Scena (des)vrajita

Un articol de Cornelia Maria Savu

Ca lumea e o scena a devenit, din Renastere pâna azi, o afirmatie comuna. Si o dovada, la indemâna oricui, ca literatura (textul pentru teatru, in acest caz) inseamna viata in oglinda. La fel cum, prin oglindire, si ea, scena e chiar o lume. In care mirajele, fantasmele, adevarurile trec de pe scândura in sala si „chiar moartea e relativa“, dupa cum scrie Anton Pavlovici Cehov in „Cântec de lebada“. O piesa mai putin jucata, in lume si la noi, aleasa de regizorul Mihai Maniutiu pentru a marca, anul acesta, Ziua Mondiala a Teatrului la Arad.
Daca data premierei – 27 martie – nu a fost stabilita intâmplator, noua productie a Teatrului Clasic „Ioan Slavici“ ramâne insa un spectacol pentru toate anotimpurile. Si, cu siguranta, o experienta artistica de execeptie pentru fiecare membru al amintitei trupe. Optând pentru acest Cehov, regizorul Mihai Maniutiu s-a inscris perfect in proiectul teatrului aradean – de repertoriu  si de festival unicat in România – acela de cercetare, de revizitare si de resuscitare a clasicilor, element catalizator in re-facerea, cu suflu nou validat de traditia perena, a miscarii teatrale contemporane.
Daca la precedenta sa colaborare cu Teatrul „Ioan Slavici“, in 2006, regizorul Mihai Maniutiu a plecat din contemporaneitatea imediata spre tragedia antica, montând „Iubirea Fedrei“, textul mult discutatei, adulatei si hulitei, in egala masura, Sarah Kane (un spectacol de referinta al acelui an in România), de data aceasta el readuce in atentie un clasic al modernitatii, un autor foarte jucat si iubit si de publicul autohton. Cu un text nu tocmai ofertant, macar la prima vedere, nici pentru noii parametri de abordare-receptare din viata teatrala de azi, nici pentru marca sa de director de scena. „Cântec de lebada“ e o piesa (scurta) cu doua personaje, actorul sexagenar (in retragere) Vasili si sufleorul Nikita, un creator si un umil „ajutor“ al sau, un vrajitor si un vrajit care monologheaza si dialogheaza despre teatru, despre lumea devenita scena si scena devenita lume, despre vraja care il tine in viata pe primul, pentru ca in arta „chiar si moartea e relativa“, si il ucide pe al doilea (palid soptitor de vorbe).
La o repede ochire, textul pare datat, cu adevaruri clasate, cu replici din categoria celor pretabile clamarii si insailarilor cabotine de stors lacrimi ori, macar, de miscat naturelul simtitor spre emotia de duzina, oricum, un text cu grandilocvente prafuite, o curiozitate de alt(e) veac(uri). Combinatie beton intre clasic egal vetust si ravagiile sentimentale ale sufletului slav. Regizorul Mihai Maniutiu s-a incumetat (nu zic vorba mare) sa supuna „Cântecul de lebada“ unei relecturi de secol XXI. O re-lectura care seamana cu restaurarea unei pelicule de film mut, scoasa din arhiva Cehov, infuzata cu sânge si culori proaspete, reconditionata in articulatiile de forta si proiectata in fata unui public pentru care experimentele teatrale de ultima ora mai au doar putine taine. Astfel, „Cântecul de lebada“ al clasicului Anton Pavlovici a devenit un suport (de o plasticitate rafinata si de un energetism viguros, impresionant) pentru o „discutie“ la zi despre teatru ca magie. Ca alternativa la stereotipurile uniformizatoare, chiar cu doza continuta de sminteala, de manipulare, de evazionism.
Spectacolul regizorului Mihai Maniutiu aduce in spatiul de joc – intregul teatru – toata trupa aradeana, de la seniori la debutanti. Un personaj colectiv când animat draceste, când incremenit in secvente de guleai decupate dupa rigorile artei filmului mut, când cor antic in raspar, când public martor ori supraveghetor al scenei si, deopotriva, al salii printre spectatorii careia se amesteca, nonsalant ori brutal, dupa caz. In devalmasie, manechine vii si manechine surogat-umane, toate imbatate de vraja teatrului. Care presupune si dizarmonie si monstruozitate si slabiciune si cosmar, toate ritmând starea de beautitudine indusa de lumina ca de acvariu care incetineste miscarile. Si de muzica insidioasa ce „curge“ din gramofon. Bine scolita de regizor, trupa construieste (cu putine derapaje) un spectacol viu, plin de ritm, ascendent, potentat de excelentul maestru de light design ing. Lucian Moga, de ingenioasele mecanisme de scena (ing. Ion Stan), de costumele Oanei Varan si decorurile lui Doru Pacurar, completate de video proiectiile lui Adelin Ghionghiosan.
Ionel Bulbuc, Sorin Calota, Bogdan Costea, Florin Covalciuc, Alina Danciu, Cecilia Donat, Adriana Ghinita, Tudor Lucanu, Doru Nica, Liliana Balica, Ioan Peter, Dorina Darie, Robert Pavicsits, Giorgiana  Elena Popan, Marian Parfeni, Oltea Blaga, Roxana Sabau, Calin Stanciu, Stefan Statnic, Mariana Tofan, Angela Varjasi, Alex Margineanu, Dan Antoci, Cosmin Blaga sunt, in multe momente, argintul viu al „Cântecului de lebada“.
In mare forma, confirmând statutul de unul din cei mai inzestrati actori români ai momentului, Ovidiu Ghinita duce greul acestei montari. Cu o remarcabila inteligenta artistica, asumându-si rolul pâna in cele mai ascunse resorturi, impunator si vulnerabil, in egala masura, sarcastic si cabotin (când trebuie), tragic in cadere, mântuit de pasiune, persiflându-se si copilarindu-se, ricanând amar, livrându-se fara masca, patetic-slav ori ghidus ironic, când in combustie, când letargic invins, intr-un impecabil slalom printre limite (si cu dictie impecabila), insufletit de magia rolurilor (mai ales Lear si Boris Godunov) si neresemnat in fata sfârsitului, el este un electrizant Vasili.
Inspirat distribuit in Nikita, Zoltan Lovas, excelent partener de joc in „Cântecul de lebada“, e vrajitul care crede neconditionat in puterea de seductie a maestrului, in invincibilitatea lui si in fantasmele teatrului. E o reusita combinatie de Charlot (inocentul bucurându-se cu putin) si Sancho (partener de aventuri al vrajitorului Vasili), supus mortii (repetabile) pentru ca nu e decât un umil, pagubos soptitor de vorbe la judecata de apoi, severa, nemiloasa, pâna la urma, a teatrului care isi accepta in eternitate doar eroii.
Un personaj catalizator al montarii lui Mihai Maniutiu este copila-vrajitoare, nimfeta sadica si fetita cu gesturi maiestuoase de infanta practicând magia si omorul in efigie cu gratia unei miniaturale balerine. O papusa insufletita, cu gânduri negre sub fruntea bombata, ca de portelan, cu zâmbet inghetat, care stie tot si infige andrele malefice când in pieptul altor papusi, când in pieptul oamenilor. Teatrul pare regatul ei unde guverneaza si seduce incrâncenat-duios, apare si dispare ca o imagine de vis repede transformat in cosmar. Alina si supune, cheama si distruge, muta intr-o lume a vorbelor. Numele personajului ei ar putea fi Moartea. Numele fetitei de 10 ani, actrita pâna in maduva oaselor, este Mara Purza. Si pentru ea, scena (des)vrajita de Mihai Maniutiu printr-o noua, incitanta lectura a unei piese scrise de Anton Pavlovici Cehov, pare sa nu mai aiba nici un secret.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper