Mitul natâng al strainatatii

Un articol de CONSTANTIN COROIU

Am participat in ultimele zile ale lunii martie la câteva dintre manifestarile cultural-artistice inscrise in Festivalul international de Poezie „Nichita Stanescu“ ce au avut loc atât la Ploiesti, cât si in multe alte localitati ale judetului Prahova, autoritatile acestora dovedind o remarcabila pretuire si devotiune pentru actul de cultura. Ajuns la a 22-a editie, festivalul, cu o deja invidiabila traditie, intr-o tara in care bunele, fecundele traditii mor, a constituit, fireste, in primul rând, inca un prilej de a omagia, prin verb, muzica, teatru, arte vizuale, opera si personalitatea lui Nichita Stanescu. M-am bucurat, impreuna cu publicul ploiestean si cu ceilalti invitati, sa reintâlnesc oameni de vaza: seniorul liberal Mircea Ionescu-Quintus, care a tinut sa precizeze ca participa nu ca om politic, ci in calitate de cetatean de onoare al orasului in care s-a nascut cel mai mare poet român, alaturi de Arghezi, al secolului XX, romancierul Augustin Buzura, Mihai Cimpoi, presedintele Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, poetul si prietenul, as spune legendar, al lui Nichita, Adam Puslojic si, bineinteles, fara a-mi propune sa fac aici o lista completa, Eugen Simion, criticul numarul unu al stralucitei generatii de scriitori ce poarta numele lui Nichita Stanescu. Doua destine, Poetul si Criticul, s-au intâlnit, la vârsta frageda a tuturor posibilitatilor si a celor mai indraznete visuri, la aceeasi scoala – prestigiosul liceu „Ion Luca Caragiale“ – si, mai mult, in aceeasi clasa. O intâlnire dintre cele parca predestinate, menite sa catalizeze, sa marcheze profund literatura unei intregi epoci. Intre altele, Eugen Simion a evocat, la Ploiesti, intr-un cerc de scriitori, câteva episoade ilustrând atitudinea lui Nichita Stanescu fata de scriitorii mai tineri sau mai in vârsta decât el, respectul si, nu o data, admiratia de o speciala tandrete pentru confratii sai, intre care Marin Preda, de la moartea caruia, iata, se implinesc in aceasta primavara nu mai putin de treizeci de ani! Imi amintesc de initiativa, in timp record materializata, a criticului Eugen Simion de a alcatui atunci volumul „Timpul n-a mai avut rabdare“, editat la Cartea Româneasca, reunind eseuri, interviuri, evocari, marturii despre cel ce scrisese „Viata ca o prada“ si „Imposibila intoarcere“, ele purtând semnaturile a cam tot ce constituia elita literara si nu numai literara a vremii. Si trebuie subliniat ca era o elita autentica. Mi-a dat atunci telefon la Iasi si m-a rugat sa ma duc repede la Bacau si sa-i iau un interviu fratelui marelui disparut, Alexandru Preda, pentru a fi inclus in volumul pe care il pregatea. A iesit o carte de peste 450 de pagini ce documenteaza si va documenta peste timp. Este acolo imaginea lui Marin Preda, scriitorul si omul, asa cum se reflecta ea in constiinta contemporanilor.
La moartea lui Marin Preda, un important scriitor, plecat si el demult pe tarâmurile de dincolo, intreba exprimându-si astfel nu doar regretul, ci si nelinistea: „Ce ne vom face fara El?“ Si intr-adevar nu ne-am simtit prea bine fara Marin Preda. Poate si pentru ca, asa cum s-a mai spus, intr-o Românie cu Marin Preda traind, arbitrariul si confuzia valorilor sunt mai putin posibile. Nici chiar Nicolae Ceausescu nu putea face orice. Exista un mare paradox al regimurilor totalitare sau doar autoritare. Sunt temuti, si poate de aceea respectati, tocmai fundamentalistii libertatii: scriitorii si artistii. In acest sens, cred ca un exemplu elocvent este cel al lui Stalin, la care se referea Mihai Cimpoi, intr-un interviu din 1993, pe care l-am publicat in „Adevarul literar si artistic“. Venind vorba de Uniunea Scriitorilor din fosta URSS, infiintata in 1934, domnia sa imi spunea: „Apreciind ca un scriitor scrie cam o pagina pe zi (publicabila), având in vedere si zilele de odihna, ii iesea lui Stalin ca scriitorul scrie cam 20 de pagini pe luna, deci cam o coala de autor. Pentru asta, (Stalin) a decretat ca un scriitor sa fie platit ca un colonel din Armata Rosie. In felul asta, Stalin a stabilit acea faimoasa cota pentru o coala seditoriala – n. meat, adica 300 de ruble, pe care am primit-o, inclusiv noi basarabenii, pâna nu demult…“ Dictatorul de la Kremlin a desemnat si un ditamai secretar al PCUS sa se ocupe de scriitori. „Intr-o zi – imi povestea tot atunci Mihai Cimpoi – vine la Stalin trimisul sau la Uniunea Scriitorilor sacel secretar – n. meat si-i raporteaza ca scriitorii astia sunt curvari, sunt betivi, sunt neseriosi, la care Stalin a replicat: „Dragul meu, alti scriitori eu n-am“„.
Revenind la Marin Preda si la România, trebuie sa observam ca nu oricare prozator ar fi putut publica, in deceniul al optulea al secolului trecut, un roman ca „Delirul“, care, cum se stie, a provocat reactii violente la Moscova. O carte in care figura maresalului Ion Antonescu, mai umanizata, era/ este mult mai adevarata si mai tragica in comparatie cu cea din istoriografia oficiala de tip Roller. „Delirul“, proiectat in doua volume, care, asa cum o atesta „Jurnalul intim“, in conceptia sa trebuia, impreuna cu „Morometii“, volumele I si II, sa constituie nu un ciclu, ci un singur roman, o tetralogie, l-a preocupat inca din 1949. Din pacate, n-a apucat sa scrie decât primul volum. Un roman asa-zicând mult mai dinamitard, decât, de pilda, „Ostinato“ al lui Paul Goma. Si fac comparatia nu intâmplator si nu pentru a diminua insemnatatea acestuia din urma. Lui Goma i-a fost refuzata editarea cartii tocmai fiindca ea i-ar fi scandalizat pe sovietici. Dar mai era ceva. Goma nu avea, ca Marin Preda, anvergura si prestigiul unuia dintre cei mai mari scriitori români ai secolului XX.. Sovieticii stiau bine ce inseamna, pentru România, un creator si o constiinta ca Marin Preda. Dupa cum si oficialitatile de la Bucuresti nu puteau sa-l trateze pe romancierul devenit deja clasic ca pe oricare prozator. Oare nu Preda fusese scriitorul care ii spusese lui Ceausescu, intr-o audienta dramatica: „Am venit sa va spun doar ca, daca reintroduceti realismul socialist, eu, Marin Preda, ma sinucid“?
A doua zi dupa moartea lui Marin Preda, am plecat de la Iasi la Bucuresti. Si ca de fiecare data, de-a lungul mai multor ani, l-am vizitat la redactia ziarului „România libera“ pe Octavian Paler. Biroul acestui inegalabil arhitect si constructor de media (facuse, intre altele, in conditii vitrege, din Televiziunea Româna, o televiziune cu adevarat europeana) constituia pentru mine reperul principal al fiecarui itinerar bucurestean. Cu atât mai mult cu cât aveam sansa de a ma afla printre cei ce colaborau la excelenta pagina culturala a cotidianului condus de Octavian Paler. Cu doar câteva zile inainte de acea vizita a mea, Octavian Paler il invitase pe Marin Preda in redactia ziarului „România libera“ la o dezbatere privind romanul „Cel mai iubit dintre pamânteni“, ce inregistra un succes imens si avea un ecou alarmant pentru oficialitati.
L-am gasit pe autorul „Mitologiilor subiective“ puternic marcat de moartea fulgeratoare a lui Marin Preda. Mi-a vorbit despre cum s-a desfasurat intâlnirea si mi-a aratat proaspat primita telegrama AFP prin care se anunta „moartea marelui scriitor român Marin Preda, autor al romanelor «Marele singuratic» si «Delirul»“. Erau pomenite, asadar, doar singurul roman al lui Preda tradus si aparut in Franta si cel care indignase profund Moscova fiindca il avea ca protagonist pe maresalul Antonescu. Citind acea depesa, am trait un sentiment de frustrare, ca de fiecare data când constatam ca valorile românesti nu sunt cunoscute la adevarata lor dimensiune sau, si mai grav, nu sunt cunoscute deloc. Atunci mi-a venit in minte un articol al lui Nichita Stanescu intitulat „Marin Preda – scriitor european“, publicat in revista „Arges“, iar apoi in „Cartea de recitire“. Reproduc acum din acel text fara nici un alt comentariu, caci ar fi de prisos:
„As vrea sa spun ca, uneori, noi avem un exagerat simt al strainatatii si al tarilor straine. Uneori, s-ar putea ca insasi Franta sa nu fie buna daca Marin Preda nu este tradus intr-o alta tara cu succes… mie imi pare ca poate e o pierdere a acelei tari. Exista un mit natâng in România pe care as vrea sa-l denunt: exista mitul strainatatii. Pentru mine, si nu numai pentru mine, pastrând distanta istorica, mi-as ingadui, pentru ciobanul Mioritei si pentru urmasii sai – cel mai strain era cerul, adevarata strainatate este verticala, iar nu orizontala.
In strainatatea orizontala, pâna acolo merge pofta de cultura cu ghiotura a noastra, incât un roman de nimic al lui Alain Robbe-Grillet, pe care am avut curiozitatea sa-l cunosc in Bucuresti, si mai putin agricultorul din el in Franta, roman numit «Gumele», a aparut, nu mai tin minte unde, sa zicem in Frantiosifia, in maximum 400 de exemplare, iar la noi s-a vândut in vreo sapte mii.
De n-au curiozitate de Marin Preda, ii priveste. Nu Marin Preda este acela care nu este un scriitor european. S-ar putea intâmpla ca parti ale Europei sa nu fie europene“.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper