Palatul Cantacuzino, obiect al unor ridicole diversiuni politice

Un articol de PAVEL TUGUI

Decretul–lege din 4 noiembrie 1944 – reprodus in paginile revistei „Cultura“ (nr. 51 din 24 dec. 2009) – inlesneste limpezirea situatiei juridice a Palatului Cantacuzino (Calea Victoriei 141), pâna la sfârsitul lui octombrie 1947. Aflam ca si dupa 23 aprilie 1939, palatul a fost inchiriat de Presedintia Consiliului de Ministri, pâna la 15 aprilie 1943, când sediul guvernului României s–a mutat in noul Palat Victoria, din piata cu acelasi nume. Interesant este faptul ca seful guvernului român – maresalul Ion Antonescu – recomanda ministrului de Interne – g–ral Dumitru I. Popescu – sa negocieze cu Maria Cantacuzino–Enescu un nou contract de inchiriere a Palatului Cantacuzino, pâna in aprilie 1945. Palatul Cantacuzino apare in toate actele juridice si oficiale ca proprietate exclusiva a d–nei Maria Cantacuzino. Proprietara accepta propunerea ministrului de Interne, contractul de inchiriere se semneaza in timp util, astfel ca palatul este reamenajat si ocupat, in aprilie 1943, de „servicii speciale“ ale Internelor, sediul central al acestui minister continuând sa fie in impozanta cladire din Piata Palatului, astazi a Revolutiei sfostul sediu al CC–PCRt.
In zilele de dupa 23 august 1944, la ordinul lui Hitler, aviatia germana a bombardat sever Bucurestiul, a nimicit Teatrul National, sediul guvernului român, Palatul Victoria – proiectat de arhitectul Duiliu Marcu – a carui constructie incepuse in anii 1937–38 – si alte edificii. Inca din 26 august ’44, regele Mihai si seful guvernului – g–ral Constantin Sanatescu – au ordonat evacuarea serviciilor Ministerului de Interne din Palatul Cantacuzino si amenajarea palatului, din nou, ca resedinta a Presedintiei Consiliului de Ministri.
In raportul catre rege, presedintele Consiliului de Ministri scrie ca Palatul Cantacuzino a fost „utilizat aproape 12 ani exclusiv numai de Presedintia Consiliului de Ministri…“ Seful guvernului nu gresea, deoarece din 23 aprilie 1933 si pâna in 23 aprilie 1945 (când expira contractul de inchiriere cu Ministerul de Interne) sunt exact 12 ani!
Prevazatori, noii conducatori ai României au initiat un nou contract de inchiriere cu proprietara, Maria Cantacuzino, pe o durata de 2 ½, „incepând de la 23 aprilie 1945“, când urma sa expire contractul de inchiriere convenit si semnat cu Ministerul de Interne. Noul contract de inchiriere a Palatului Cantacuzino, pentru Presedintia Consiliului de Ministri, consfintit juridic printr–un decret–lege – semnat de seful statului – avea o durata precisa: 23 APRILIE 1945 – 23 OCTOMBRIE 1947 – adica 2½ ani. Decretul–lege fusese, in prealabil, aprobat intr–o sedinta a Consiliului de Ministri, contractul era girat de guvern, nu era emanatia/initiativa unui minister. Textul enunta explicit toate conditiile economico–financiare acceptate de chirias si de proprietar, atât chiria anuala cât si facilitatile oferite de chirias proprietarului – un credit–avans necesar pentru reparatii la instalatia electrica, la cea de incalzire etc.
Cercetarea arhivelor arata ca Presedintia Consiliului de Ministri a functionat in Palatul Cantacuzino pâna in iulie 1947, când s–a mutat, temporar (pâna la inceputul lui 1952), in Casa Vernescu, pe Calea Victoriei, deoarece refacerea Palatului Victoria a fost destul de dificila…
Acestea sunt datele concrete ale trecerii Palatului Cantacuzino din folosinta Presedintiei Consilului de Ministri – chirias legal pâna in 23 OCTOMBRIE 1947 – in folosinta Academiei Române, care stabileste aici sediul noului institut academic, Institutul de Studii Româno–Sovietice. De buna seama, conducerea Academei a beneficiat de aprobarea Consiliului de Ministri, dar si de acordul olograf al proprietarului, Maria Cantacuzino, cu care s–a convenit o intelegere, conform marturiei (din 1955) acad. Andrei Radulescu, presedinte al Academiei in perioada 1946– august 1948.
In lumina acestor date, afirmatia d–nei Irina Spirescu – despre o asa–zisa „confiscare abuziva“s?t a Palatului Cantacuzino de catre „autoritatile comuniste“s?t, in iunie 1947 – este o abdicare, voita sau nu, de la adevarul istoric, o falsificare a realitatilor si faptelor: atunci, pe lânga altele, nu aveam inca in România „autoritati comuniste“; in plus, guvernul României platise, la zi, chiria proprietarei, d–na Maria Cantacuzino. Asa cum decretul–lege – publicat in „Cultura“ – a fost identificat intre miile de acte ce zac in arhive, se vor descoperi si documentele privind intelegerea din 1947, parafata intre Academia Româna si familia Maria Cantacuzino si acad. George Enescu.
Actele din arhive si notele si relatarile din presa anilor 1947–48 arata ca autoritatile centrale din România au intretinut relatii constante si amicale cu Maria Cantacuzino si George Enescu, rezidenti la Paris. Maestrul si sotia sa depusesera dosare de donatie a unor proprietati din tara catre Academia Româna, apoi – dupa cum se va vedea – s–au adresat direct sefului guvernului, Petru Groza si altor membri ai Consiliului de Ministri. In calitate de compozitor (drepturi de autor), deputat si academician, maestrul primea drepturile banesti cuvenite, iar personalul Legatiei României de la Paris a pastrat relatii cu George Enescu si sotia sa, cetateni români.
D–na Irina Spirescu scrie in „Cultura“ ca „…la 3 iunie 1947, in palat a fost inaugurat, in prezenta patriarhului Aleksei al Moscovei si a membrilor guvernului Groza, Institutul de Studii Româno–Sovietice“. Aceasta informatie comporta unele comentarii si amendamente absolut necesare, in vederea restabilirii faptelor reale, unele cu semnificatii istorice. Bunaoara, inaugurarea institutului a avut loc in ziua de „miercuri, 4 Iunie 1947, dupa masa“, data comunicata de ziarele „Universul“, snr. 123, joi 5 iunie 1947, p. 1t, „Natiunea“ s5 iunie 1947, p. 4t si celelalte cotidiane. In schimb, saptamânalul „Veac nou“ s7 iunie 1947, p. 4t informeaza gresit „3 iunie 1947“ s?t. Surprinzator apare faptul ca toate cotidianele bucurestene – incepând cu „Universul“ si terminând cu „Natiunea“ – NU mentioneaza cladirea in care s–a oficiat inaugurarea institutului. Este adevarat ca „Universul“ si „Natiunea“ prezinta informatii ample despre personalitatile care au asistat la ceremonia de inaugurare, incepând cu patriarhul Aleksei si suita de clerici rusi care–l insoteau, apoi membrii Comisiei Aliate de Control, ai Ambasadei URSS, membrii guvernului Groza, reprezentantii tuturor partidelor de la guvernare, ai Primariei Bucurestiului, precum si alti invitati, inregistrati conform regulilor protocolare: Gr. Preoteasa, secretar general al M.A.E.; George Ivascu, directorul Presei; Ana Pauker, Miron Constantinescu si I. Chisinevschi, urmati de numerosi oameni de stiinta, litere si arte, in prima linie fiind C. I. Parhon, Emil Racovita si incheind cu H. K. Zambaccian.
Revista „Veac nou“ ofera unele date absente in alte cotidiane. De pilda, se arata ca inaugurarea Institutului de Studii Româno–Sovietice a avut loc „in palatul Cantacuzino de pe Calea Victoriei“, cu adaosul: „Importanta cladire si–a deschis portile pentru a primi pe distinsii oaspeti…“ Intre invitati s–au aflat si conducatorii Institutelor Culturale ale unor tari europene. Este citat, intre altii, Manzzoni, directorul Institutului Italian de Cultura din Bucuresti. Au luat cuvântul, la inaugurarea desfasurata in Palatul Cantacuzino, prof. St. S. Nicolau, membru coresp. al Academiei, directorul noului institut, Petru Groza, ambasadorul sovietic, patriarhul Aleksei, acad. C. I. Parhon si prof. Al. Rosetti, rectorul Universitatii din Bucuresti.
Ideea infiintarii unui institut academic dedicat cunoasterii culturii si stiintelor din URSS a fost enuntata public de presedintele Academiei Române – savantul jurist Andrei Radulescu – in cuvântarea rostita la „marea festivitate organizata de ARLUS, inchinata prieteniei româno–sovietice“, de la Ateneul Român, in prezenta regelui Mihai si a tuturor factorilor de conducere ai statului român, din 20 oct. 1946: „Intarirea prieteniei româno–sovietice“ – declara acad. A. Radulescu – trebuie sa se intemeieze „pe cunoasterea reciproca“, prin asigurarea relatiilor trainice „intre Academia Româna si savantii sovietici…“.
De altminteri, publicatiile din Bucuresti contin informatii bogate despre ceea ce s–ar putea numi curiozitatea cercurilor intelectuale din tarile occidentale si America fata de „fenomenul sovietic“. Apar informatii ample cu privire la infiintarea feluritelor asociatii si societati sovieto–franceze, institute de studii anglo–sovietice etc. Se constata ca membrii de autentica autoritate ai Academiei Române au staruit in vederea infiintarii unui Institut de Studii Româno–Sovietice in cadrul inaltului for stiintific.
Tânarul scriitor Mihail Cosma s1922–1978t a realizat un interviu cu profesorul St. S. Nicolau, directorul noului institut, textul fiind reprodus in „Veac nou“ snr. 25, 14 iunie 1947, p. 2t, sub titlul „O mare opera de cultura. Declaratiile lui Stefan Nicolau…“ Interviul a fost inregistrat la Institutul de Igiena, nu la Palatul Cantacuzino. La intrebarea – „Cine ajuta noul Institut infiintat de Academie?“ – St. S. Nicolau da un raspuns edificator: „Ne ajuta cei mai straluciti intelectuali ai tarii. Numarul celor care si–au dat adeziunea la aceasta opera e impresionant si e o garantie de reusita. Ii avem pe d–nii prof. dr. C. I. Parhon, maestrul George Enescu, maestul Mihail Sadoveanu, prof. Al. Rosetti, prof. A. Otetea, prof. Vasile Mârza, prof. Craciun, prof. Csögör, rectorul Univ. Maghiare, prof. E. Petrovici, Florica Bagdasar, prof. Emil Racovita, prof. L. Patrascanu, prof. C. Daicoviciu, prof. E. Condurachi, parintele Gala Galaction, prof. I. Iordan, Gaal Gábór, prof. C. Balmus, prof. S. Stoilov, prof. Al. Graur, prof. N. Gh. Lupu, prof. S. Sanielevici, A. K. Zambaccian, prof. M. Andrei.“ St. S. Nicolau preciza in alt raspuns: „Institutul va fi un centru de cercetare stiintifica“ si „nu unul de propaganda“.
In acei ani, Academia Româna functiona dupa Statutul vechi – din 1923 – si era condusa de acad. A. Radulescu, presedinte, 3 vicepresedinti, Stefan Ciobanu, Nicolae Banescu si Gheorghe Spacu si secretarul general, acad. Al. Lapedatu. Erau membri in prezidiu: D. Caracostea, Silviu Dragomir si N. Vasilescu–Carpen. Dupa câte stim, nici unul nu optase, in acei ani, pentru ideologia PCR, ci dimpotriva, toti nutrisera, in deceniile interbelice, convingeri liberale, taraniste ori cuziste, motiv pentru a fi, mai târziu, arestati (St. Ciobanu, D. Caracostea, Silviu Dragomir si Al. Lapedatu). Ei au votat, in 1947, pentru infiintarea Institutului de Studii Româno–Sovietice, in vederea cunoasterii si inchegarii de relatii stiintifice si culturale cu oamenii de stiinta din URSS. In 1947, Academia Româna nu era integrata in sistemul institutional al statului, ci era autonoma, nu avea buget prevazut in Bugetul de Stat, functiona pe baza veniturilor proprii, provenite din gospodarirea averilor dobândite de–a lungul deceniilor. Ca institutie autonoma avea relatii institutionale exclusiv cu seful guvernului, iar „protectorul“ ei si presedinte de onoare era seful statului, intre 1944 si 1947 inclusiv, regele Mihai. In acea perioada s’44–’47t legatura guvernului cu Academia Româna o asigura oficial Gh. Tatarascu, vicepresedinte al Consiliului de Ministri si ministru de Externe, din iunie 1937 si membru de onoare al Academiei. Si Patriarhul României – Nicodim – era membru de onoare al Academiei, din 1918.
Aceste date atesta, indiscutabil, faptul ca Palatul Cantacuzino a trecut, in iunie 1947, din folosinta Presedintiei Consiliului de Ministri, in cea a Academiei Române, pentru Institutul de Studii Româno–Sovietice, operatie juridica rezolvata cu incuviintarea d–nei Maria Cantacuzino, proprietara legala a palatului si anexelor sale. Intelegerea dintre conducerea Academiei Române si proprietara – conform legii – a intrat in vigoare de la data de 23 octombrie 1947, când a expirat contractul de inchiriere a palatului de catre Presedintia Consiliului de Ministri al României.
In prima parte a acestor note s„Cultura“, nr. 51 / 2009t am aratat ca situatia juridica a Palatului Cantacuzino a revenit in atentia autoritatilor in anii 1953–’54, odata cu efectuarea „recensamântului monumentelor de cultura“. Comisia de recenzare a inregistrat Palatul Cantacuzino („Casa cu lei“, de pe Calea Victoriei 141, proprietatea d–nei Maria Cantacuzino, de la Paris) ca MONUMENT de ARHITECTURA, sub protectia statului, in conformitate cu noua Lege 661 privind restaurarea si folosirea monumentelor de cultura, din aprilie 1955. Palatul Cantacuzino a fost selectat si inregistrat, cu incuviintarea proprietarei, intre „monumentele de arhitectura“ din Bucuresti ce urmau a fi restaurate cu prioritate.
In urma intelegerii intervenite intre conducatorii Ministerului Culturii, ai Uniunii Compozitorilor si Maria Cantacuzino–Enescu, consiliata de juristi din Paris si reprezentantul din tara – Romeo Draghici – s–a convenit asupra elaborarii unei hotarâri a Consiliului de Ministri privind infiintarea in Bucuresti, in Palatul Cantacuzino, a „Muzeului Muzicii Românesti“, care sa poarte numele „GEORGE ENESCU“, sa fie institutie de stat pendinte de Ministerul Culturii, persoana juridica cu toate drepturile si obligatiile prevazute de lege. Având in vedere ca asemenea institutie se crea pentru prima data in spatiul românesc, autorii proiectului au convins pe liderii RPR ca Muzeul „George Enescu“ din Bucuresti sa se infiinteze printr–o Hotarâre de stat. sAutorii proiectului de hotarâre din 1956 – ministrul Culturii, prim–secretarul Uniunii Compozitorilor, seful Sectiei de Stiinta si Cultura a CC si Romeo Draghici, reprezentantul proprietarei – au refuzat ca Muzeul National „George Enescu“ sa fie infiintat prin ordin ministerial sau al Primariei Generale (Sfatul Popular al Municipiului Bucuresti)t. D–na Maria Cantacuzino–Enescu a acceptat ca statul, tutelarul de drept al Muzeului „George Enescu“ din Palatul Cantacuzino, sa instaleze, in partea de cladire neocupata de muzeu, Uniunea Compozitorilor, fara nici o obligatie pecuniara. Asa se face ca – incepând din 1956 – au convietuit si lucrat impreuna, pentru propasirea artei muzicale românesti, Muzeul „George Enescu“, director Romeo Draghici si Uniunea Compozitorilor, prim–secretar al Comitetului de conducere, maestrul Ion Dumitrescu.
In vara lui 1967, proprietara complexului (Palatul Cantacuzino, anexele lui si terenul aferent, Calea Victoriei 141) – Maria Cantacuzino – propune guvernului României urmatorul Act de donatie, pe care–l reproducem alãturat, spre informarea cititorilor revistei „Cultura“ sa fost publicat si in revista „Muzica“, nr.4 / 2007, p. 92t.
Post scriptum
Este meritul d–nei Irina Spirescu ca aminteste despre prezenta la Bucuresti a patriarhului Aleksei, insotit de o impozanta delegatie a Bisericii Ortodoxe Ruse.
Vizita era raspunsul la invitatia Sinodului Bisericii Ortodoxe Române si a patriarhului României, Nicodim, care fusese primit, in anul 1946, la Moscova, de patriarhul Aleksei si avusese discutii nu numai despre chestiuni ecumenice, ci si asupra unor probleme politice, legate de tratativele de la Conferinta de Pace de la Paris. Iorgu Iordan – atunci ambasador al României la Moscova – remarca in Memorii svol. III, 1979, p. 51t: „Alta vizita importanta, aceasta oficiala si, prin urmare, cu implicatii politice, a fost a patriarhului Nicodim.“ Acest moment al relatiilor postbelice dintre România si URSS nu a fost inca cercetat pornind de la documentele din arhivele sovietice si românesti, in vederea decantarii tuturor implicatiilor si semnificatiilor contextului politico–umanitar din anii campaniei românesti la est de Prut si Nistru…
In relatarile momentelor vizitei – publicate de „Universul“ si „Natiunea“ – surprinzatoare sunt locurile din România vizitate de clericii rusi. De pilda, trenul oficial pleaca din gara Iasi spre Ghimes–Palanca, in tinuturile secuiesti unde, prin gari, clericilor oaspeti li se fac primiri populare cu mii de credinciosi. Luând calea Vaii Oltului, trenul ajunge la Sinaia. Aici are loc o ceremonie fastuoasa, organizata cu ocazia primirii oaspetilor la Peles, de catre regele Mihai, Regina Mama si toti membrii guvernului Petru Groza. Dupa o vizita la Curtea de Arges, Aleksei si delegatia ce–l insotea participa la festivitatile oficiale din Bucuresti legate de infiintarea institutului academic.
Conform cererii patriarhului Aleksei, la 5 iunie 1947, delegatia ecumenica din URSS soseste la Cluj, unde i se face o primire triumfala. Episcopul Colan declara, in Catedrala din Cluj, intre altele: „Nu vom uita niciodata ca prin jertfa eroica a ostasilor sovietici, al caror monument impodobeste piata Catedralei noastre, jerta infratita cu a vitejilor nostri ostasi, Transilvania a fost eliberata si intregita in dreptele ei hotare“. Patriarhul Aleksei – multumind pentru „mareata primire“ in „capitala Transilvaniei“ – arata ca „acest lucru dovedeste ca poporul român cinsteste cu toata taria si dragostea credinta sa stramoseasca“, in final indemnând pe reprezentantii altor confesiuni „spre unire. Deci daca dupa adevar marturisim pe Christos si–l iubim, nici o impartire confesionala intre noi nu poate sa ne desparta“.
De la Cluj, ierarhii rusi pleaca la Sibiu, unde mitropolitul Balan si clericii din regiunea sudica a Transilvaniei le fac o primire populara la fel de grandioasa. De la Sibiu calatoresc la Simeria, Batia si Deva, de unde trenul oficial ii duce la Timisoara, aici fiind prezenta si o delegatie a Bisericii Ortodoxe din Serbia.
Revenind la Bucuresti, dupa concertul de muzica religioasa si populara de la Ateneu si receptia oferita la Cercul Militar, patriarhul Aleksei si delegatia de inalte fete bisericesti – insotiti de patriarhul Nicodim si inalti clerici români – calatoresc in Moldova snoastrat, la manastirile Neamt, Varatec, Agapia, inainteaza spre nord – in Bucovina – si se opresc la Suceava, ajung la Sucevita, care i–a incântat pe oaspeti, apoi la Bogdana, in Radauti, de unde pleaca spre Iasi. Aici sunt intâmpinati de mitropolitul Moldovei, numerosi clerici si poporeni. Dupa vizite protocolare la Catedrala Mitropoliei, reprezentantii ortodoxiei ruse fac cunostinta cu zecile de monumente istorice din capitala vechii provincii românesti.
Acest eveniment – in aparenta ecumenic, incarcat cu manifestari publice religioase – merita o cercetare temeinica, deoarece s–a suprapus cu vremurile in care se desfasurau, la Paris, tratativele politico–militare legate de Conferinta de Pace, iar forurile legislative ale tarilor participante incepusera, in primavara lui 1947, procedurile legale de ratificare a Tratatelor incheiate si acceptate de guvernele tarilor respective, inclusiv de România.
2010

Note:
1 Decretul–lege nr. 478 din 10 dec. 1954 –“privitor la donatiile facute statului“– completeaza legile referitoare la donatii, publicate dupa 1923, printre altele, modificând un articol din Legea nr. 11 din 14 ian. 1944 promulgata de Ion Antonescu. Art. 2 din decretul–lege 478/1954 prevede: „Donatiile oferite ministerelor, altor organe centrale de Stat, institutiilor centrale care depind de Consiliul de Ministri al RPR, precum si institutiilor bugetare care fac parte din sistemul acestora seste cazul donatiei de fata – n.n.t se accepta de catre ministru sau conducatorul organului, ori institutiei de stat.“ Legiuitorul facea distinctie clara intre donatiile oferite institutiilor centrale ale statului si cele oferite institutiilor de stat locale (Primarii, sfaturi populare etc.). Ca atare, CSCA (ministerul Artelor, Culturii etc.) nu putea – legea interzicea – sa transfere donatiile primite/acceptate catre terti – sfaturi populare, primarii sau altor institutii de stat locale.

ACT DE DONATIE
Subsemnata Maria George Enescu, domiciliata in localitatea Vevey – Elvetia, Hotel des Trois Corronnes, prin procurator Romeo Draghici, domiciliat in Bucuresti Calea Victoriei 141, raion „30 Decembrie“, imputernicit prin procura legalizata de notarul public dr. Oliver Matthey din Bale–Ville Elvetia sub nr. 15 din 28 august 1967, semnatura fiind legalizata succesiv de organele de stat elvetiene si de Ambasada Republicii Socialiste România, legalizarea Ambasadei române fiind inregistrata sub nr. 259 din 30 august 1967, in calitate de donatoare, donez irevocabil, liber de orice sarcini, Muzeului „George Enescu“ din Bucuresti, imobilul proprietatea mea format din trei corpuri de cladiri, cu tot terenul aferent inclusiv curtea, situat in Bucuresti, raionul „30 Decembrie“, Calea Victoriei nr. 141.
Imobilul mentionat mai sus il donez in urmatoarele conditii:
1. Muzeul „George Enescu“ ce poarta numele marelui disparut si care prin activitatea ce depune, ii cinsteste memoria si numele, sa nu fie impiedicat niciodata de nimeni in continuarea menirii sale si sa ramâna in permanenta si sub tutela exclusiva a Comitetului de Stat pentru Cultura si Arta.
2. Domnul Romeo Draghici si sotia sa sa aiba in permanenta si total dreptul de a locui in imobilul alaturat muzeului, astfel cum dânsii locuiesc in prezent.
Nerespectarea totala sau partiala a uneia din clauzele aratate mai sus, atrage de la sine revocarea imediata si fara vreo formalitate a acestei transmisiuni de drepturi ce face obiectul prezentului act.
Comitetul de Stat pentru Cultura si Arta, conform art. 2 din Decretul nr. 478/954 privind donatiile facute Statului,s1t prin vicepresedintele Ion Moraru, numit in aceasta functie prin Hotarârea Consiliului de Ministri nr. 599/962 având si delegatia nr. 6058/967 data de presedintele acestui Comitet, accepta do– natia facuta Muzeului „George Enescu“, infiintat prin Hotarârea Consiliului de Ministri nr. 1075/956, in conditiile mentionate mai sus.
Muzeul „George Enescu“, prin Butoianu Nicolae – sef sectie la acest muzeu, imputernicit prin de–legatia nr. 6098/29.IX.1967, data de Comitetul de Stat pentru Cultura si Arta, accepta donatia in conditiile mentionate mai sus.

Donatoare,
Maria George Enescu
Prin procurator,
Romeo Draghici

Comitetul de Stat pentru Cultura si Arta
vicepresedinte,
I. Moraru

Donatar,
Muzeul „G. Enescu“, Sef sectie muzeu,
N. Butoianu
Conf. Delegatiei C.S.C.A.
nr. 6098/1967

Un comentariu pentru “Palatul Cantacuzino, obiect al unor ridicole diversiuni politice”

  1. noiembrie 4, 2010 la 5:41 pm

    Prin 1988 am aflat ca Nicu Ceausescu ar fi dorit sa locuiasca in Casa cu lei si ca Oana Orlea, aflind la timp, a stopat lucrul acesta. Aveti cumva detalii ?

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper