Neadevarul pretentiilor

Un articol de DAVID ILINA

Aflu din presa culturala a ultimelor luni ca scriitorul X a publicat în 2009 un eseu incitant despre criticii literari ai generatiei sale, despre prestatia lor meritorie în domeniu, dar si despre delasarile, dezertarile si chiar „tradarile“ unora dintre ei în raport cu misia publica asumata. Volumul cuprinde o viziune personala – inevitabil subiectiva – despre responsabilitate si vocatie, despre curaj si lasitate, despre conformism si dizidenta în exercitarea profesiunii de critic. X „are curajul de a da cartile pe fata si de a spune ceea ce altii discuta doar pe ascuns sau se tem sa discute în vreun fel oarecare“ – a apreciat, recent, unul dintre criticii portretizati în eseu. Provocatoare (pornind chiar de la titlu), îndrazneata în evaluari, acida pe alocuri, cartea lui X nu putea sa nu „tulbure apele“, sa nu provoace reactii.
Printre ele si cea a lui Y (de ani buni Y are în breasla faima unui „neobosit contestatar“). Reactia lui este nu doar una dezaprobatoare, ci contine, pare-se, un atac inelegant la adresa cartii si a autorului ei. „O triserie“, apreciaza Z, autor apropiat lui X, care publica la rândul sau un articol prin care intentioneaza sa deconstruiasca adevaratele intentii ale lui Y si sa apere în acest fel cartea lui X (dar si pe X în calitate de autor). Se presupune ca, în ciuda atasamentelor sale personale, inevitabil partizane, Z nu intentioneaza sa-si asume pur si simplu rolul de avocat al lui X, ci sa apere o pozitie de principiu, anumite valori. Prin urmare, potrivit prezumtiei de onestitate, Z nu respinge critica si nu contesta nimanui dreptul la critica, ci vrea numai sa denunte un abuz.
Pentru cititorul mai putin avizat aceasta disputa pare o cearta „în familie“ (o cearta cu si între intelectuali), o „neîntelegere“ între personalitati creatoare din generatii si grupari de interese diferite, rabufnirea unei rivalitati mai vechi, vizibil inflamata de politizarea exagerata a culturii române din perioada postdecembrista. Totodata, acelasi cititor ar gasi probabil complet fireasca o atare situatie conflictuala de vreme ce protagonistii, absorbiti de pathosul unui discurs subiectiv, uzeaza mai mult de judecati bazate pe afectare decât pe argumentare. De obicei, în cadrul unui asemenea tip de discurs intereseaza mai mult persoanele decât ideile lor, printre mijloacele folosite pentru a convinge conteaza mai degraba portretele decât lanturile argumentative. „A da cartile pe fata“ nu te conduce de fiecare data la adevar (în sens semantic, în sensul adecvarii). Te-ar putea afunda în mitologie.
Desigur, lucrurile sunt sau ar putea fi mult mai complicate decât le prezint eu. Ceea ce ma intereseaza acum nu e însa determinismul obscur al acestei confruntari. Am încercat sa ramân la suprafata intrigii, sa ma situez fata de ea într-o perspectiva pur tehnica, motiv pentru care nici nu am redat numele persoanelor implicate. Mai precis, aici vreau sa trag spuza pe o alta turta: ma folosesc de acest „caz“ (ulterior am sa mut discutia în alte coordonate) pentru a arata cum functioneaza pretentia ca instrument sau mecanism de uzurpare a realitatii.
Ating acum, punctual, chestiunea care ma intereseaza. La un moment dat Z face urmatoarea remarca despre articolul lui Y: „Un text pretins polemic…“. Cititorul simte ca ultimele doua cuvinte au o forta semantica speciala, reprezentând o manusa simbolica aruncata provocator în ringul disputei discursive. Ce sens are aici cuvântul „pretins“? Din perspectiva pragmaticii comunicarii, ce atitudini sau acte sunt presupuse de utilizarea unui astfel de limbaj? În ce consta contrafacerea pe care o pune în lucru tehnica pretentiala? Cum am putea sa distingem între realitate si ipostaza ei (abil) falsificata? Cum putem recunoaste carcasa goala a unei pretentii disimulative? Apoi, nu exista pericolul ca aprecierea pe care o face Z despre textul lui Y sa stea ea însasi sub semnul unei pretentii de acelasi tip, ceea ce i-ar slabi, daca nu chiar i-ar anula, credibilitatea?
Sa ne reamintim: polemica, fie ea si virulenta, este forma civilizata, elevata a discutiei în contradictoriu, pe o tema data, între sustinatori calificati si de buna credinta ai adevarului. Radacinile ei istorice ar putea fi plasate în maieutica socratica, ulterior în dialectica dialogurilor platoniciene. De mii de ani, arta oratoriei si pledoariile din salile de judecata au exploatat si cizelat aceasta forma a disputei argumentative. Prin urmare, polemica reprezinta o tehnica intelectuala cu o venerabila traditie, al carei canon a fost consacrat prin standarde formale si etice bine sedimentate. Ea capata forta si stralucire doar în tiparele cordialitatii. Ea este o lupta, dar una cavalereasca, în numele unor valori considerate supraindividuale.
Prin natura ei, polemica se centreaza pe contestarea legitimitatii principiilor sau ideilor oponentului, respingerea concluziilor obtinute ori a evaluarilor propuse de acesta, punerea la îndoiala a corectitudinii sau obiectivitatii argumentelor lui etc. Altfel spus, polemica nu este o cearta purtata cu mijloacele insalubre ale invectivei. În economia de ansamblu a oricarei polemici ironia, umorul, ingeniozitatea perspectivei, efectele oratorice de un fel sau altul trebuie sa serveasca argumentarii, nu sa o substituie. Este o disputa de idei, de principii, sustinuta cu argumente rationale, menita sa dezvaluie sau sa capteze adevarul, nicidecum o suita de insinuari si atacuri la persoana, nascociri sau minciuni menite sa serveasca interese straine de adevar. Evident, orice abatere, involuntara sau deliberata, de la acest canon conduce la pervertirea polemicii, a finalitatii ei specifice, la transformarea ei într-o ignobila rafuiala.
Or, din argumentarea lui Z, întelegem ca Y s-a folosit în articolul sau critic de mijloace ce tin de forma polemicii si ca textul sau a ramas la acest strat, adica a adoptat doar „tonul“, „aerul“, deci aparenta polemicii. În spatele acesteia, ni se spune, nu întâlnim nimic altceva decât penibila tentativa a calomnierii. În mod deliberat, Y s-a folosit de masca polemicii pentru a ataca o persoana, pentru a demola prestigiul ei moral si profesional recurgând la imunde insinuari, trecere sub tacere a unor fapte si întâmplari, prezentarea denaturata a altora, rostirea unor jumatati de adevaruri, toate acestea tinând de recuzita calomniei. În spatele pretentiei de a polemiza s-a aflat intentia lui Y de a lovi sub centura, intentie condamnabila sub raport etic. De fapt, aici s-ar putea detecta o dubla culpa morala: intentia defaimarii unui om (cu ale carui idei ai dreptul sa nu fii de acord) si folosirea abuziva (disimulativa) a unei tehnici onorabile pentru un scop neonorabil.
Expresia „un text pretins polemic“ (asemenea altor expresii consacrate de limba naturala precum „o procedura pretins democratica“, „un model pretins stiintific“, „un gest pretins moral“, „un crez pretins crestin“ s.a.) comunica în esenta o evaluare negativa, dublata de o contestare a autenticitatii. Expresii de acest tip capata functia de eticheta aplicabila în diversele situatii de comunicare ori de câte ori se petrece un atentat la realitate, la adevar. Ele semnaleaza un abuz, o pervertire, în ultima instanta o impostura ce se cuvine demascata. Intentia lui Z era sa ne comunice ca Y, persoana altminteri avizata asupra naturii polemicii, capabila sa o recunoasca si chiar sa o utilizeze în varianta ei autentica, vrea – de aceasta data – sa ne duca de nas, sa ne însele, procedând la mistificarea realitatii. Altfel spus, Y lucreaza cu dezinvoltura la trapezul pretentiilor folosindu-se de plasa bunei credinte a cititorilor, aflati în imposibilitatea de a verifica adevarul celor sustinute de el.
Sub aspect pragmatic ar fi de semnalat si faptul ca, la nivelul sau de discurs, Z ridica el însusi o pretentie de validitate pe care încearca s-o legitimeze argumentativ în cadrul unei polemici asumate. E cu neputinta sa asertezi ceva fara sa te transformi, prin aceasta, într-un pretendent. Nu poti juca acest rol punându-l tu însuti la îndoiala, facând cu ochiul publicului. Altfel spus, orice locutor este condamnat la propria pretentie de validitate. Finalmente, Z ar vrea ca aprecierea sa-i fie acceptata ca îndreptatita (de „instanta“ cititorilor, aflati în postura de „judecatori“) si sa primeasca (de la ei) valoare de „sentinta definitiva“.
Se verifica înca o data faptul ca (cel putin) unele din pretentiile noastre sunt simple proclamari, elemente de „stil“ integrate artei de a convinge, servind de minune autoînselarii sau imposturii. „Pretendentul“ (de aceasta data de formatie literar-umanista) doreste sa convinga, sa câstige credibilitate (poate chiar prestigiu) în maniera retorica (pathetica si nu alethica), stiind el ca, oricum, în lumea omului, adevarul traieste cel mai adesea pe credit, ca verosimilul nu este adevarul însusi, dar poate fi.
Lucrurile capata însa alte proportii si prezinta alte consecinte atunci când, depasind zona discursivitatii, patrundem în realitatea sociala, acolo unde pretentiile sunt nu doar artificii „stilistice“ ori simple asertatii, ci forme de viata, de organizare birocratica. Nu mai e vorba de o simpla retorica a pretentiilor, ci de institutionalizarea lor în mediul culturii, în sfera politicii. Fenomenul a fost semnalat si, în parte macar, teoretizat de Titu Maiorescu în articolul sau „În contra directiei de astazi în cultura româna“ (1867), articol de întindere modesta, dar care a cunoscut în timp o audienta culturala fabuloasa. Autorul a gasit si formula menita sa rezume fenomenul, formula care a capatat de atunci o mare putere de circulatie: „formele fara fond“. (Dupa cum se vede, mai degraba ca o ironie a soartei decât ca o fatalitate, iata-ne din nou printre critici, de aceasta data printre criticii altui veac, acela ce avea sa puna bazele modernitatii noastre).
Conservator prin valorile împartasite, prin optiunile si angajamentele lui politice, Maiorescu a criticat de pe aceasta pozitie preluarea mimetica în viata noastra publica (nu doar în cultura) a principiilor, sloganurilor, ritualurilor si institutiilor civilizatiei europene occidentale, neînradacinate însa, dupa parerea sa, în modul de trai al poporului român, ceea ce le dadea un aer de artificialitate. Popoarele „mici“ imita fatalmente pe cele „mari“, cei ce n-au apucat sa-si închege forme rodnice de viata încearca sa le preia de la cei care au avut mai multa pricepere sau sansa în aceasta privinta. Fenomenul imitatiei si contagiunii, al preluarii unor modele de comportament si tehnici functioneaza ca o lege a istoriei. N-ar fi nimic rau în asta, daca imitatia nu ar ramâne la nivelul aparentelor, daca nu ar lua chipul „stricacios“ al „formelor fara fond“, sustine marele critic junimist. (În „Epigonii“, 1870, Eminescu deplângea „spoiala“, „lustrul fara baza“, urâtenia si goliciunea sufleteasca a contemporanilor sai: „Noi în noi n-avem nimica, totu-i calp, totu-i strain!“. Cu alte mijloace, Caragiale a criticat si el mistificarea româneasca a democratiei, decalajul dintre realitate si aparenta, contrastul dintre aspiratii si mijloace, „mofturile“ si „toanele“ ridicole crescute din superficialitatea unora care îsi traiesc istoria mai mult în închipuire).
Prin intermediul elitelor cultivate, cuprinzând îndeosebi tineri plecati la studii în Franta, Austria sau Germania, românii au adoptat cu repeziciune formele civilizatiei apusene, dar golite de spiritul lor, caci în alcatuirea sufletului autohton lipseste continutul („fondul“) care sa le faca indispensabile. Pe scurt, formele vietii publice civilizate sunt pentru români un bun de import. „Avem politica si stiinta, avem jurnale si academii, avem scoli si literatura, avem muzee, conservatorii, avem teatru, avem chiar si o constitutiune. Dar în realitate toate aceste sunt productiuni moarte, pretentii fara fundament, stafii fara trup, iluzii fara adevar…“.
„Neadevarul“ – acesta era, în viziunea liderului Junimii, viciul radical ce molipsise viata publica si cultura românilor în a doua jumatate a secolului al XIX-lea. Cu „neadevar înauntru“ si cu „pretentie în afara“ am imitat doar si am falsificat „toate formele civilizatiunii moderne“. Marginirea, superficialitatea, dar mai ales vanitatea explica acest viciu ruinator pentru autenticitatea si valoarea culturii. Ce-i drept, Maiorescu exprima o pozitie radicala (criticata ulterior, începând cu E. Lovinescu): mai bine fara scoala decât cu una rea; pe plan general, mai bine fara cultura decât cu una falsa, caci „cu o cultura falsa nu poate trai un popor“. Argumentarea îi era pe alocuri sofistica, afectata de petitio principii, astfel încât (nu doar sub acest aspect) s-a putut vorbi cu temei de „contradictia“ lui Maiorescu. Totusi nu putem trece cu vederea justetea unora din aprecierile sale: fara fondul lor firesc, „formele se discrediteaza cu totul în opinia publica“, ajung obiect de batjocura si dispret. În cele din urma, obosit de neputinta si amagirea acestor forme goale, spiritul public se va anemia, riscând sa se stinga prin nepasare. Acesta e marea „stricaciune“ pe care formele fara fond o provoaca în viata unui popor.
S-a spus ca Maiorescu nu a fost un autentic sef de partid sau de familie politica, în ciuda multiplelor functii publice pe care si le-a asumat în cei patruzeci si cinci de ani de prezenta în viata politica; ca el a fost, neîndoios, un om educat, cu un accentuat simt al valorii, un competent si rafinat formator de opinie, un critic literar redutabil, un impecabil functionar public, dar nu un adevarat om politic înarmat, cum ar fi fost firesc, si cu o solida filosofie politica. Si totusi, Maiorescu nu s-a multumit sa denunte „artificiul“ si „caricatura“, „formele deserte cu care ne-am îngâmfat pana acum“, el a dorit sincer sa se implice, sa mobilizeze inteligenta nationala, sa regenereze spiritul public, „sa destepte vointa de a pune fundamentul adevarat acolo unde se afla astazi numai pretentii iluzorii“. Era convins ca actul guvernarii are nevoie de cultura, ca politica e precedata de o hermeneutica, respectiv ca elita intelectuala trebuie sa se constituie într-o clasa de interpreti ai adevarului. Era felul lui de a pleda pentru accesul intelectualilor la putere.
A luptat pentru descurajarea mediocritatilor, pentru asanarea culturii si a vietii publice de putregaiul imposturii. Desi îi era adversar pe tarâmul ideilor, C. Dobrogeanu-Gherea i-a apreciat sincer efortul de a demasca multimea de „marginiti“, „nulitati“, „secaturi“ ce „aveau dorinta si îndrazneala sa ceara un loc în literatura româneasca“: „dl. Maiorescu a avut glas destul de tare si destula autoritate a da în laturi pe acesti îndrazneti pretentiosi“.
Dar nu doar în literatura râvneau sa-si faca loc tot felul de impostori, cât mai ales în economie, administratie si politica. Calatorind în mai multe rânduri prin Europa, Dinicu Golescu constata cu amaraciune existenta unor decalaje uriase care ne desparteau de standardele civilizatiei occidentale. El îi îndemna pe politicieni, îndeosebi pe tineri, sa ia aminte la performantele acestei lumi, sa dovedeasca în privinta imitatiei masura si îndrazneala, dar „îndrazneala cea fara de obraznicie, ci numai pe cât se cuvine (la omenire)“.
În „Ciocoii vechi si noi“, Nicolae Filimon s-a ocupat de acei „amagitori“ care, „dându-si ton de mari capitalisti“, nu se gândeau decât cum sa însele, sa fure, sa fraudeze si sa ruineze societatea româneasca. În Prolog, autorul scria la 1860: „Nimic nu este mai periculos, pentru un stat ce voieste a se reorganiza, decât a da frânele guvernului în mâinile parvenitilor, meniti din conceptiune a fi slugi si educati într-un mod cum sa poata scoata lapte din piatra cu orice pret!“ Vanitatea, lacomia, incompetenta întretin rugul pretentiilor mincinoase. Aceasta uzurpare a realitatii prin pretentii iluzorii, are la noi, dupa cum vedem, radacini adânci si urme vechi.
Grija pentru viitorul tarii cere, în orice timp, curajul de a recunoaste si de a demasca impostura, minciuna, „triseria“. Îmi pare ca aceasta atentionare ramâne valabila si astazi, când, narcotizati de propriile pretentii, traim în buna masura înca în matca neadevarului. Din zorii epocii moderne pâna în etapa postcomunista a istoriei ei, România traieste tot într-o pretentie.
Suntem tentati sa criticam doar aberantele pretentii ale vechiului regim totalitar. Ar trebui sa luam însa în calcul si uluitoarele pretentii politicianiste ale prezentului: maimutarirea democratiei sub forma partidocratiei; pretentia aiuritoare a premierului (imitându-l pe presedinte) de a vorbi în numele „românilor“, asmutindu-i de fapt pe unii împotriva altora; pretentia modernizarii statului prin amputarea Parlamentului; pretentia guvernantilor de a reforma sistemul de sanatate si învatamântul; pretentia unora de a ocupa un fotoliu parlamentar doar pentru ca au bani ori pentru ca stiu sa cânte pe scena sau la nunti, sa se scalâmbaie în emisiuni tv de prost-gust etc.
Pe vremea lui Maiorescu, românului îi intrase în cap ca s-a nascut poet, iar destoinicul critic si formator de opinie s-a straduit sa-l vindece de aceasta pretentie himerica. Cine si cum ar putea sa ne vindece de actuala isterie a pretentiilor?

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper