Pacatele tineretii. Stefan Aug. Doinas a.k.a. Ion Motoarca

Un articol de GEORGE NEAGOE

Exista în viata lui Stefan Aug. Doinas un episod înca dosit de istoria literara, desi însusi scriitorul a recunoscut public acest incident ce-i umbreste atât conduita sociala, cât si activitatea artistica. Este vorba despre scrierea, în perioada primului „cincinal“, a unor poezii de propaganda comunista pe care nu le-a publicat sub semnatura proprie si nici cu pseudonim, ci a consimtit ca altcineva sa devina „autorul“ respectivelor compozitii. Persoana se numea Ion Motoarca. Una dintre explicatiile pentru evitarea subiectului ar fi tirajele reduse ale revistelor si cartilor unde au aparut confesiunile respective. Alta tine de refuzul de a face investigatii suplimentare în trecutul aparent ireprosabil al unei personalitati de seama. Autodenuntul a socat, iar intelectualii au acceptat tacit pata biografica.
Un mic geniu
al realismului socialist

Pâna în 1989, pelicula acestui film a fost pastrata, cu discretie, în arhiva Cercului Literar. Zvonuri au circulat, însa n-au depasit stadiul bârfelor literare. Caderea totalitarismului si înaintarea în vârsta l-au îndemnat pe Doinas sa-si marturiseasca, jenat si dezgustat, participarea la aceasta farsa compromitatoare. Într-un articol din „Ziarul de duminica“, intitulat „Ion Motoarca“ – ulterior inclus în culegerea postuma de scrieri memorialistice „Evocari“ (Bucuresti, Editura Fundatiei Pro, 2003) –, poetul preciza: „Am scris aceste rânduri pentru a limpezi o legenda putintel cam cetoasa. Cred ca nu e prea târziu pentru a ne marturisi pacatele tineretii…“. Recunoasterea faptelor aberante din epoca realismului socialist reprezinta o încercare de recuperare a demnitatii. Doinas nu e singurul care a preaslavit în versuri deplorabile „realizarile“ Partidului Muncitoresc Român. În culegerea „Poezia noua în R. P. R.“ (1952, 1953) îi gasim pe multi dintre scriitorii privilegiati de noul regim. Invocarea largii raspândiri a lozincilor versificate nu-l scuza pe autorul „Mistretului cu colti de argint“. Desi contextul politic îi impusese poeziei sa se ideologizeze, Doinas putea sa refuze redactarea unor asemenea texte, mai ales ca, în 1948, se retrasese în satul natal, alegând sa intre într-un „exil interior“1, ce echivala, dupa propriile spuse, cu hibernarea artistica. Or, admitând ca i-a fabricat lui Motoarca poezii dupa directivele culturnicilor, fostul student al lui Blaga îsi distrugea imaginea de „rezistent“ cultural pasiv, vehiculata în diverse interviuri: „Am absolvit Facultatea de Litere în 1948. Si, din cauza climatului cultural socio-politic care s-a instalat la Cluj, noi ne-am dat seama ca nu o sa se mai poata face cultura. N-am putut sa mai continuam, am considerat ca trebuie sa încetam a mai face literatura!“2. Cu toate ca avea o motivatie superioara, autoexilarea n-a însemnat excluderea din câmpul literar. Doinas a revenit incognito ca scribul unui tânar absolvent de liceu. Nimic surprinzator în aceasta ultima constatare. Cele patru decenii de dictatura comunista ne-au obisnuit cu distinctia între autorii „de coperta“ si cei „de redactare“. Doinas nu se afla totusi în aceeasi ipostaza cu Eugen Barbu. Postura lui seamana vag cu întelegerea dintre Petru Dumitriu si Ion Vinea, ca numele primului sa figureze ca traducator al volumului „Hamlet, print al Danemarcei“ (1955), desi al doilea depusese întreg travaliul. Adolescentul nu manifesta înclinatii literare, astfel încât aparitia lui Motoarca în viata culturala are caracterul unei mascarade. Doinas s-a înjosit. Pentru ca, pe de o parte, a acceptat sa se transforme în „negrul“ unui baiat fara simt artistic, iar, pe de alta parte, si-a pierdut discernamântul, oferindu-i niste productii la conceperea carora „maestrii“ erau Mihai Beniuc, Dan Desliu, Victor Tulbure ori tinerii Nina Cassian, Ion Brad, Ioanichie Olteanu. Motoarca s-a vazut prizonierul gloriei efemere, cerându-i prietenului noi „contributii progresiste“. Iar ideologii si criticii au cazut în ridicol, crezând ca au descoperit un exceptional poet tânar, creat dupa chipul si asemanarea „omului nou“.
Un pariu sau un pact?
De ce a fost de acord Doinas sa forjeze doua masti ale lui Motoarca, una pentru „poet“, cealalta pentru adevaratul autor al însailarilor? Voi cauta sa raspund în cele ce urmeaza. Înainte de toate, trebuie sa urmam firul destainurilor facute de autorul „Vânatorii cu soim“. În numarul 1-6/ 2003 al revistei „Secolul 21“ a fost tiparit un dialog pastrat în sertar vreme de 13 de ani3. La un moment dat, Petru Cârdu îl întreaba despre un fapt tainuit: „Am aflat ca, în perioada proletcultista, ati nascut un mare poet al zilei sau o mare speranta a poeziei, inventându-i o opera, care asculta de canoanele strâmte ale vremii. Sarmana victima a capacitatii Dumnevoastra creatoare de a mima orice tipar de rostire era un total strain de creatia literara. În teatrul pirandelian autorul se dezice de personajul creat. Erati papusarul inspirat al unei papusi stupide. Este adevarat? Este o experienta profitabila pentru lirism?“. Poate ca din pricina acestei curiozitati, discutia a întârziat sa fie divulgata în presa. Doinas ocupa în 1990 functia de presedinte onorific al U.S.R, iar vestea i-ar fi subrezit atât capitalul de simpatie sociala, cât si solidaritatea venita din partea scriitorilor. Era socotit un intelectual de înalta constiinta civica si de aleasa tinuta morala. Petru Cârdu n-a prea îndraznit sa-i adreseze întrebarea. Nu detinea nici date precise. Desi atinsese o latura tulbure a tineretii lui Doinas, intervievatorul s-a prosternat imediat în fata calitatii de stilist a poetului. Lauda nu-i aducea niciun beneficiu scriitorului aradean, dat fiind ca versificarea preceptelor realist-socialiste nu necesita virtuozitate, lucru asupra caruia insista si Doinas: „Oricând un poet de oarecare talent poate sa scrie si cronica rimata; oricând un poet abil în arta versificarii poate sa puna în ritm si rima niste lozinci. Este ceea ce am facut eu atunci“4.
Analogia Doinas-Pirandello se dovedeste nu doar hazardata, ci si rizibila. Creatorul „Alfabetului poetic“ n-avea libertatea de a juca rolul maestrului papusar, el însusi fiind manevrat de constrângerile climatului politic din acea vreme. Apoi, desi grotesca, „papusa“ nu era nicidecum „stupida“, deoarece Motoarca exercita o influenta asupra cioplitorului, tinând cont ca acesta din urma sustine ca i-a executat la cerere destule poeme. Doinas n-a fost „inspirat“. A comis o gafa pe care a aruncat-o atât pe seama insistentei prietenului mai tânar de a se afirma în viata literara, cât si a propriei slabiciuni de a privi ca pe o joaca ascensiunea lui Motoarca. În raspunsul acordat, Doinas stabileste conexiuni cu fapte celebre din istoria literara, ilustrâd extraordinare abilitati de persuasiune si de inventie. Se cuvine sa tratam cu circumspectie toate afirmatiile sale, fiindca nu avem acces la alte versiuni ale derularii întâmplarilor. Baladistul s-ar fi apucat de poezii pe teme „oficiale“ dintr-o prinsoare ce aminteste de cea dintre Ion Barbu si Tudor Vianu. Dar Doinas a specificat ca, pentru a încropi scrieri în slujba autoritatilor comuniste, oricarui scriitor îi trebuia exclusiv dexteritate în materie de versificare. Prin urmare, profesorul de limba româna n-avea ce sa-i demonstreze mai tânarului amic: „Era în 1948, aveam douazeci si sase de ani, ma gaseam în satul meu, ca profesor la scoala primara. Un prieten mai tânar, elev înca la liceu, m-a provocat spunându-mi ce grozavi sunt poetii zilei. Ei se numeau: Victor Tulbure, Dan Desliu, Eugen Frunza. I-am spus ca asta nu e poezie, ca este simpla versificatie fara nicio valoare, si l-am asigurat ca, în orice clipa, pot sa comit asemenea versuri cu duiumul. El nu m-a crezut si, în felul acesta, un mic pariu a avut loc între noi. Peste o saptamâna, i-am dat cinci sase poezii scrise cu foarte mare usurinta, care, fara îndoiala, erau simple exercitii de versificatie, el a spus ca sunt foarte frumoase, eu am spus: „nu ma intereseaza“. Când m-a îndemnat sa le public, eu am spus: „nu ai decât sa le publici tu“, si iata ca el a acceptat sa le publice“5. Doinas se erijeaza în spiritul protector al nesabuitului poet închipuit, punându-l în garda asupra problemelor pe care le va întâmpina. Poate chiar ca se astepta ca liceanul sa-si astâmpere aspiratiile: „L-am avertizat ca, din clipa aceea, va deveni un personaj public. El a acceptat acest risc: a trimis poeziile. Dupa doua saptamâni, la liceu a venit un redactor de la „Contemporanul“, care s-a mirat foarte mult ce mare talent se afla în clasa a VIII-a a Liceului „Moise Nicoara“ din Arad, talent despre care nimeni pâna atunci nu stia sa fi scris vreo poezie, în felul acesta, personajul a devenit celebru în Arad, a terminat liceul, s-a dus la Cluj, a devenit celebru la Cluj, a publicat poezii multiple în „Almanahul literar“, care aparea atunci la Cluj si al carui redactor-sef era Baconsky“6.

Am îndoieli ca Doinas i-a dat lui Motoarca ajutor dezinteresat, cu toate ca este posibil sa se fi petrecut întocmai cu primul set de poezii. Dubiile sunt întarite de completarile aduse de poet în materialul publicat în „Ziarul de duminica“. Acolo este dezvaluita identitatea beneficiarului, desi cu trei mai devreme autorul îsi manifestase intentia de a lamuri povestea lui Motoarca7. Relatând iarasi momentul când i-a aratat elevului productia de versuri „pe linie“, Doinas mentioneaza ca ispita publicarii a venit si din partea sa: „A fost încântat si m-a somat sa le public.// – Publica-le tu! i-am raspuns. Din clipa asta îti apartin“8. Intriga, în citatul precedent, prezenta unui verb cu nuanta politieneasca si dictatoriala: „a soma“. Baiatul capata profilul unui tortionar. Doinas se victimizeaza, aruncând mare parte din vina asupra lui Motoarca. Daca îi dam crezare, cerchistul n-a facut decât sa cedeze „presiunilor“ si sa mimeze ca-l încuraja pe diletant: „Tânarul meu amic a marsat la invitatia mea, facuta mai mult în gluma: le-a trimis la revista „Contemporanul“, sub numele sau“9. Unul dintre detaliile importante din spovedania scrisa se refera la „debutul“ lui Motoarca în revista cu „poezia «Agronomul», însotita de o scurta prezentare elogioasa, având ca titlu: «Un nou poet: Ion Motoarca»“10.
Cautând indicatiile bibliografice, am descoperit ca textul si recenzia (fara titlu, Doinas îsi aduce aminte gresit) au fost tiparite în saptamânalul bucurestean, în nr. 186, vineri 28 aprilie 1950, p. 4, la rubrica „Poeti tineri“. Asadar, „cariera“ lui Motoarca n-a început în 1948, cum dadea de înteles Doinas în convorbirea cu Petru Cârdu. În medalionul rezervat elevului sunt însirate denumirile poeziilor expediate: „Chemare pentru 1 Mai“; „Glasul Docherilor“ – motto: „din fiordurile Norvegiei si pâna în coastele Italiei, docherii refuza sa descarce armament american“ (ziarele); „Continentul cu strigoi“ – motto: „Strigoii unui trecut odios ca Ghemeto, Nagy, Micolajczik, Radescu, sunt tinuti în adapost în Statele Unite“; „cel mai reusit poem, intitulat «Agronomul», pe care îl si reproducem“.
Dintre noii „ingineri ai sufletelor“ gazduiti în paginile gazetei acum 60 de ani, numai poetul contrafacut a beneficiat de o cronicheta. Nesemnate, rândurile din „Contemporanul“ capata accente amuzante, stiind acum ca „talentul“ lui Motoarca era alimentat de sârguinta autorului „Hesperiei“. Citite acum, observatiile redactorului transforma situatia într-o înscenare. „Seriozitatea“ ideologica si „probitatea“ judecatilor contrasteaza atât cu masca burlesca a tinerei sperante, cât si cu stupiditatea versurilor trimise. Reiese din comentarii ca aparitia lui Motoarca nu reprezenta o întâmplare, ci izvora din dorinta fireasca a proletarului-intelectual de a sacraliza sarbatorea „internationala“: „Multi au fost tinerii poeti, ridicati din rândurile poporului muncitor, care în cinstea zilei de 1 Mai au cutezat pentru întâia oara sa încredinteze compozitiile lor poetice postei si, prin intermediul ei, revistelor.s…t/ Între multele plicuri sosite la redactie, unul poarta poeziile lui Motoarca Ion, elev în clasa a XI-a la liceul de basiteti Arad“. Limba de lemn e azi comicarie. Utilizat cu sobrietate si efuziune deopotriva, cu dublu sens – muncitoresc si artistic –, cliseul stârneste un râs necontenit, mai ales ca stim ca destinatarul real al aprecierilor este Doinas: „Socotim de datoria noastra sa facem cunoscut cititorilor pe acest poet nou, care mestesugind la vârsta tânara uneltele poeziei, se dovedeste un ucenic din cei mai harnici, si nu e greu de ghicit, în elanul si destoinicia sa, pe mesterul de mâine“. „Ion Motoarca“ mai avea de învatat meserie pâna sa ajunga poeta faber într-ale realismului socialist, desi recenzentul era impresionat ca „debutantul“ era deja „dumirit“: „Ceea ce ne apare în primul rând interesant privitor la versurile lui Ion Motoarca, e maturitatea lor politica“. Totusi, ca sa realizeze „capodopere“, îi lipsea, în viziunea autorului prezentarii, experienta nemediata. Ion Motoarca alias Stefan Aug. Doinas deprinsese ideologia marxist-leninista pe cale livresca: „În celelalte poezii se simte ca poetul a folosit mai mult material din lectura, ca înca n-a implicat destul de curajos faptele vietii traite în marea batalie pentru pace, cum cauta sa faca în poemul citat s„Agronomul“, n.m.t, unde se si vede pe sine viitor ostas al agriculturii socialiste“. Observatia recenzentului are acoperire. Citind poezie de propaganda a deprins Doinas cum sa-i transmita cu eficienta mesajul, cautând totodata „sa inoveze“. El nu-i aduce în centrul atentiei pe eroii consacrati ai proletariatului – otelarul, minerul, ceferistul ori sondorul – ci îi promoveaza pe altii: agronomul si docherul. Cronicarul nu omite „defectele“ scriiturii presupusului autor, în principal „tendinte formaliste“. În ochii îngusti ai culturnicilor, acesta ar fi fost cu siguranta principalul repros la adresa lui Doinas: atentia exagerata acordata rimelor, excesul de neologisme si de termeni savanti.
Bazata pe antiteza simplisima vechi – nou, „Agronomul“ se încadreaza în rândul poeziilor pe tema colectivizarii. Pentru a obtine recolte care sa si depaseasca indicatorii preconizati la finalul planului cincinal, agricultorii trebuie sa intre în G.A.C-uri, renuntând astfel la uneltele traditionale de lucru si la proprietatea privata. Versurile nu contin sloganuri agitatorice, ci îndemnuri la „progres“. Propaganda este sugerata. Ura si lupta de clasa abia daca transpar. Dar succesul textului deriva din ilustrarea ideii mesianice a comunismului – formarea „omului nou“. Reproduc în continuare versurile:

Cum galopam cu calul murg
prin pusta-ncinsa, ca de para,
vazui târziu, într-un amurg
un câmp de-o frumusete rara.
Pamântul negru, uns ca clisa,
schimbând culori din lan în lan
ardea departe catre Tisa
ca un desen de portelan.
Scurgându-se catre patuluri,
Tarani si cai veneau încet
Si colbul drumului în suluri
urca spre cerul violet.
În urma lor, padurea sumbra
vibra cu harfele de vânt
zvârlind o mantie de umbra
deasupra-ntregului pamânt.
Ca pete stinse de rugina
Învaluindu-se cu plumbul
piereau în vitrega lumina
secara, grâul si porumbul.
M-am aplecat sfarmând în palma
un spic de grâu, un spic de orz
si-am tras o strasnica sudalma
gasind un bob marunt si stors.
Semeata, zdravana ca pomul
sclipea în holda palamida
un lan cu pat înalt cât omul
si celalat cât caramida.
M-am departat. Înfierbântata
o lacrima s-a dus în vânt.
Ah! când ne vom urni odata
Sa scoatem totul din pamânt?
Covorul pestrit al câmpiei
se scufunda în adâncime
mascând tabloul saraciei
sub valuri de întunecime.
Atunci, deodata, întregu’ ses
mi s-a parut o holda mare
miscându-si paiul înalt si des,
fosnind în juru-mi ca o mare.
Mi s-a parut ca-n mii de lanuri
împrejumuite cu-n razor,
formând un plan din zeci de planuri
lucreaza satele cu zor.
Si când mi-am ridicat privirea
spre recea stralucire-a boltei
am înteles nemultumirea
si taina simpla a recoltei.
Voi luptatori pierduti în zare,
înfipti pe coarnele de plug,
distrugeti vechile razoare
daca voiti s-aveti belsug!
Pamântul unsuros si negru
dând glasul în spicul plin de rod,
Asteapta omul nou integru,
stegar al marelui norod,
asteapta omul care-mbina
destinul sau al tuturora
care se urca pe combina
de când s-aprinde aurora.
Aceasta noapte dusmanoasa
în care ochiul mi se pierde
va fi o holda grea, manoasa,
miscându-si lenes paiul verde.
Curând, din nou, strunindu-mi murgul
Voi galopa în lat pe câmp
dar nu ca sa privesc amurgul
ci ca s-ajung la voi la timp.
Aici, încetinind la pas,
va voi afla pe toti sub pom
si-mi veti raspunde într-un glas:
– „Noroc, tovarase, agronom!“

Recidive
Dupa „Agronomul“, în „Contemporanul“ au urmat: „Balada poetului întemnitat“ (nr. 189, vineri, 19 mai 1950, p. 4), „Eu am semnat apelul pentru pace“ (nr. 195, vineri, 30 iunie 1950, p. 3) si „Fruntasi în munca“ (nr. 217, vineri, 1 decembrie 1950, p. 2). Într-un articol de bilant, „Succesele poeziei noastre“ (nr. 210, vineri, 13 octombrie 1950, p. 1, 4), nesemnat, Motoarca figura printre scriitorii la care „se afirma capacitatea de construire a unor imagini cu forta plastica în care se afirma caracterul lor vizual“. Redundata formularii întarea forta de convingere…
Dovada clara ca mâna lui Doinas se afla sub semnatura lui Motoarca si ca fostii cerchisti cunosteau fapta este o scrisoare trimisa de poet lui Ovidiu Cotrus în data de 13 martie 1962, în care îsi exprima recunostinta pentru ca prietenul l-a convins pe Anghel Dumbraveanu, directorul revistei timisorene „Scrisul banatean“, sa-l primeasca în rândul colaboratorilor: „Îti multumesc pentru serviciul prietenesc pe care mi l-ai facut pe lânga Dumbraveanu. I-am scris imediat, i-am trimis o poezie despre agricultura, fabricata ad-hoc (indicatia ta, retrospectiva, la «Agronomul» a fost foarte utila, deoarece am compus o a doua, cu acelasi titlu, la plural) s…t“11. Doinas avea indiscutabil dreptate sa sustina, dupa 40 de ani, ca experienta n-a fost profitabila pentru lirism, însa uita ca ea a fost prolifica pentru publicare12. Cu texte „conformiste“ si-a platit Doinas reabilitarea politica si literara.
Zelosul redactor al „Contemporanului“ ofera o informatie pretioasa. Plicul cu poezii continea si o epistola de adeziune la cauza „literaturii noi“: „Poetul ne încunostiinteaza în scrisoarea de însotire a textelor, ca „literatura progresista si urmarirea zilnica a presei prin care Partidul îndrumeaza orientarea politica a masselor muncitoare“, i-au ajutat sa ia «o atitudine clara si justa fata de problemele actuale»“. Cine este autorul? Le-a scris Doinas dintr-o initiativa personala, l-a rugat prietenul, a fost din nou rodul unui „pariu“? I le-a dictat lui Motoarca? Gasirea documentului ar lamuri chestiunea. Or, daca a redactat-o Doinas, înseamna ca a vrut sa se asigure ca textele vor intra în sumarul revistei, fie pentru a-l ironiza si a-l pacali pe Motoarca, fie pentru a obtine el însusi niste beneficii. Apare si întrebarea cine a pus la posta materialele pentru „Contemporanul“. Evident ca pe plic se gasea numele liceanului. Însa Doinas s-ar fi putut ocupa de expediere, scriind, fara stirea prietenului, câteva rânduri despre „idealurile“ junelui aspirant „poet“. Si daca scrisoara reprezinta un fals, o inventie a exaltatului redactor, scornita cu scopul de a arata cititorilor ca tineretul sustine „reformele“ din Republica Populara Româna? E o pista ce nu trebuie neglijata. Asemenea obiceiuri se împamântenisera.
Ceea ce l-a determinat pe Doinas sa recunoasca episodul Motoarca nu e numai rusinea de a fi scris versuri compromitatoare. N-au fost singurele. Dar celelalte sunt asumate prin folosirea pseudonimului consacrat: Stefan Aug. Doinas. Nimeni nu poate pregeta ca trei sferturi din debutul sau editorial – „Cartea mareelor“ –, alcatuit în special cu poezii publicate între 1961 si 1964, sufera de pe urma parazitarii realist-socialiste. Hotarârea de a se ascunde în spatele unui nume agraveaza statutul scriitorului. Mai întâi, deoarece el a scris poeme dezonorante ca orice alt veleitar. Apoi, tainuind detaliul, poeziile sale de dupa eliberarea din închisoare13 nu însemnau un „pact cu diavolul“, ci un tribut în schimbul dreptului de a publica poezie neideologizata, pret platit si de alti autori. Oricum, vina de a-l fi propulsat pe Motoarca printre vedetele de la începutul anilor ’50 n-ar fi întru totul blamabila si condamnabila daca Doinas ar fi îndeplinit un capriciu al elevului.

Or, daca regreta cu sinceritate, scriitorul era apasat de faptul ca si-a vândut libertatea pentru niste retributii. Sub aparenta umorului, cerchistul îsi aminteste: „Între timp, eu fusesem mutat la scoala din comuna Halmagiu; de acolo îi trimiteam cu regularitate poeziile pe care ma amuzam sa le scriu, iar el îmi expedia onorariile primite“14. Neîndoielnic, cei doi au stabilit un pact. Înclin sa cred ca Doinas l-a initiat. Mai degraba el i-a propus lui Motoarca sa-l faca „autor“ de literatura, având în vedere ca profesorul de limba româna era la curent cu remunerarea colaborarilor în presa. Nu exclud varianta ca Doinas sa se fi asteptat ca niciun text din primul plic trimis la „Contemporanul“ sa nu vada lumina tiparului si, în consecinta, sa esueze încercarea de a-l promova pe Motoarca. Probabil ca nici la bani nu s-a gândit de la început. Sesizând însa ca merge pe linia „justa“, Doinas si-a transformat îndeletnicirea în mijloc de câstig. Banii obtinuti din editarea poemelor îl ajutau pe cadrul didactic debutant.
Vertijul „succesului“
În câteva luni, dorinta de a-si suplimenta veniturile se preschimba în lacomie. Doinas nu poate rezista tentatiei de a încasa o suma la care ar fi râvnit oricine: „Consacrarea definitiva a noului scriitor Ion Motoarca s-a facut cu ocazia unui concurs initiat de revista amintita s„Almanahul literar“, n.m.t. Motoarca mi-a spus ca-i este peste putinta sa nu participe la „întrecere“ si m-a rugat sa-i trimit ceva demn de competitia respectiva“15. Fie ca unul sau altul a hotarât ca intre în competitie, factorul decisiv au fost premiile mai mult decât generoase. Doinas se obisnuise cu remuneratiile. În nr. 11 (anul I, octombrie 1950) al mensualului clujean se anunta initierea concursului „Azi tara ta e casa ta“. În juriu faceau parte: Emil Isac (presedinte), Miron Radu Paraschivescu, Pavel Apostol, A. E. Baconsky, Iosif  Pervain, Andrei Roth, George Munteanu, Dumitru C. Micu (membri) si Geo Dumitrescu (secretar). Valoarea câstigurilor consta în: Premiul I: 20000 de lei; Premiul II: 15000; Premiul III: 10000;
3 Mentiuni: 2000; alte 5 Mentiuni: abonamente la „Almanahul literar“. Ca sa ne dam seama de însemnatatea financiara a mizei, nu e nevoie decât de o comparatie cu Premiile Nationale de Stat: clasa I (30000 de lei); clasa a II-a (25000); clasa a III-a (15000).
Doinas îsi aminteste ca a participat „cu un „Poem al Electrificarii“ în XII cânturi. Ion Motoarca a obtinut premiul I, ex aequo cu „Balada cincisutistului“ de Ion Brad“16. Poetul nu pomeneste nicaieri suma încasata. Câstigatorii au fost anuntati în nr. 1-2 (14-15), ianuarie-februarie 1951, p. 2. Titlurile exacte ale compozitiilor ce împarteau locul întâi sunt „Cântec despre Gabor cincisutistul“ si „Poemul electrificarii“, ambele aparând tot atunci, la p. 53-79, respectiv p. 30-44. Intrarea lui Doinas în competitie a determinat dublarea tuturor premiilor. Nici Motoarca, nici Brad n-a obtinut distinctia pe merit. Primul semna fara sa aiba vreo contributie. Celalalt colaborase de la înfiintarea publicatiei si aproape sigur juriul avea de stabilit clasamentul de la pozitia secunda în jos. Dar redactorii s-au bucurat ca a rasarit de nicaieri un prozelit al realismului socialist.
Ion Motoarca a mai aparut în „Almanahul literar“ cu „Angajamentul utemistului“ (nr. 3, martie 1951, p. 3-5) si „Marele gradinar“ (nr. 5, mai 1951, p. 3-6). Dupa aceea, daca îi dam crezare, Doinas a stabilit o strategie eficienta de a-l scoate din lumea literara pe Ion Motoarca. Poetul se plictisese sa elaboreze poezii „oficiale“. „Poetul“ devenea tot mai agitat, i se solicitau neîncetat materiale. Mai mult, largindu-si cercul de cunostinte din rândul scriitorilor, risca sa fie pus în situatii penibile în cazul unor discutii literare. Si nu în ultimul rând, Doinas trebuia sa respecte „angajamentele“ pe care si le lua, simultan, în fata prietenului si, prin gura acestuia, în fata Uniunii Scriitorilor. Obisnuita anuntare a proiectelor artistice a grabit iesirea din scena a lui Motoarca. Nevoit sa faca declaratii publice despre laboratorul sau de creatie, tânarul nu putea sa vorbeasca decât despre laboratul de chimie, întrucât urma facultatea de profil. Evident, îi cerea lui Doinas raspunsuri, iar acesta din urma îsi stabilea „lucrari de plan“, punându-se singur în dificultate. Poetul îsi dause seama ca va intra în impas la un moment dat. Într-un articol referitor la intentiile scriitoricesti ale apropiatilor revistei clujene, Motoarca dadea impresia unor energii inepuizabile, promitând „un poem despre lupta Partidului Comunist Român în epoca negrei ilegalitati si are aproape gata o piesa de teatru care dezbate problema falsului obiectivism al oamenilor de stiinta burghezi“17 si un al doilea poem închinat Partidului, la aniversarea a trei decenii de existenta18, concretizat, în „Marele gradinar“, pe care îl transcriu mai jos:

În primavara asta, într-o zi,
un glas, vorbind deasupra, ma trezi
din hoinareala mea, ca dintr-un vis.
La dreapta, geamul unei scoli, deschis,
Lasa sa se împrastie în soare
o voce limpede, patrunzatoare.
În jurul meu, pe strada, niciun om
Trei vrabii se-ncinsesera-ntru-n pom.
Iar vocea blânda navalea afara
în vântul parfumat de primavara.
Si m-am oprit acolo s-o ascult.
Adesea, se pierdea într-un tumult,
în iuresul de glasuri de copii
ca-ntr-un frunzis cu frunze argintii.
Eu n-am uitat de-atunci niciun cuvânt,
le-ascult si astazi ca un juramânt:
„- Copii, va-ntreb acuma prima oara.
Stiti voi cu ce se-aseamana aceasta tara?“
Tacere. Dar deodata-o voce lina
a spus sovaitoare:  „- Cu o gradina“…
„Da. Patria-i asemenea gradinii
în care cresc ciresele si crinii.
Cum stati în banci, stau plantele în strat.
Asa sta omu-n munca încordat,
iar  floarea, fructul, cântecul naturii,
sunt zâbetul ce-l poarta-n coltul gurii.
Voi râdeti si priviti pe geam:
asa zâmbeste floarea de pe ram.
Crescând, munciti la câmp la apeducte;
asa dau pomii tuturora fructe.
Iar daca vântu-i bate, cânta-n vânt
înfipti cu radacinile-n pamânt
asa dau pomi tuturora fruct.
Tot ce-nfloreste e-nfratit prin spor
de prieteni, de tovarasi si de frati.
iar munca-l înfrateste pe popor.
Caci floarea, când da rod si cade roi,
ne aminteste pururi de eroi.
Da. Patria-i asemenea gradinii
în care cresc ciresele si crinii“…
Si glasul tace. Însa glasuri mici
soptesc marunt ca zeci de pitulici
– „Noi nu avem ciresi!“
– „Dar voi aveti?“
– „Noi, nu!“
– „Noi, da…“
– Ia, ascultati, baieti!
Cirese are acela ce-a sadit
ciresti de soi, înalti si i-a îngrijit.
Acel ce-ndragostit, cu pasul rar,
a fost gradinii sale gradinar.
Cel care i-a omida de pe ramuri,
care cunoaste plantele pe neamuri,
care le altoieste ne-ncetat
facând pe trunchiul lor un semn crestat,
cel care le ridica si le sapa,
ducându-le lumina, aer, apa.
Acela care, cunoscând aduna
în toamnele târzii samânta buna,
iar primavara bucuros de munca,
în huma roditoar o arunca…“
Din nou, tacere. Parca-i vad: subtiri,
sfiosi ca un buchet de trandafiri,
îmbujorati de flacara mirarii.
– „Dar cine este gradinarul tarii?“
Încremeniti ramân acum o clipa.
Pe urma, fara veste, se-nfiripa
un zvon interior, zglobiu, fierbinte,
tâsnit pe lânga soapte si cuvinte.
– „Cine cunoaste suferinta lumii
durerea tatei, oboseala mumii
întunecimea de cuptor a minei,
vapaia purpurie a uzinei?
Cine alunga mârsavii dusmani
bancheri, industriasi si chiaburani?
Cine ridica, din popor, de jos,
pe omul priceput si curajor?
Cine si-a dat cei mai buni copii
morti pentru fericirea celor vii ?…“
Un strigat repetat izbeste zidul
ca un ecou înflacarat:
– „Partidul!…“
– „Partidu-i gradinarul tarii mele.
În zi cu soare si în nopti cu stele,
el urca peste tara aurora.
veghind puternic munca tuturora.
Samânta-nvataturii lui a dat
un rod atât de mare si bogat.
În vremi de cumpana si de restriste
când nu-ndraznea poporul sa se miste,
el a udat pamântul sfânt cu sânge
si-a dezvatat multimile a plânge
Cum cad copacii care nu se-ndoaie
Aprinsi de traznete si stinsi de ploaie,
asa cazura comunistii sute…
Cunoasteti voi mladitele cazute?“
Din nou un murmur cald, o vijelie:
Vasile Roaita, Sârbu, Pintilie
si alte nume, ca niste petale
cazura de pe buze mici, cu jale.
În jurul meu gradina se-nalta
desi nu dase rodul înca-n ea.
Dar vântul primaverii, calda boare,
facea pe geam cuvintele sa zboare
în aerul ca-mbalsamat cu mosc.
Atunci, voind deodata sa-i cunosc
m-am întrebat: ah! Când o sa rodeasca
pepiniera asta omeneasca?
Cum ma-ntrebam asa, în gând, deodata
deasupra mea profesorul se-arata.
Acelui ce graise adevarul
eu i-am uitat figura, fruntea, parul
dar am pastrat pe veci în amintire
vapaia care-i izbucnea-n privire:
un foc adânc si lipede, în care
se rasfrângea lumina viitoare.
O clipa – doar o clipa ce mi-a dat
taria unui ceas îndestulat.
Copiii nu-i vedeam. Dar i-am simtit
în ochii lui crescând la nesfârsit,
asa cum le spunea ca urca-n soare
vlastarele ostirii muncitoare.
Nu i-am vazut. Dar dascalul vorbea
despre Partid si vocea lui curgea
pierzându-se departe în vibratii, –
o flacara-i legea prin generatii
Nu i-am vazut. Dar m-am gândit atunci:
asa se naste viata care vine
ca întelegerea acestor fragezi prunci
în boarea primaverilor senine.
Da. Patria-i asemenea gradinii
în care cresc ciresele si crinii.
Zadarnic cearca pas viclean de câine
sa calce huma noastra, azi si mâine
un gradinar în fiecare tara
va obliga omizile sa moara.
Zadarnic, monstru gras de aur latri:
nu vei lovi gradina scumpei Patrii!
Caci gradinarul nostru azi, matur,
vegheaza cu lumina împrejur:
în raza lui noi comunisti se coc
ca niste rosii lujere de foc.

Daca „Agronomul“ a reprezentat debutul, „Tesatoarele“ au marcat încetarea activitatii. Asa cum Doinas se astepta, poemul a atras criticile lui Baconsky, iar Motoarca a procedat întocmai cum îl învatase profesorul din Halmagiu: „I-am recomandat sa nu fie de acord cu sugestiile pe care i le va face A. E. Baconsky, si mai ales sa-i riposteze acestuia – direct în fata – ca n-are de gând sa primeasca lectii de la un poet mai putin înzestrat ca el“19. Fictiva sau nu, înfruntarea semnifica o razbunare indirecta a tuturor cerhistilor, aflati în conflict deschis cu scriitorul originar din Basarabia.
Concluziile sunt de prisos. Necesare mi se par întrebari precum urmatoarea: câti dintre scriitorii importanti si mai ales de ce au procedat ca Doinas?

Note:
1. Vezi „Adaos la tema „exilului interior“„, în vol. Stefan Aug Doinas, „Ovidiu la Tomis: versuri din „exil“„, Craiova, Editura Scrisul Românesc, 1998, p. 101-105 (reprodus în vol. Stefan Aug. Doinas, „Opere“, I, Bucuresti, Editura National, 2000, p. 293-297); „Templul memoriei. Emil Simandan în dialog cu Stefan Aug. Doinas„, Arad, Fundatia Culturala „Ioan Slavici“, 1998, p. 42; „Ion Motoarca“, în vol. „Evocari“, ed. cit., p. 58; „În Cercul Literar de la Sibiu m-am nascut a doua oara“, Stefan Aug. Doinas în dialog cu Mircea Iorgulescu sdialog radiofonic din 1997t, în „România literara“, anul XXXVIII, nr. 22, 8-14 iunie 2005, p. 16.
2. „Templul memoriei“, p. 42.
3. „Petru Cârdu interviu cu Stefan Aug. Doinas, 1990 (inedit)“, în „Secolul 21“: „Doinas„, nr. 1-6 (454-459), 2003, p. 288-296.
4. Ibidem, p. 292.
5. Ibidem, p. 291-292.
6. Ibidem, p. 292.
7. „Ovidiu la Tomis: versuri din „exil“„, p. 104.
8. „Ion Motoarca“, în vol. „Evocari“, p. 57.
9. Ibidem.
10. Ibidem.
11. „Doinas – Cotrus. Scrisori catre Puiu si Delia (inedit)“, în „Secolul 21“: „Doinas„, p. 259.
12. Stefan Aug. Doinas, „Agronomii“, în „Scrisul banatean“, anul XIII (97), nr. 5, mai 1962, p. 12.
13. Prima poezie care i s-a publicat lui Doinas dupa ispasirea pedepsei este „Toamna refuzata“, în „Contemporanul“, nr. 51 (793), vineri, 22 decembrie 1961, p. 3.
14. „Evocari“, p. 58.
15. Ibidem.
16. Ibidem.
17. a.m., „Filiala din Cluj a Uniunii Scriitorilor din R.P.R în fata unui nou an de munca“, în „Almanahul literar“, anul II, nr. 1-2 (14-15), ianuarie-februarie 1951, p. 264.
18. Ibidem, p. 265.
19. „Evocari“, p. 59.

6 comentarii pentru “Pacatele tineretii. Stefan Aug. Doinas a.k.a. Ion Motoarca”

  1. aprilie 21, 2010 la 2:24 pm

    E rusinos din cale-afara
    Pentru poetul cel promis
    Stimat si pretuit de-o tara
    Ca-n asa hal s-a compromis
    E rusinos si trist ca oameni
    Parand modele pentru noi
    S-au comportat ca niste fameni
    Tarandu-si cinstea prin noroi.

  2. septembrie 25, 2010 la 3:25 am

    Citatele arata ca Doinas/Motoarca si-au batut bine joc si pe masura de bacsisul cultural comunist. Poate ca ne-a orbit libertatea si nu mai vedem decit intuneric.Farsele acelea aveau haz, si daca nu vrem sa fim nostalgici atunci supralicitari pe frontul interpretativ si expresiv ar fi binevenite.

  3. februarie 18, 2011 la 3:11 pm

    Sînt utile informaţiile dvs., chit că zeul Subiectivitate bîntuie oriunde în lume…

  4. martie 13, 2011 la 3:05 pm

    Ce crima din partea lui Doinas.Nea Neagoe parerea mea este ca trebuia sa scrieti articolul asta cand mai traia Doinas nu dupa 9 ani de la moartea lui.Multi eroi dupa razboi.Sunt curios care e urmatorul diletant care isi permite sa-si dea cu parerea despre Doinas.

  5. martie 13, 2011 la 6:14 pm

    @Mircea Dineasca: Stimate Domnule Dineasca, as fi vrut sa redactez articolul acum 9 ani, numai ca, in 2002, eram abia in clasa a IX-a. Asa ca nu prea aveam cum sa scriu. Stiu, stiu… sunt diletant. Recunosc.
    PS: Puteti sa-mi spuneti „nea”, „omăt”,”zăpadă” peste cateva decenii. Deocamdata as vrea sa faceti comentarii sub identitatea reala, nu „conspirativă”.
    Va raspund totusi, fiindca ati crezut ca varsta mea este mai inaintata, nu din pricina faptului ca n-ati fost de acord cu articolul meu.
    Reactia Dvs. m-a amuzat, fiindca este tipica pentru comentatorii de pe bloguri. Se pripesc sa faca judecati.
    PS: Pana sa-mi spuneti „nea”, ma puteti tutui.

  6. noiembrie 28, 2012 la 9:05 pm

    Ce chestie! Cautam o fotografie pe net cu fostul meu prof de chimie Motoarca si gasesc asta! Nu mi-as fi imaginat ca in tinerete a fost amic cu Doinas si s-a tinut de farse , dar asta explica de ce era atat de natural si charismatic chiar si in ultimul sau an de viata in care am avut onoarea sa invat chimie de la dansul.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper