Un déjà-vu anuntat: resurectia stângii franceze

Un articol de DUMITRU RADU POPA

Un studiu al mentalitatii politice nationale ar da rezultate relevante in multe cazuri si nu ar fi nici macar lipsit de amuzament. Ca un homo viator nu numai prin carti, filme si jurnale, dar chiar la fata locului, mi-am facut o oarecare parere in privinta asta. De pilda, in febra acestei recente crize globale, americanii, fie ei democrati, independenti sau republicani, si-au suflecat mânecile, fiecare in domeniul sau si, in ciuda caderii marketului, a colapsului bancilor si marilor giganti industriali, si-au continuat munca, au somat guvernul sa gaseasca solutii viabile de iesire din impas si au participat la dezbaterea generala. Societatea e a tuturor, americanii nu se pot delimita de tara lor ori de cite ori lucrurile merg prost, ca sa se simta plini de mândrie nationala doar in anii de prosperitate…

Nu stiu cum a fost in Japonia sau Australia, dar in Franta, primele reactii au fost greva si protestul. Delimitarea. Steaguri rosii si „Internationala“ pe strazi. Un fel de explicit: „iata ce ne-au facut astia, unde ne-au adus!“ Vorbesc cu un cuplu de parizieni, exprimându-mi nedumerirea fata de o atare atitudine. Ma eticheteaza drept naiv si imi explica despre cum un guvern inconstient, incompetent si iresponsabil i-a aruncat intr-o situatie insuportabila. Ii intreb pentru cine au votat la ultimele alegeri. Dupa un moment de stânjeneala, recunosc ca, da, au votat amândoi pentru acei „banditi“ care le-au inselat in mod parsiv toate asteptarile… Dar, sa am rabdare, viitoarele alegeri or sa vina curând, si atunci o sa vada aia!
Acum, sa ne intelegem: Franta e o Republica cu democratie parlamentara doar de o suta si ceva de ani. Un mic strat sub care se ascunde o respectabila istorie facuta din atâtea veacuri de monarhie. Nu-i astfel intâmplator ca, si in politica, francezii traiesc inca in contes de fées, adora printi si printese, iar un presedinte care a avut o maitresse e, in fond, un catolic la fel de bun ca marii regi ai Frantei care au avut maitresses in mod oficial. Ceea ce in America ar stârni un scandal puritan de proportii, cu amenintari de impechment, e tratat mai mult ca un amanunt de subsol, iar un alt presedinte care isi lasa nevasta cu doi copii in graba ca sa aduca la Elysee o frumoasa modela si chansonetista (de altminteri de mare talent!) precum Carla Bruni, ramâne inchestionabil… atâta timp cât lucrurile merg bine sau acceptabil. Când nu, l’enfer c’est l’autre si se schimba pagina. Amintirea publica se reintoarce la o alta printesa, Ségolène Royal, lidera socialista,  protagonista unei alte …povesti de amor cu poporul francez ce s-a terminat trist, cu infrângerea ei in alegerile din 2007 in tête-à-tête-ul cu actualul Presedinte, Nicolas Sarkozy (candidatul UMP, de centru-dreapta).
In mod firesc, la recentele alegeri regionale din Franta, stânga a inregistrat o victorie zdrobitoare asupra majoritatii de guvernamânt de centru-dreapta, câstigând in 21 din cele 22 de regiuni. Fata de 54% ale Conventiei de Stânga (socialisti, comunisti si verzi), UMP-ul lui Sarkozy face doar 36% si pastreaza controlul numai in Alsacia. Un triumf al stângii ce-l depaseste chiar pe cel din 2004!
Bizarerii ale politicii, s-ar putea spune, la numai doi ani de la zdrobitoarea victorie a centrului-dreapta in Franta si a euforiei undei de dreapta in mai tot restul Europei.
Dar nu e chiar asa. Dincolo de predictibilitatea alternantei, asteapta o serie de probleme pe care guvernarea Sarkozy nu a reusit sa le rezolve, in afara de chestiunea crizei: reforma pensiilor, imigratia, situatia micilor antreprize, pozitia Frantei in subiectele majore ale politicii internationale si, mai ales, in cadrul Uniunii Europene. Nu e de mirare ca, inainte de a parasi scena politica in calitate de prim-ministru, François Fillon a recunoscut cu amaraciune ca guvernul nu a reusit sa convinga electoratul, tergiversând prea mult unele masuri economice si pierzând controlul asupra situatiei la nivelul provinciilor si regiunilor. Infrângerea, pentru Sarkozy, reprezinta mult mai mult decât un accident de pasaj, mai cu seama in perspectiva alegerilor prezidentiale din 2012. Mai ales ca Ségolène Royal a câstigat cu 60,6% in regiunea sa, Poitou-Charentes. Deocamdata, multumita de victorie, ea a decis sa ramâna in Poitou si de acolo sa-si pregateasca minutios revenirea la scala nationala. In schimb, la Elysée s-a dus alta femeie, lidera Partidului Socialist, Martine Aubry care, alaturi de Marie-George Buffet si Cécile Duflot, liderele verzilor si comunistilor, compun o triada ce pune capat falocratiei din citadela politica franceza! Victoria lor se datoreaza in mare parte faptului ca, pe masura ce Nicolas Sarkozy pierdea tot mai mult legatura cu electoratul, ele au stiut sa faca o campanie agresiva, cu toate gruparile de centru-stânga ale opozitiei.
Exemplul cel mai bun este acela al comunistei Marie George-Buffet care, mostenind un Partid redus la minimum si aproape fara identitate si credibilitate, prin fuziunea cu o grupare ex-socialista, a reusit sa convinga electoratul in câteva regiuni, prezentând o platforma bazata pe necesitatea dezvoltarii in deplin respect al echitatii sociale. Nu altfel a procedat Cécile Duflot, pe baza unui program promitând sporirea locurilor de munca odata cu trecerea la o economie preocupata de inlocuirea energiei poluante cu alternative care sa nu dauneze spatiului ambiental, si asigurându-si mai mult de 10% din voturi, intre care si defectori ai extremei drepte nemultumiti atât de platforma propriului partid cât si  de actuala guvernare.
A propos de extrema dreapta, Nicolas Sarkozy are aici o alta mare durere de cap. Gruparea lui Le Pen a realizat aproape 25% in Provence, iar celebra lui fiica, Marine, 22% in Nord-Pas-de Calais. Cu cifrele in fata, extrema dreapta inregistreaza nu mai putin de 9% la nivel national dar, destul de ingrijorator, a câstigat 17,5% in regiunile unde a fost in balotaj cu partidul de guvernamânt.
In asteptarea desemnarii oficiale a unui canditat de stânga la viitoarele Prezidentiale (mai mult ca sigur ca va fi Ségolène Royal, care face un joc inteligent ramânând in afara guvernului), Nicolas Sarkozy pastreaza acum un profil foarte modest, cum se si cade dupa cea mai coplesitoare victoriei a stângii de la acel 1988 al lui François Mitterand.
Dar probabil ca Sarkozy, de altminteri un politician inteligent si subtil, stie vechea vorba frantuzeasca: Plus que ça change, plus que c’est la même chose!

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper