Insurectie estetica la Tudor Arghezi

Un articol de George Apostoiu

1.Absurdul în
„Tablete din Tara de Kuty“

Tudor Arghezi este primul important scriitor care bruscheaza, constant si deliberat, normele scrisului de pâna la el. Nu este singurul. A-i cita în compania lui pe Ion Barbu si pe cei aparuti ceva mai târziu, Nichita Stanescu sau Fanus Neagu, nu ar fi o eroare. Arghezi, însa, deschide poarta mare a insurgentilor de geniu care depasesc simplele tentative de nesupunere academica sau dogmatica. De canon, cum se spune prea des astazi. În treacat, amintesc încercarile grupului suprarealistilor, frondisti cu program, dar ei sustin cu rezultate discutabile, mediocre chiar, sensul superior al esteticii si nu ies (exceptiile sunt rarisime) din zona artei minore. Spre deosebire de suprarealisti, mai cu seama de copiii de suflet ai acestora, dadaistii, scriitorii mari si adevarati nu neaga, ci continua orgoliosi altfel valorile care i-au precedat. Ei sparg scoarta care tinde sa creasca peste ceea ce a fost si sa devina în cotidian comun. Si antreneaza literatura româna pe calea schimbarii. Meritul lor nu se cantoneaza în orgoliul razvratirii, ci în calitatea înnoirii. Ei ne invita sa ne salvam – estetic vorbind –, din plictiseala pe care o instaleaza epigonismul în realul diurn. Noua calitate poate fi „masurabila“ iar unul dintre „instrumentele de masura“  ni-l garanteaza estetica. Spiritul de libertate al omului modern – Arghezi este un om modern -, nu conduce la vanitatea razboiului cu predecesorii si nici la declinul memoriei prin anularea admiratiei. Cred ca nu ar fi gresit sa punem în relatie modernismul superior cu rationalismul clasic în raportul logic: totul prin ratiune, ratiune în totul. Diferenta dintre un artist insurgent mare, cazul Arghezi, si frondistii suprarealisti, cazul Tristan Tzara sau Geo Bogza (acesta mai ales din perioada „Jurnalului de sex“) este data de valoare. Si, extrapolând, de orientare cum scrie G. Calinescu: „…dadaismul nu era decât o mistificatie si o demonstratie estetica negativa“. Sustinând ca frumosul artistic este o valoare estetica, Tudor Vianu pune conceptual lumina mai puternica pe substanta creatiei: „…valoarea estetica nu trebuie confundata cu opera de arta, adica cu obiectul sau cu bunul estetic. Un obiect nu devine pentru noi estetic decât atunci când îl gândesc în sfera valorii respective“.
Insurectia estetica a lui Arghezi este totala si cuprinde esentialul componentelor artei literare: limba, fabulatia, imagistica. Structurile obisnuite sunt rupte brutal, realul este invadat de imaginar. Temele alese sunt insolite. Cititorul este condus insidios sa descopere frumosul în alta parte decât crede ca este posibil. De fapt, nici nu este convins ca va descoperi frumosul acolo unde i se propune, dar continua sa-i caute urmele si-l va lua, în final, ca atare. Relevat, frumosul de care vorbea Vianu, care este altceva decât frumosul „vizibil“, este noua calitate a creatiei moderne. Este posibil sa se iveasca din supranatural sau din inexplicabil. Nu este nevoie sa fie si probat. Constructia îmbraca adesea camasa parabolei iar oximoronul, care permite explozia ironiei prin asocieri bizare si contradictorii, ajunge la Arghezi o predilectie stilistica. În „Cimitirul Buna-Vestire“ doi indivizi pretind ca au înviat. Sunt adusi pentru verificare la intendentul cimitirului si se constata ca nu apar în registre. Învierea mortilor ia amploare si lumea este îngrozita. Va trebui constituit un tribunal în toata regula pentru a se afla adevarul. Este un fel de „Judecata de apoi“ banalizata cu tâlc. Suntem în plin suprarealism, evident. În alta parte, „Tablete din Tara de Kuty“, suntem proiectati în fantastic. Fabulosul modifica realul si impresia ca, totusi, întâmplarile sunt posibile face naratiunea credibila odata cu acceptarea ideii ca suntem într-o parabola. Conditia este ca si cititorul sa ia în serios absurdul si sa-l identifice cu lumea reala. Kuty se înfatiseaza ca „fericitul tinut în care nu este nevoie sa ai capital, instalatie sau marfa ca sa produci alta marfa; este de ajuns o combinatie“. Nu este greu sa ne imaginam ca Arghezi vorbeste de o tara numita România (volumul este publicat în 1933) în care arbitrarul, chiar si grotescul, se instalasera în toate structurile, îi afectau toate articulatiile sociale, administrative si politice. Ne vom convinge rapid parcurgând aceasta parabola reportericeasca. Suprarealismul, cu preponderenta tehnicii folosite putin mai târziu în teatrul absurdului, este, estetic vorbind, preferinta pentru dezvoltarea subiectului parabolei.
Trei carturari, un reporter, Mnir si Kuic pleaca într-o tara imaginara. Pentru a se dumiri în ce lume au ajuns, mai bine spus pe ce lume traiesc, într-o academie din noua tara li se dau lamuriri. Vor descoperi o alta ordine în care nefirescul devine firesc si esential. Vor trebui sa intre în „normalul“ acestei lumi ca nimic sa nu-i tulbure.
Ministrul de finante le explica modul în care a pus capat haosului produs în viata publica de neregulile financiare. (Atentie la tehnica „dislocarii“ sintactice cautata, ma întreb?, de scriitor parca pentru a îngrosa absurdul situatiei): „Ca sa capatam, la un popor, care nu cunostea nici bronzul, nici cositorul, nici industria turnatoriei, parale, începutul trebuia exprimat printr-o valoare curenta, recunoscuta în toate continentele… Am introdus, asa dara, moneta (sic!), care pentru Kuty se numeste Kanci.“ Un stat care se respecta introduce impozitul, nu-i asa? În Tara de Kuty a fost  instaurat nu numai un astfel de instrument regulator, ci si o regula de folosinta: „Insul Kuti era chemat la Perceptie, unde figura în acelasi timp Siguranta si Jandarmeria. Întâi, i se aducea la cunostinta ca desi cetatean, el era un bandit, toti cetatenii unui Stat fiind prin definitie banditi, împotriva carora se apara Statul, acesta având caderea, în vederea de a se putea apara, sa provoace. Deci Kuti era întâi batut bine. Daca nu-i vom putea lua altceva, cel putin ne alegem cu atât, scrie Regulamentul, ca l-am batut“.
Într-o astfel de tara istoricii sunt preocupati si ei de preistorie. Cercetând, si-au descoperit stramosii: filintii si basogii, care traiau în întelepciunea disputelor. Firesc, nu?! Istoria este sustinuta, ca oriunde, de legende. Cei trei oaspeti în Tara de Kuty trebuie sa-si revada cunostintele. De exemplu, legenda potopului din timpul lui Noe este putin diferita decât cea pe care o stiau ei din Biblie. Iat-o în varianta academicienilor din Kuty: Noe nu descoperise „rotunditatea“ Terrei, asa ca a crezut ca potopul cuprinsese pamântul întreg. Academicienii Kuty stabilesc adevarul: „Dupa ultimele date ale stiintei, Noe a fost mai degraba un gospodar predecesor al lui Amundsen si care si-a propus sa puie în mare prima nava de plutit si, ca sa-si asigure mese regulate si oua a luat cotete si animale de taiat“. Noe va ajunge în mijlocul apelor pe furtuna, „si în lipsa totala a unui sfetnic capabil sa-i dea o îndrumare, catre insulele Madeire, unde creste un strugure suculent, Noe, îngenunchiat, a vorbit cu Dumnezeu, prezent la înecurile tuturor vapoarelor pâna în timpurile de azi“.
O institutie sociala ca aceea a casatoriei este conceputa pe principiul functionalitatii: „nascându-se în conditiuni deosebite si din materiale disarmonice“ multe dintre ele „sunt contradictorii“. Pentru îndreptarea lucrurilor se gaseste un model în mediul imediat: „În vreme ce o uzina fabrica suruburi o alta uzina fabrica piulite, cui îi trebuie una din doua cauta o împarechere“. Logica cuplului este simpla: „Un nasture fara cheotoare si o cheotoare fara nasturele ei, reprezinta un dezechilibru…“.
În Tara de Kuty universul balanseaza între imposibil si nefiresc. Automatismele invadeaza totul. Orasul în care ajung cei trei vilegiaturisti este ciudat, locuitorii schimba la perioade fixe, automat si fara motiv, câte ceva. Orasul este locuit de „o populatie blajina care, neavând ce face, schimba numele lucrurilor si ale demnitatilor la fiecare zece ani, cel putin odata“. Reactia celor trei este asemanatoare cu cea a lui Guliver în tara piticilor: se trezesc într-o lume pe care nu o considera ostila. S-a mai vorbit despre „alegoria de tip swiftian“ în cazul „Tabletei din Tara de Kuty“. O diferenta exista, totusi, altfel Arghezi ar fi un scriitor obisnuit. Reporterul, Mnir si Kuik nu se minuneaza de ceea ce descopera, ci constata detasat diferenta pe care o trateaza cu îngaduinta, fara curiozitati. Tara de Kuty nu este o lume diferita ca aceea a piticilor în care se trezeste Guliver, ci o tara a absurdului. Aici, un ins cu initiative tine „sa strânga edificiile de acelasi fel într-un singur loc, bisericile cu bisericile, gradinile cu gradinile“. O extravaganta bizara, dar cu „scop“: „canalurile de pilda trebuiau scoase din pamânt, ca sa nu-l mai incomodeze si îngramadite, ca în santierul unei fabrici de tuburi de beton, la diametrul si lungimile lor, în stive demonstrative în mijlocul unui parc cu lac, iar becurile aveau sa fie scoase din oras si îngropate în lac, ca sa-l lumineze pe dedesubt în culori“. Astfel, absurdul devine norma.
Cu ochiul de azi putem sa descoperim noi unghiuri de  atac ale estetismului arghezian. Francezii sunt socotiti inovatori de formule, de anti-ceva: anti-roman, anti-teatru, vom avea chiar si anti-jurnal. Nu numai francezii, ci si strainii integrati culturii franceze. Eugen Ionescu, Arthur Adamov si Samuel Beckett sunt clasicii teatrului absurd atât de cultivat o vreme la Paris. Dar „absurdul“ ca idee si tehnica aparuta la suprarealisti – nu spun o noutate –, are radacini în literatura româna, nu este proprietate exclusiva a culturii franceze. Nici macar teatrul absurdului. „Suprarealismul român este, prin Urmuz, anterior celui francez si independent“ crede G. Calinescu. Absurdul, dupa cum se vede în „Tablete din Tara de Kuty“ (scrise în perioada 1925-1933), este consistent si naucitor. „Nu-l mai luam cu noi (în voiajul spre tara ciudata, n.n.), hotarî Mnir. Te pomenesti ca ne face o boroboata pe sus si ne cere sa-l azvârlim din avion“.

Nici un comentariu din care s-ar putea întelege ca Arghezi are obiectii la logica lui Mnir. Sau: „Tocmai trecea o biserica pe dedesubtul nostru“ (vor regasi ceva asemanator la Chagall). „Anarhia raspândirii robinetelor în tot orasul poate fi suprimata prin strângerea celor 250.000 de robinete într-un singur loc: debitul poate fi matematic supravegheat“. Morfologia umana se modifica în aceeasi indiferenta a scriitorului. O femeie doreste sa devina „prezidenta“ în aceasta exotica tara punând o conditie: „Tot ce va rog este ca suprimând conventiile dintre sexe sa ma considerati ca pe unul de-ai vostri, sa faceti abstractie de structura sexului meu, care prin functiile ce îndeplineste de o viata întreaga, se apropie cu onoare de structura sexului masculin“. (Amatorii de divagatii pot porni de la acest paragraf si sa-l plaseze pe Arghezi chiar între post-modernisti!). Rugamintea stârneste oaspetilor o curiozitate: „– Atunci, permite-mi o întrebare. Ce utilizati la dv. acasa? Presupunând bineînteles, imita Kuik accentul doctoral, ca nu va înmultiti prin rugaciuni si cântari de psalm?“.
Arghezi perverteste logica simpla: curmala este „un fruct cu coaja înauntru“, „alegându-ne cu putinul, înca mult…“ (ceva mai înainte, un personaj al lui Caragiale accepta si el sucit evidenta: „curat murdar“). Lingvistic, sintaxa limbii române (si asa neasezata!) sufera ultragieri majore. Obisnuita, pâna la exasperare, devine dislocarea: „Binefacerile automobilului gonesc femeia nu numai din tara ei dar si din sexul, cu care ne-au deprins batrânii, specializati în doua unice sexe depline, sa ne facem socotelile vietii“; „marginea ochilor neagra“; „Chibritul devine Regie, dimpreuna cu tutunul si cu sarea, pe care a descoperit-o lingând padurile, cireada“. Modificarile, este important, se produc în interiorul stilisticii, nu în cel al gratuitatilor. Într-un dialog, Arghezi pune doi literati sa vorbeasca despre plata pacatului uciderii în viata de apoi, în focurile Gheenei imaginata cu un adaos de pretentie intelectuala fata de cea din viziunea populara. Ghehena, cum ortografiaza scriitorul, se afla în pamânt „acolo unde începe temperatura, focul interior“. Terenul logicii este preferat de scriitor pentru ironizarea snobismului. Scriitorul introduce o discutie despre mitologia greaca pentru a pregati tratamentul naucitor si a-si trimite personajul, as spune cu placere, în derizoriu: „Grecii astia cunosteau si lucrurile pe care le ignorau“. Tabloul câstiga în „pretiozitate“ iar, stilistic, este fascinant: „– Extraordinar popor! zise al doilea romancier, sculându-se de jos si evocând cu gesticulari stâlpii, colonadele. Venera fara brate si ghimpele baiatului din talpa piciorului. Mi se pare ca si asta a fost grec, adaose el, asezându-se pe scaun ca Pericle“. Hazul involuntar al relatarii face sa acceptam fara rezerve dislocarea sintactica la care recurge Arghezi. Este superfluu sa precizez ca ar fi fost corect „ghimpele din talpa piciorului baiatului“ nu „ghimpele baiatului din talpa piciorului „– Dar, suntem în Tara de Kuty!
Recitindu-l, unde îl mai plasam pe Arghezi în curentele sau tehnicile literare? Este un scriitor modern, desigur. Dar în care zona a modernismului îi gasim conexiunile cele mai potrivite? Absurdul, am vazut, este o preferinta în „Tablete din Tara de Kuty“. În „Cimitirul Buna-Vestire“ registrul se va schimba aproape sensibil.
Fantasticul din proza lui Mircea Eliade nu-si schimba tratamentul literar. Ramâne neschimbat pâna la consacrarea unei formule.
Arghezi este mobil. Nu se supune usor unui canon.
2.Expresionismul  arghezian în „Cimitirul Buna-Vestire“
Exersat în Europa de Nord cu multa insistenta si obsesie, expresionismul se instaleaza mai viguros în aceasta parte a continentului dupa 1900. În plin suprarealism frontierele dintre preferintele conceptuale sunt trecute cu usurinta. Un adevar verificabil este acela ca noutatea estetica se va manifesta cu mai multa vigoare în artele plastice, mai ales în gravura. Este posibil sa nu fie vorba de o vanitate a belgienilor care socotesc ca botezul curentului ar fi legat de inovatiile în arta plastica ale unui Albert Servaes si apoi ale lui Constant Permeke. Ce vrea sa fie expresionismul? Initial, definirea este confuza, cu trimiteri la fantezii lirice: sa traiesti existenta ca o mare viziune; sa apropii omul de sentiment; sa strabati drumul spre punctul nodal si sa revii la originea lucrurilor; sa creezi o noua viziune despre lume; în totul sa cauti umanul si divinul; sa pui fiecare lucru, fiecare fapt, fiecare emotie în raport cu eternitatea. Am rezumat consideratiile teoretice ale flamandului Emile Langui emise într-o prefata la un excelent volum (ceva mai vechi, din 1970) intitulat „L’Expressionnisme en Belgique“. Ele pot servi la o lectura noua a ciudatului „Cimitirul Buna-Vestire“, „roman“, cum a fost botezat initial de Arghezi si aparut în 1936.
Un intelectual este folosit cu cinism pentru urcarea treptelor politice sau academice de catre cei care îi cunosc valoarea. Scrie teze de doctorat, alcatuieste discursuri ce vor fi citite în Parlament sau în ocazii publice de tot felul de veleitari. Sarmanul munceste cu gândul ca va exista o rasplata, ca va veni momentul sa fie si el ajutat, nu cu bani, ci cu interventii prin care sa îi fie recunoscute drepturile câstigate onest si cu truda. Asteptau, el si familia, iesirea meritata din umilinta. Beneficiarii muncii lui vor continua sa-l trateze drept un servitor umil, condamnat sa traiasca în obscuritate. Când li se cere interventia, ca sa scape de el, îl vor ajuta sa devina… intendent de cimitir. Socul este imens pentru familie (evident si pentru cititor), dar înteleptul anonim se resemneaza.
Solutia lui Arghezi urmareste sa loveasca cât mai stupid. Existenta, cum spunea Emile Langui, va fi traita de Gulica, eroul romanului, printr-o „apropiere de sentiment“. El intuise rezolvarea „protectorilor“ cunoscând-le prea bine caracterele venale. De aceea, accepta sa fie intendentul mortilor spre disperarea sotiei. O calmeaza impasibil când se instaleaza în casa din cimitir iar noua conditie i se pare „ca un preludiu de Rai“: „– Electricitatea merge perfect, adaogai. E de mirare, într-o institutie publica sa nu fie instalatiile defecte“. Diferenta dintre asteptari îndreptatite si conditia în care intra personajul este anulata prin ignorarea superioara a nereusitei. Se „apropiase de sentiment“ în acel fel straniu, atât de arghezian. Pentru el „conteau“ de-acum functionarea institutiilor publice! Nu viata alaturi de mortii din cimitir traita cu si în disperarea familiei. Vom întelege sensul parabolei când scriitorul ne va oferi o mica cheie: sotia intendentului va da viata unui copil chiar în cimitir! Intrarea în noua conditie, de viu printre morti, este oarba, universul mic capata importanta stupida: „Acum, descoperirea câtorva urme totus(i) de civilizatie exterioara, nu este perfect concludenta si ramâne de studiat în detalii, confruntându-le de aproape cu epoca“.
Intendentul de cimitir intra într-un fel de intimitate cu moartea, se adapteaza si accepta sa-si poarte crucea vietii printre morti. Din cimitir el continua sa priveasca chiar cu un plus de sarcasm pe cei care i-au trecut prin viata si l-au umilit. Micimea omeneasca o cunoaste si, cum stie ca nu are leac, o constata rece si dispretuitor. Constrângerile vin treptat, dar nu-l schimba: „Facându-mi socoteala ca nu plateste ministrul, a carui zgârcenie economiseste si apa florilor primite cadou, am renuntat la unicul fel de mâncare al casniciei si m-am hotarât sa rezist exploziei oratorice a partizanilor nuantei, urdinarii verbale, gainatului intelectual si exalarii vehemente a principiilor, balansate cu o masa buna“. A exala (sic!) înseamna emanarea de mirosuri. Daca mai este vorba si de principii vehemente, atunci ne facem o idee de „atmosfera“ rezultata. Carturarului cu sperante îndreptatite de a deveni universitar, ajuns  intendent de cimitir, i se iveste astfel recompensa. Ea este data de puterea de a dispretui. Dispretul este suveran si se consuma în formol lingvistic. Drumul spre „punctul nodal“ si revenirea la originea lucrurilor se face nu prin abandonarea, ci prin adâncirea viziunii vechi. Despre cineva scrie necrutator, exersând tehnica naturalista greu de suportat pâna si la citit: „Individ foarte bogat, din capitala. Profesiune: treizeci si doua de mosii, patru amante, cincizeci de cosmetice si saptezeci de ani. Masaj, pictura si grima. Noaptea se chinuieste mascat într-un pansament de felii de carne vie cu sânge, ca sa-si întretie o rumeneala între ochii batrâni si coltul gurii cu elasticul înmuiat“. O parodie de viata ce staruia înca în acel individ cerea, trivial evident, un tribut. El „platea la poarta casei un albanez, si, în câteva imobile, cumparase pentru satisfactiile hoitului sau elegant, cravasat cu cantarida, o seama de profesioniste“.
Intendentul este razbunat pentru ingratitudinea cu care a fost tratat de cei care se catarasera spre putere pe umerii lui. Morti, acestia devin insipizi si flasci. Înviat, ministrul caruia alta data îi scrisese discursuri se înfatiseaza spasit si vinovat în fata lui. „Fostul“ îsi aduce aminte cum asteptase moartea predecesorului sa-i ia locul „încredintat ca  reprezinta si ca a nascocit, dupa moartea sefului temut, o nuanta, ca un ucenic de frizer, iesit de la stapân, o pomada vazuta la patron, cu grasime, culoare si vanilina“. Acum intendentul exulta, lamurit ca cinismul grosier si fariseismul nu-i facusera, cum credeau în zbaterile lor pentru putere, nemuritori „daca mor cu un grad mai mare si cu o decoratie mai mult…“. Trisori si mincinosi, odata înviati, „fostii“ resimt apasarea pacatului. Reflectia intendentului: „Nefericirea oamenilor vine de la usurinta cu care se lasa pacaliti, complicata cu orgoliul ca pot si ei pacali pe altii. Cu cât e mai absurda minciuna, cu atât prestigiul ei sporeste. O sumedenie de papusi de cârpa si paie tin lumea înlantuita de câltii si tarâtele lor“.
Pâna aici, „Cimitirul Buna-Vestire“ ar putea fi un reportaj-pamflet. Coca expresionismului începe sa dospeasca odata cu tabloul iesirii mortilor din cimitire si cu invazia lor în oras. „Învierea“ la Arghezi îsi pierde deliberat din spectaculozitate. Într-un spatiu obisnuit, într-o lume normala, mortii învie fara nici o prevestire si se risipesc peste tot. Învierea lor nu are nimic din cunostintele omului obisnuit despre viata de dincolo si cea care va veni dupa Judecata de apoi. Ei apar pe nesimtite în oras si, recunoscuti, provoaca stupoare si frica. Primii descoperiti sunt adusi pentru verificare cu registrele cimitirului si identificare. Învierea lor nu este considerata o minune, ci o frauda. Halucinant! Lumea este contrariata pentru ca, prin comportamentul lor, reînviatii nu se deosebesc cu nimic de cei ce n-au murit înca. Aparent numai, pentru ca altfel se va constata ca nu mai pot muri nici macar de glont. În final descoperim ca dintre morti „au fost arestati urmatorii pentru port de nume ilicit: Mihail Kogalniceanu, C.A.Rosetti, Veniamin Kostaki si asa-numitul Alexandru cel Bun. Au mai fost prinsi, într-alte provincii, un Dimitrie Cantemir, un Tudor zis din Vladimiri, si altii, iar jandarmii mai sunt pe urmele, fugarite prin padurile Snagovului, Ardealului si ale Bucovinei, ale câtorva sefi de banda, porecliti Tepes, Mihai si Stefan“. Cel mai tulburator pentru procurori se va dovedi un Mihai, acuzatul Numarul Unu, care pretinde ca este Eminescu:
„– Ce fel de Eminescu esti?, întreaba presedintele, documentar.
– Mihai.
– N-am întrebat asta. Ce fel de Mihai Eminescu? A mai fost unul acum cincizeci de ani.
– Acelasi, raspunse acuzatul Numarul Unu.
– Celalalt a murit.
– Si pe urma a înviat si s-a ivit din nou.
– Cum a înviat si cum s-a ivit? Ce vrei sa spui dumneata? O singura înviere se cunoaste: a lui Iisus.
– El a fost cel dintâi care a înviat. Acum sunt mai multi. Dar si Iisus a înviat de mai multe ori, rastignit de mai multe ori“.
Suntem în plina parabola, evident, dar cheia se clarifica treptat: dreptul la nemurire îl da Creatia. Odata cu cei care au creat „beneficiaza“ de înviere si altii, creatii. Tabloul este inversul celui al Apocalipsei. Un omulet apare într-un târziu în fata anchetatorului si pretinde ca a înviat, dar nu-i vine nici lui a crede. Anchetatorul, dupa atâta tevatura, era deja lamurit de venirea Învierii si-i spune omuletului ca nu se înseala, ca a înviat. Convins ca anchetarea mortilor înviati, pe care o condusese, scosese un nou adevar la lumina, îl sfatuieste: „– Du-te în multime si mergi cu ea înainte…“.
Expresionism viguros. În volum vom asista la marile evenimente din viata obisnuita: nasterea, casatoria, moartea. Detaliile intra în fresca atât cât sa îngroase tabloul. Putem depista un anumit schematism. Exista un evident gust al scriitorului pentru anecdotica. Siluetele din cimitir, apoi mortii din oras nu au trairi, ci produc emotii, stupoare. De fapt stari de groaza. Se crede ca se va intra în logica ciclului invers, moartea spre viata. Dar nu mai este posibil. Esentialul, nasterea adica, nu este reproductibila, este unica. Este altceva decât Învierea. Desigur, la Arghezi vom regasi neaosismul cu energia lui particulara, atât de specifica în opera scriitorului. Dar esentialul este altundeva. Ca la toti marii reprezentanti ai acestui curent, expresionismul lui este asigurat de puterea uriasa a imaginii obtinuta prin dilatarea fortei. Cred ca numai handicapul de limba a facut ca opera lui Arghezi sa nu aiba circulatia si faima celei a unui Maeterlinck, de exemplu, oricât de mari ar fi diferentele în scopurile tematice alese. Diferenta o da unghiul de abordare a motivului religios, dar acesta ar fi trebuit sa fi stârnit si mai mult interesul. Diferitul si la unul si la celalalt fata de academic este obtinut prin subversiune si prin rabat la acel totul prin ratiune. Totul este sacrificat excesiv ironic si persiflant la Arghezi, îngrosat si caricaturizat. Si, totusi, artistic vorbind, personajele lui sunt din galeria expresionistilor flamanzi. Imaginile care îmi staruie în minte recitindu-l acum pe Arghezi din „Cimitirul Buna-Vestire“, chiar si din „Tablete din Tara de Kuty“, sunt apropiate celor din tablourile lui James Ensor „Intriga“ (1890), „Mastile singuratice“ (1892) si, mai ales, „Intrarea lui Christos în Bruxelles“ (1888). Chistos în Bruxelles?, ne întrebam contrariati vazând tabloul. Da, este posibil prin schimbarea viziunii. Expresionismul în acea etapa însemna mister si tulburare a sufletului, predilectie pentru fortele revoltate împotriva ordinii. Pasiunile umane nu au intermediar, devin capricioase, adica fara logica, dar puternice. Intensitatea este traita cu maximum de inflexibilitate. Arghezi este plin de malitie, desface un univers, mic sau mare, uman sau social, politic sau moral, si-l reface dupa bunul plac. Estetica lui Arghezi atrage distorsionarea si îngrosarea expresiei realului. Suprarealist si expresionist în acelasi timp, scriitorul recurge la fantezie si sarcasm în tratarea vietii si mortii. Tabloul este unul al mascaradei (în sensul de teatru de masti) grotesti. Mastile lui Ensor! Mortii ies din morminte noaptea si se plimba prin cimitir si prin oras fara un interes, apatici pâna si la stabilirea identitatii lor. Macabrul se instaureaza în viata obisnuita si o modifica pe nesimtite si complet. Orasul traieste de-a-ndoaselea, bolnavii nu mai merg la medici, nebunii ies din ospicii în deplina sanatate intelectuala, nu mai naste nimeni, nu mai moare nimeni. Între morti si vii nu mai exista diferente. Când deosebirea este, totusi, descoperita, intervine spaima si teama. Re-acomodarea cu „mortii vii“ presupune recunoasterea. Eminescu, Mihai Viteazul, Stefan cel Mare, Mihail Kogalniceanu descumpanesc reînviati. În final, cei chemati sa ancheteze si sa pedepseasca mortii care pretind ca au înviat vor accepta rusinati ca sunt comuni si învinsi. Învierea devine o „realitate“. În fata avalansei probelor de înviere, tribunalul improvizat pentru judecarea mortilor se vede inutil si constrâns sa recunoasca:
„–Au înviat mortii!, domnule acuzator, zise prezidentul, nu vezi?
– Adevarat?, zise acuzatorul.
– Adevarat. Au înviat…..
– Adevarat! Adevarat! Adevarat! Striga cu bucurie clocotul lumii… Acuzatorul simti în el tresarire de cremene scânteiata, si, sculându-se din jet, începu sa cânte si el cu corurile ce-l cuprinsera la mijloc:
Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte fara de moarte.
Si se pierdu în slava lor“.
Arghezi transforma în întregime preceptul dogmatic al Învierii de la care porneste, îl ia ca pretext si creeaza o pagina memorabila de expresionism în literatura româna. Nu suntem în fata unui text religios, evident; aici este diferenta între el si Maeterlinck. Scriitorul român ramâne cel pe care îl descoperea Pompiliu Constantinescu în „Flori de mucigai“, si anume poetul „închis între zidurile scunde ale unei umanitati în care sentimentele aproape au murit“.
Cred ca si observatia lui Dumitru Micu, facuta prin 1968, ramâne înca valabila la o lectura „noua“ a lui Arghezi: „Un procedeu frecvent în „Cimitirul Buna-Vestire si în alte scrieri e convertirea trivialului în instrument expresiv“.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper