Putina filozofie

Un articol de CONSTANTIN STOICIU

N-am dus niciodata lipsa de profesori de filozofie care se pretind filozofi. În ultimii douazeci de ani, România si-a oferit chiar un filozof national, ceea ce nu trebuie sa surprinda într-o tara în care tot insul cu pretentii si vag plimbat pe continent si dincolo de ocean se simte dator din când în când sa faca morala plebei primitive. Nu mai departe de ieri, alaltaieri consideratiile despre iubirea de tara si patriotismul de trei parale ale românilor mi-au dat prilejul sa-mi aduc aminte ca lichelele au ramas surde la apelurile pe cât de disperate pe atât de feciorelnice lansate cu ani în urma, iar în privinta urii ce-ar constitui una din trasaturile monstruoase ale concetatenilor (o alta cruciada purtata în numele purificarii sufletelor murdarite în vremurile teroarei comuniste) nu s-a produs nicio ameliorare. Ceea ce ar putea explica tacerea prelungita a profesorului de filozofie si noile sale preocupari pentru propria persoana, mijloacele de transport în care si-o plimba si afacerea cu care a fost capatuit în primavara post revolutionara când îngerii mai aveau sex.
Toate acestea pentru a spune ca, la rândul meu, în cealalta viata, as fi putut la fel de bine sa fiu profesor de filozofie. Sau, ma rog, cum s-a întâmplat cu cei mai multi dintre colegii mei, profesor de socialism stiintific, ceea ce pe atunci era cam acelasi lucru. La rastimpuri, din aceasta perspectiva abandonata în anii când în tara sufla o briza de libertate pe care aproape nimeni nu mai îndrazneste sa si-o aminteasca, un mic exercitiu filozofic poate prinde bine. Iata-l.
De douazeci de ani profesorii de filozofie ce se pretind filozofi si trepadusii de serviciu  învârtesc pe toate partile si nu-i dau de capat iluziei ca, odata comunismul cazut, calcat în picioare, îngropat si dezgropat oficial pentru a i se adulmeca pâna la voma osemintele, grefa brutala a capitalismului în societatea româneasca ar fi trebuit sa prinda ca în filmele de animatie, unde cu o trasatura de condei si un descântec magic miracolele devin posibile. A prins ce-i drept acest capitalism în aspectele lui cele mai salbatece, amorale si artificiale, ceea ce era de prevazut, dar în adâncurile ei societatea româneasca a ramas cam aceeasi cum a fost din totdeauna si va ramâne probabil pentru totdeauna.
O posibila explicatie a acestei rezistente, care nu este specifica numai României, dar cum România ne doare, ne chinuieste, sa zicem ca-i vine ca o manusa, s-ar putea gasi în convingerea gânditorului si omului politic englez Edmond Burke (1729-1794) ca societatile sunt de o imensa complexitate si nu pot fi reduse la câteva enunturi de valori si de reguli de drept. Ele sunt rezultatul unei „ratiuni cumulative“, fruct al întelepciunii timpului istoric, impenetrabile la simpla ratiune politica.
În 1790, câteva luni dupa caderea Bastiliei si formarea Adunarii Constituante, si cu mult înainte ca Franta revolutionara sa basculeze în teroare, Burke a publicat pamfletul „Réflexions sur la Révolution française“, critica feroce a ideologiei drepturilor omului. „Cum este posibil (ca revolutionarii francezi) sa ajunga la acest nivel de prezumtie de a considera propria lor tara ca o pagina alba pe care sa scrie ce vor ei?“ Mortii, continua Burke, sunt mult mai numerosi decât cei vii în formarea societatilor de-a lungul timpului. E o pretentie moderna gândul ca ultima generatie poate începe de la zero. Societatile se dezvolta prin „aranjamente sociale“ a caror sursa se afla în „prejudecati“ (în sens literal, ceea ce este înaintea legii) care au avut nevoie de secole pentru a se modela. „Drepturilor omului“, Burke le opune „dreptul englezilor“ rezultat din traditiile nationale, mai putin pretentios, dar mai bine integrat în lenta sedimentare a „prejudecatilor nationale“. Numai un spirit „metafizic si alchimist“ poate sa conceapa societatea lipsita de orice traditie valabila si care poate fi, în consecinta, remodelata ca o problema geometrica“. Cum nimeni nu se poate atasa emotiv la o simpla regula de calcul, Franta nu va mai fi „locuita de francezi, ci de oameni fara patrie“.
Edmond Burke ar spune ca este exact ceea ce se doreste de douazeci de ani României, sa devina o tara locuita de oameni fara patrie. Pentru ca altfel ar fi greu de înteles pentru el de ce atâta furie de a deposeda sistematic societatea româneasca de istorie, de traditii si de „prejudecati“, de a o târî zi de zi în cloaca valorilor, legilor si moravurilor modelate si sedimentate aiurea, de a o transforma într-o pagina alba pe care orice neispravit de politician, profesor de filozofie sau trepadus sa-si smângaleasca nestingherit ineptiile.

(12 aprilie 2010)

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper