuni ca „mita“, „atentie“, apelul la sistemul PCR (pile, cunostinte si relatii).
In plan profesional fenomenul coruptiei era o forma a incompetentei, a pregatirii precare ce, intr-un sistem bazat pe eficienta, ar fi dus intr-o singura directie: falimentul. „Interventia“, „nepotismul“ deveneau astfel sanse sigure de reusita in cariera.
Criza morala a societatii comuniste facea ca oamenii sa traiasca sentimentul de sfârsit continuu. Intr-un astfel de sistem falimentar, care nu iti mai oferea nici un orizont clar, in care si drepturile de a spera sau de a visa erau parca interzise (sau poate deveneau o dovada de indecenta, in acest univers al suferintei generalizate!), accentul cadea pe imediat. Individul era transformat dintr-o fiinta a aspiratiilor si a idealurilor, intr-o fiinta a atavismului, care se descurca in hatisurile lantului trofic prin renuntarea la demnitate, la etica – devenind o persoana corupta.
Totalitarismul rosu a distrus – atât cât era ea cimentata – viziunea asupra statului care asigura cadrul relatiilor dintre cetateni. Autoritatea statului a disparut, lasând liber câmpul confruntarilor dintre fortele brute, iar coruptia a devenit calauza prin desisurile tranzitiei. De ce s-a ajuns aici? Pentru ca sistemul comunist nu a reusit sa armonizeze vointa individuala si vointa generala sub umbrela ideii de justitie. Aceasta este piatra unghiulara ce da legitimitate statului de drept, deoarece se traduce prin bunastarea cetatenilor si prin reglementarea raporturilor dintre ei.
Va deveni comunismul o alta tara?
Interogatia pare mai degraba una retorica. Da, exista tentatia de a schimba marile hiatusuri ale trecutului in neant. Deschid aici problema istoriei ca memorie colectiva. Numai ca, daca memoria este un act voluntar si de multe ori selectiv, uitarea este un reflex involuntar. Iata de ce a vedea istoria ca un joc intre amintire si uitare nu este o maniera productiva de abordare.
Mai important este sa transformam istoria intr-un soi de instanta juridica suprema pentru spiritul uman: sa condamnam ce a fost rau, sa reevaluam momentele sensibile, sa invatam din faptele unor semeni de-ai nostri.
Mostenirea comunista se poate rezuma astfel: coruptia reprezinta un reflex interior si interiorizat al cetateanului, un mod de a fi. Totodata coruptia inseamna o societate a imposturii si nu una a meritocratiei. Comunismul se dorea un sistem de renovare a conditiei umane, de creare a unui om nou. Noua societate trebuia sa fie una in care interesele comunitatii urmau sa prevaleze asupra celor individuale. Ceea ce putem vedea dupa caderea comunismului este evident: domnia nelimitata a interesului personal, fiecare cautând sa obtina maximul de avantaje. In urma sa comunismul a lasat oameni supusi doar imperativelor egoismului. Coruptia in sine este tot o forma de egoism: dorinta de a obtine prin orice mijloace, doar pentru tine, a anumitor avantaje. Societatea corupta este o societate in care solidaritatile umane s-au dizolvat. „Societatile post-comuniste sunt, in esenta, societati imorale, construite pe eclipsa totala a unui trecut al ororii“, scria Andrei Marga.
Evadarea din trecut pare imposibila, in contextul butadei lui Adam Michnik: „Cel mai teribil lucru in comunism este ceea ce vine dupa el!“. Pentru ca sistemul comunist nu a corupt numai mediul politic sau natura sau economia. A corupt si sufletele oamenilor. Poate ca noi, tânara generatie, mai avem mult de platit pentru ratacirile parintilor nostri. Desi unii dintre parintii nostri inca mai tânjesc dupa rutina linistitoare a comunismului. Lectia cred ca am invatat-o: comunismul nu aduce mântuirea. In schimb, libertatea ne permite sa traim.

Quo vadis? (sau cum sa explici
tinerilor raportul dintre libertate si coruptie intr-o societate democratica)

Coruptia nu este un fenomen nou, este la fel de vechi ca si civilizatia umana. Numai ca perceptia asupra ei se schimba in functie de regimul politic sub care traim. Venalitatea este ceva firesc intr-un regim feudal sau oligarhic, unde abuzurile celor mari, exploatarea celor slabi sunt acceptate mai mult sau mai putin constient. Dar intr-un regim democratic ce propovaduieste principiul egalitatii de sanse si, deci, suprimarea drepturilor din nastere acest lucru devine inadmisibil.
Ceea ce trebuie sa intelegem insa – mai presus de toate – este ca o societate in care coruptia va fi minimalizata pâna la extinctie este un proces de lunga durata, in care interiorizarea cinstei, a demnitatii si a corectitudinii poate dura generatii. Occidentul s-a dezvoltat printr-o evolutie lenta a spiritului civic, prin maturizarea unei morale de sorginte crestina care facea din cinste imperativul major a vietii in societate. Or, regimul comunist din România a fost un comunism-paria (conform lui Vladimir Tismaneanu) ai carui lideri, toti niste fiinte grobiene, fanatice, vindicative, frustrate, si-au depasit conditia marginala, mizera prin promovarea unor practici corupte.
Exacerbarea fenomenului coruptiei dupa 1989 nu este decât o consecinta fireasca a unui proces de dezumanizare si dezagregare sociala. Comunismul se declara un campion al luptei impotriva coruptiei. Desi a incercat sa stopeze acest fenomen prin teroare, involuntar nu a facut decât sa perfectioneze mecanismele sale.
Reinventarea notiunii de cetatenie, a celei de stat si reierarhizarea valorilor sunt actiuni necesare, stringente pentru ca tânara generatie sa lase in urma cât mai repede aceasta faza de decadenta morala. Pentru ca o societate fara repere morale poate deveni un spatiu al ratarii.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper