Îndemn catre studiul îndelung si serios

Ion Buzea în dialog cu Costin Popa

Sa cânti de amorul artei
Costin Popa: Stimate maestre, nu va ascund ca sunt foarte emotionat întâlnindu-va acum, la Zürich. Au trecut patruzeci si cinci de ani de când va aplaudam la Opera bucuresteana în Radamès din „Aida“, în Don José din „Carmen“, în Pinkerton din „Madame Butterfly“… enumar doar câteva dintre marile dumneavoastra roluri de tenor.
Ion Buzea:
Am sosit de la Cluj la Bucuresti în 1962, am stat pâna în ’64, dupa care m-am mutat la Viena, dar reveneam în Capitala destul de des, oricând aveam o saptamâna sau  zece zile libere.

C. P.: Ati cântat acasa în mod curent.
I. B.:
Da, exista un sef extraordinar la Biroul de Studii Muzicale al Operei, care facea programarile…

C. P.: Sachim, Stefan Sachim.
I. B.:
El era. Un om maruntel, ager, vioi. Îi spuneam: „Sahule, vin o saptamâna acasa, la parinti, pune niste spectacole!“. Si lucrurile mergeau struna. Pentru mine era bine, ma bucuram, se bucurau prietenii. Asta a functionat pâna în ’69. Pe urma… Dar, hai sa nu spunem ce n-a functionat, sa spunem ce a functionat.

C. P.: O sa vorbim despre toate. Cum s-a rupt filmul?
I. B.:
Domnule Popa, eu îmi plateam drumul, nu ceream nici onorariu, pentru ca leafa nu mai aveam nefacându-mi norma la Opera. N-a contat, veneam cam de doua ori pe an, cântam câte patru spectacole de fiecare data, mergeam înapoi, era perfect, ne întelegeam. Dar a venit un director, prin ’68-’69,  care mi-a zis: „Esti angajatul nostru si nu vii când vrei dumneata, ci când vrem noi!“. Eu am raspuns ca sunt foarte onorat ca salariat al Operei Române, vin de placerea si bucuria de a cânta în tara, nu cer bani, nu primesc leafa, dar macar sa fiu lasat sa fac spectacole când se potriveste si cu programele mele din strainatate. Pentru ca, pe atunci, mai aveam… nitelus de cântat si pe la alte „firme“. El, nimic, o tinea pe-a lui! Asa ca i-am spus ca o sa ma mai gândesc si… m-am tot gândit, poate ca si acuma fac asta. Eu n-am „fugit“, n-am avut probleme politice etc. Pentru contractele pe care le dobândeam, calatoream cu pasaport simplu, românesc. Nu era nicio problema, mai asteptam câte o viza, dar mergea. În sport si muzica se putea circula. Atunci destul de putin, acum prea mult.

C. P.: De ce credeti ca marii artisti care activeaza astazi în strainatate nu vin sa cânte spectacole în România? Sunt doar câteva exceptii, Elena Mosuc, Alexandru Agache…
I. B.:
Eu nu mai sunt în tema de peste douazeci de ani si subiectul ma intereseaza numai într-o oarecare masura. Doar observ ca, în vanitatea lor, ei cred ca li se strica reputatia. Nu-i înteleg. Chiar daca nu primesti banii pe care-i ai în alta parte, vii de amorul artei.

C. P.: E adevarat ca si la Bucuresti, si în alte teatre din tara, sistemul de programare a spectacolelor nu permite previziuni pe durate lungi. Dar cred ca întotdeauna se poate gasi un drum de întelegere între parti, daca se doreste.
I. B.:
În vremea mea, calea de întelegere era „sahul“, îi telefonam direct, nu vorbeam cu directorul. Un sistem anti-birocratic care functiona. Poate ca ar fi bun si acum. Dar am auzit ca sunt teatre care nu stiu nici macar programul pe luna în curs.

C. P.: La asta ma refeream.
I. B.:
Ceea ce ma deranjeaza la scenele lirice din România este ca exista atâtia cântareti buni, care merita mai mult si nu sunt pusi în valoare.
De la Viena la New York
C. P.: Am ajuns la momentul în care n-ati mai cântat la Bucuresti. În perioada aceea nu se cunostea nimic în România despre ceea ce faceti. Stiam doar ca sunteti în strainatate si cântati. Cum a decurs cariera în continuare?
I. B.:
Din 1964 pâna în ’74 am locuit la Viena. Aveam o casa si la Zürich pentru ca din ’66 primisem contracte si acolo. Mie nu-mi placea sa stau prin hoteluri. De ce aveam domiciliu si în Elvetia? Pentru ca aeroportul era mai interesant pentru legaturile cu America. La New York aveam locuinta închiriata. Din 1972 m-am mutat cu totul la Zürich, deci stau în aceasta casuta de 38 de ani.

C. P.: Un loc superb, lânga padure, în afara orasului…
I. B.:
Daca nu vreau sa circul cu masina, exista un trenulet aici sus, pe munte, care face un sfert de ora pâna în gara orasului si înca putine minute la aeroport. Am mai tinut doi ani locuinta de la Viena, pentru ca am avut un contract de patruzeci si unu de spectacole pe stagiune, si la Staatsoper, si la Volksoper. Astfel s-au strâns patru sute zece seri. Nu aveam program fix, ei îmi dadeau niste date si eu ma aranjam în perioadele libere cu alte teatre.

C. P.: Peste tot ati cântat în teatre importante.
I. B.:
Asa este. La New York, la Metropolitan, eram invitat de mai multe ori pe stagiune, câteodata mergeam de doua ori pe luna, ceea ce nu era usor, dar ma obisnuisem. Nu trebuie sa dai mare importanta zborului, mai motai, nu-i complicat. Am cântat în multe teatre din Europa, în Germania, Franta etc. În primii ani, am fost si în tarile asa-zise „de democratie populara“. În 1966, fiind un tânar de 32 de ani, am fost foarte flatat sa merg la Festivalul „Primavara“ la Praga. Fusesem invitat în urma premiului obtinut la Concursul „Enescu“. Cum arata afisul praghez? Cu Karl Böhm, Herbert von Karajan, Christa Ludwig, Fritz Wunderlich, Hermann Prey, Dietrich Fischer-Dieskau, Sviatoslav Richter, Artur Rubinstein. Ce nume! Am mai fost la Budapesta, la Wiesbaden, la Zagreb, unde este un teatru foarte frumos, construit de arhitectii care au facut si Opera din Zürich.

C. P.: Milano?
I. B.:
La Scala nu am cântat din motive… politice, ca sa zic asa. Eu respect teatrele italiene pentru ca Italia este tara operei, iubesc natura, îmi fac de multi ani vacantele în Sardinia, am calatorit peste tot. Însa în privinta cântatului… daca un dirijor îmi spune sa fac toate repetitiile „pe voce“ si eu accept sa cânt în acest mod doar partial, nu tot timpul ca o masina, si daca el nu vrea sa colaboreze asa, atunci dupa câteva zile eu zic „Servus!“, „Arrivederci!“. Asta a fost cu Scala. Or, eu aveam destule contracte si nu m-am cramponat. Sigur ca daca ajungi acolo, l-ai prins pe Dumnezeu de picior, dar pe Dumnezeu îl prinzi oricum în cazul în care cânti bine. Am mai avut un contract la Verona, unde mi s-a oferit un onorariu mai mic, pe motiv ca aveau probleme cu sindicatele care reprosau ca nu se angajeaza destui cântareti italieni. Le-am spus: „Dragilor, sa va fie de bine, luati-i pe ei!“. Italienii încearca întotdeauna mici „ciupeli“. Repet, respect Italia ca ginta latina, monumentele istorice, iubesc marea, muzeele, dar eu nu eram muritor de foame.
Usurinta, siguranta, crutare
C. P.: Ati spus ceva despre cântatul bine. Cred ca aceasta este prima satisfactie, dupa aceea vin confirmarea si consacrarea…
I. B.:
Idealul este sa cânti cu usurinta. Un artist trebuie sa cânte atâta cât vrea el, nu cât poate. Si sa se lase de aparitia în spectacole atunci când hotareste el, nu altii. Consider ca este o lipsa de demnitate ca un cântaret mai în vârsta sa se agate mai departe de scena. Mie asta nu-mi place. Este mai bine sa cânti usor, fara probleme, cu bani mai putini, dar cu satisfactii, decât sa te chinuiesti cu bani mai multi. Cei care se cramponeaza pentru bani îti fac mila. În alta ordine de idei, un cântaret trebuie sa fie sigur. Eu, în treizeci de ani de cariera, nu am renuntat la spectacole decât de doua ori, din cauza de indispozitii.

C. P.: Deci tehnica ideala, sanatate de invidiat…
I. B.:
Nu recomand nici sa se cânte prea mult.
C. P.: Un numar de patruzeci de spectacole pe stagiune vi se pare exagerat? Mai sunt si repetitiile, foarte obositoare.
I. B.:
Cântam de saizeci-saptezeci de ori pe an, cu repetitii. Trebuie însa sa stim a ne cruta putin. În ziua de azi, foarte importanti sunt regizorii, desi fara interpreti nu pot face nimic. Walter Felsenstein a venit o data la Viena sa negocieze sa fac „Carmen“ în regia lui. Conditia era sase luni de repetitii; nu m-am putut stapâni si i-am spus ca în sase luni cânt în alte parti si îmi cumpar o casa. Am avut si eu maximum sase saptamâni de repetitii, dar ma lasau sa plec, ma reîntorceam…

C. P.: Maestre Buzea, ati modulat putin în tonalitate minora vorbind despre repetitii, despre problemele de la Scala si Verona. Vorbiti-mi despre marile satisfactii ale carierei.
I. B.:
Încep cu una modesta. De câte ori terminam un spectacol eram multumit ca as fi putut sa reîncep, ca nu eram obosit. Aceasta este satisfactia numarul unu. Si poate si numarul doi. Dupa fiecare spectacol, noi, morti de oboseala, suntem aplaudati si ne bucuram. Dupa aceea, ajungem la hotel si poate ne întrebam ce-am facut cu asta. Eu recomand unui cântaret sa nu-si bata capul cu prea multe lucruri; sa cânte bine, ca satisfactiile vin! Mergi înainte, nu te uita nici în stânga, nici în dreapta, ca asa îti croiesti drumul! Eu nu pot sa ma laud cu nu stiu ce cariera…

C. P.: Sunteti foarte deschis, dar fara accese de modestie, va rog! Cum puteti afirma ca nu va puteti lauda cu asa o cariera exemplara?
I. B.:
Când am zis ca nu mai vreau sa cânt, m-am oprit.

C. P.: Când s-a petrecut asta?
I. B.:
Acum douazeci de ani.

C. P.: De ce ati abandonat asa brusc?
I. B.:
Îti ridica cineva statuie? Si daca da, ce faci cu ea? Dupa ce n-am mai cântat, am avut liniste! Într-un an, de fapt în trei sute de zile, fusesem de o suta cincizeci si sase de ori la aeroport! Faceti socoteala! Chiar daca nu ar fi fost zborurile lungi, tot a însemnat ceva.
Mari parteneri
C. P.: Cu cine ati cântat la Metropolitan?
I. B.:
Eram foarte onorat ca, tânar fiind, aveam parteneri la care ma uitam cu profunda admiratie. Îi cunosteam din auzite, din înregistrari. Si când am vazut ca stau alaturi de ei pe scena, am fost coplesit. Începem cu basii, pentru ca toti asaza sopranele la început: Cesare Siepi, Nicolai Ghiaurov, Boris Christoff, Fernando Corena si multi altii. Apoi, baritonii Robert Merrill, Piero Cappuccilli, Mario Sereni, Tito Gobbi, Aldo Protti…

C. P.: Ghiaurov si ultimii doi au fost si la Bucuresti. Protti a cântat Iago prin anii ’60 si parca avea un microfon pe buze, asa de penetranta era vocea.
I. B.:
Da, eu am cântat cu el mai întâi la Cluj, în ’61.

C. P.: Gobbi în „Tosca“ avea o autoritate formidabila si desena un Scarpia fenomenal.
I. B.:
Când rostea un cuvânt, era definitiv. Eu am aprofundat multe lucruri de la Gobbi, de la Siepi.

C. P.: Siepi, o catifea…
I. B.:
Si tinuta. Am învatat de la el cântatul moale, degajat, elegant. Ma duceam special la „Don Giovanni“ ca sa-l vad. Emisia era de mare usurinta, veneau valuri-valuri de sunete dintr-o voce mare, dar nu „împinsa“, nu fortata. Dar… vad ca îi stiti pe toti foarte bine!

C. P.: Pe marea majoritate, din înregistrari. Dumneavoastra însa ati fost cu ei pe scena!
I. B.:
Dupa terminarea stagiunii, Metropolitanul face turnee de trei saptamâni în America. Eu am avut onoarea sa fiu pe afis în „Rigoletto“ si „Aida“ alternativ cu Franco Corelli si Richard Tucker. Într-o saptamâna, cântam fiecare o data sau de doua ori. La fel, erau trei distributii de „Boema“, în care erau programati Corelli, Nicolai Gedda si subsemnatul. Era ceva pentru mine, nu? Ma gândesc ca acum, cu ce sa se mândreasca tinerii? Nu le trebuie un stimulent, domnule Popa? Este nevoie de exemple, ca daca nu, ei cred au inventat pamântul, zau!

C. P.: Reperele, modelele… Vom vorbi despre asta. Mezzosopranele partenere?
I. B.:
Trebuie sa amintesc întâi de românca Zenaida Pally, o voce extraordinara. În strainatate am cântat cu Shirley Verrett, Grace Bumbry, Christa Ludwig, sârboaica Biserka Cvejic, bulgaroaica Eva Randova etc. Sunt foarte multe. Dintre soprane, la Viena erau surorile Leonie si Lotte Rysanek, Sena Jurinac, Gundula Janowitz, Eda Moser. Extrem de onorant pentru mine a fost sa cânt alaturi de Renata Tebaldi, Leontyne Price, Martina Arroyo – excelenta, formidabila! Pe urma Roberta Peters, Raina Kabaivanska, Gabriella Tucci, care era si Aida, si Gilda, în paralel, la perfectiune.
C. P.: Gabriella Tucci în „Rigoletto“?
I. B.:
Facea coloraturi stupefiante.

C. P.: Sa continuam cu românii care v-au ramas în memorie…
I. B.:
Am spus de Zenaida Pally. Arta Florescu cânta si fraza foarte frumos, cu multa grija. Eu n-am avut probleme cu ea, nici de simpatie, nici de antipatie. Erau si alti artisti foarte buni: Magda Ianculescu, Elena Dima Toroiman, Elena Cernei, Nicolae Herlea, Petre Stefanescu Goanga, Mihail Arnautu, David Ohanesian, Ludovic Spiess, Ion Piso, Cornel Stavru, Garbis Zobian, Valentin Teodorian, Mihail Stirbei… Sunt foarte multi si nu vreau sa fac nedreptati.

C. P.: Ati încheiat cariera scenica, ati continuat dupa aceea cu instruirea tinerilor, da?
I. B.:
Chiar doamna Zeani m-a chemat în America, la institutul… ah!  am uitat-o pe Virginia Zeani!

C. P.: „Traviata“ de neuitat, în 1965, la Bucuresti! Un an dupa aceea, cu greu mai mergeam sa vad alta Violetta. Spun cu toata sinceritatea. Frumoasa, vâna de artista mare.
I. B.:
Si sotul ei, Nicola Rossi Lemeni…

C. P.: Un Boris exceptional la Bucuresti, tot în acele zile!
I. B.:
Am fost la spectacol si am ramas mut de admiratie!

C. P.: Ce culori în glas, ce joc! Vocea nu era de o calitate speciala, dar era expresiva pâna la Dumnezeu…
I. B.:
Eu am cântat „Boris Godunov“ la Londra si cu Ghiaurov, si Christoff. Ghiaurov avea o voce formidabila, dumneavoastra stiti; Christoff avea un clocot tulburator în glas, o extraordinara personalitate, era mai impresionant. Din cauza personajului! Ghiaurov îl contura mai „cumsecade“.

C. P.: Maestre, avea vocea lui Christoff amploare în sala?
I. B.:
Da, pentru ca exista „microfonul“ acela de care ati amintit vorbind despre Protti, plus multa expresie. Vocea nu-i la kilogram, exista glasuri care au calitatea de a patrunde foarte bine în sala. Eram la New York si l-am ascultat pe Alfredo Kraus repetând „Rigoletto“. Am stat  chiar de la început în fata, la patru-cinci metri de el si nu m-a entuziasmat. Am mers în sala si vocea se auzea libera, penetranta.

C. P.: As dori sa va cunosc parerea despre anumite roluri ale Editei Gruberova. Desi nu am vazut-o pe scena, ascultând-o pe disc în „Lucia di Lammermoor“, am gasit ca nu toate nuantele sunt motivate dramaturgic, ci sunt însiruite demonstrativ, numai de dragul de a le expune.
I. B.:
Domnule Popa, la Viena, Gruberova a cântat ani de zile micutul rol Ines din „Trubadurul“, pâna când a intrat în Zerbinetta din „Ariadna la Naxos“. L-a cântat foarte bine si acesta a fost începutul, a facut-o cunoscuta. Dar, pentru mine, Gruberova nu are nimic în comun cu operele italienesti. Am auzit-o în „Rigoletto“. Perfecta este în Regina Noptii, Constanze, Adele…

Greseli tactice?
C. P.: Si acelasi lucru se poate spune acum despre Diana Damrau. Toti impresarii o propulseaza în Gilda, Violetta, dar nu-si dau seama ca este o soprana provenita din spatiul germanic mai putin aplecata catre stilistica italiana. Maestre Buzea, sa revenim la cariera dumneavoastra pedagogica. Ati spus despre un institut, apoi am divagat…
I. B.:
Virginia Zeani m-a invitat la Bloomington, dar nu m-a interesat sa stau într-un ghetou universitar. Mi s-a propus sa predau si la Mozarteum, la Salzburg. Eu nu vreau sa merg nicaieri, stau acasa, îmi face placere daca cineva doreste sa ma viziteze si sa învete ceva de la mine. Ce ma deranjeaza azi la acesti tineri este ca nu asculta, cred ca stiu totul. Dumneavoastra ati cântat?

C. P.: Nu, niciodata, dar am ascultat si am evaluat foarte mult. Îmi dau si eu seama ca tinerii cântareti nu asculta marile înregistrari. Sau poate nu retin nimic?
I. B.:
Nu, nu asculta, au voce si basta, cred ca au descoperit America. Eu am avut lectii zilnice, timp de unsprezece luni, cu doamna Lya Pop la Cluj. Abia dupa aceea mi-a permis sa merg la o auditie.

C. P.: Ati intrat direct în rolurile care v-au facut celebru?
I. B.:
Am dat auditie, la 24 de ani, cu „Forta destinului“.

C. P.: Întreb pentru ca eu nu v-am auzit decât în rolurile mari ale repertoriului liric-spint, nu stiu daca ati cântat altceva.
I. B.:
La auditie, dirijorul Anatol Kisadji mesteca ceva si mi-a zis: „Dumneata, ceva mai liric decât… Radamès-urile astea, nu stii? «Traviata», «Mozart?»“ Eu însa învatasem, fara sa stiu muzica, optzeci si cinci de arii, ascultam pâna noaptea târziu. M-a angajat sa cânt „Rapirea din serai“. Atunci, în 1958. Am mai intrat în „Cei patru badarani“, tot într-o partitura lirica si dupa aceea într-un rol mic, Hadji, din „Lakmé“. Are doar un arioso pâna la nota Mi si, datorita lui, cineva de la Bucuresti, de la Comitetul pentru Cultura sau de la minister, m-a adus la selectia pentru Concursul Enescu. Am luat premiu. Asa e în viata. Apoi, la Cluj, am cântat mult în „Rigoletto“, „Traviata“, „Boema“, „Madame Butterfly“. Tot acolo cineva mi-a spus ca, daca am facut „Lohengrin“ la 26 de ani, nu voi rezista mai mult de un an, doi. N-a fost asa.

C. P.: La Bucuresti n-ati cântat „Lohengrin“.
I. B.:
Nu.

C. P.: Probabil pentru ca s-a montat putin mai târziu si erati deja plecat. Va ascult…
I. B.:
Sigur ca am facut si unele greseli tactice, întrucât cu cine îmi facea placere ma întretineam în societate, altfel, nu! N-am participat niciodata la party-urile de dupa premiere. De multe ori lucrurile astea au oarecare influenta, dar important este ca nu-mi pare rau pentru ce am facut, nu am vorbit de rau pe nimeni, n-am fost nici obraznic si nici n-am colaborat prea mult cu anumite persoane care nu-mi erau pe plac.
Cântatul este dificil pentru ca este… foarte usor
C. P.: Elena Mosuc va urmeaza sfaturile. Unde o plasati în momentul de fata? Are performante foarte mari.
I. B.:
Daca nu se „îmbolnaveste“, adica daca nu mai lucreaza cu… Molière ca maestru de canto, se afla absolut în prima divizie. Nu stiu daca are sau nu concurenta, dar este în categoria întâi, în orice caz.

C. P.: Acum pregateste „Norma“.
I. B.:
Sigur ca poate sa cânte rolul cu usurinta. Nu trebuie neaparat voce dramatica, nu trebuie sa se gândeasca ca glasul trebuie sa fie de culoare închisa, neagra. Este cel putin parerea mea. Eu cred ca poate sa cânte orice. Bineînteles ca nu vorbesc despre nu stiu ce Walkirie. Am ascultat în „Trubadurul“ o cântareata cu voce masiva, care am crezut sa n-o sa termine actul întâi. Iar tenorul Marcelo Álvarez era cam haotic, pentru ca a trecut nepregatit la repertoriul dramatic. Ideea ca trebuie sa ai o voce mare este cel putin ciudata. Corelli avea voce mare, dar Mario del Monaco era mai impresionant, imbatabil. Nu-i vorba de culoare, ci sa cânti bine. Cunosc un tânar bariton de la Cluj, Geani Brad…
C. P.: Este angajat în Germania, la Kassel.
I. B.:
Sa-l auziti cum cânta acum „Don Carlos“ si „Barbierul din Sevilla“ fata de cum era înainte. Mare diferenta.

C. P.: Tenorul Calin Bratescu a facut Don José în „Carmen“ la Bucuresti si am observat o schimbare, o îmbunatatire radicala. Am aflat ca si el a studiat cu dumneavoastra.
I. B.:
Se descurca bine. A cântat de vreo zece ori „Norma“, în mare siguranta. Stiti cum este cu tehnica vocala? Cântatul este dificil pentru ca este… foarte usor. Lumea îsi face singura greutati. Problema este ca sunt oameni normali când încep sa cânte si devin anormali, pentru ca-si baga idei în cap. Este foarte greu sa fim naturali.

C. P.: Vorbeati de intrarea nepregatita într-un repertoriu de alta factura…
I. B.:
Acesti oameni nu au respect pentru meserie, nu vor sa învete temeinic ori doresc sa ajunga în 24 de ore nu stiu unde. Astazi exista enorm de multi cântareti, dar de un nivel mediu, pentru ca vor sa faca totul prea repede. Ofertele vin, pentru ca lumea de astazi nu poate sa stea nicio zi fara un star! Totusi e greu sa construim principii de morala si sa dam sfaturi doar pentru ca tinerii se pripesc. Însa se grabesc într-un mod gresit.

C. P.: Credeti ca din aceste motive, poate si din altele, starea vocalitatii în lume este inferioara celei din anii în care cântati pe marile scene?
I. B.:
Întrebarea este foarte buna, dar eu trebuie sa-mi iau un fel de asigurare, sa nu zic ca pe timpuri era OK si acum e rau, pentru ca s-ar comenta ca „batrânii apreciaza numai vremurile lor“. E periculos.

C. P.: Lucid si obiectiv?
I. B.:
Întrebati-va numai cât au cântat Kraus, Gedda, Christa Ludwig sau Edda Moser si cât se rezista astazi! Iata rãspunsul.

C. P.:  Maestre Buzea, când mai veniti în România? Si unde? La Cluj, la Bucuresti?
I. B.:
O sa viu odata si în Bucuresti, dar asa, ca turist, sa vizitez o verisoara.

C. P.: Vad înramate brevete si diplome primite în România.
I. B.:
Cavaler al Ordinului National „Steaua României“ si apoi, de la Cluj, Doctor Honoris Causa al Universitatii, Membru de Onoare al Operei Române si Cetatean de Onoare al Municipiului.

C. P.: Ati tinut si un master class la Cluj.
I. B.:
Da, la Academia de Muzica. Fiecare vine o jumatate de ora, trei sferturi de ora si nu se alege cu nimic. Ar trebui minimum doua-trei ore.

C. P.: Aceste cursuri sunt în general bune pentru CV-uri: am studiat cu Ion Buzea, am studiat cu Mirella Freni…
I. B.:
Dar nu servesc la nimic, nu le ia nimeni în seama. Trebuie studiu îndelung si serios.

Un comentariu pentru “Îndemn catre studiul îndelung si serios”

  1. februarie 21, 2011 la 11:24 am

    De ce oare in emisiunea d-nei Luminita Constantinescu, „Maestro”, de pe TVRCultural, d-nul Buzea nu are loc, sau poate nu exista suficient material audio-video?

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper