I’ll Follow the Sun. Sudan: loc încremenit

Un articol de MIHNEA RUDOIU

Paradise Regained
Acum doi ani, cineva m-a sfatuit în felul urmator: „Daca vrei sa te simti bine în România, du-te în Sudan“. El fusese acolo. Un an batut pe muchie. „La tine a avut efect?“, l-am întrebat. „Da.“ „Cât?“ „Vreo zece zile.“
Am stat si am rumegat bine acest raspuns.
La prima vedere, parea un fel de munca corporatista unde tragi pe brânci un an ca sa mergi zece zile în concediu la Miami, dar cum, în decursul anilor, am dezvoltat o apetenta formidabila pentru implicarea în proiecte nerentabile, am hotarât ca merita sa transform România într-un paradis pentru câteva zile din 2011.
Ca sa nu mai pomenesc faptul ca, prin aceasta initiativa, mai adaugam un prezumtiv membru la familia selecta „Am vazut si români fericiti“. De aceasta data, chiar în România. (E drept, via Sudan.) Si nu pentru o zi, ci pentru zece.
La rând. Una dupa alta.
Drept urmare, iata-ma în Sudan!
Storia Di Due Innamorati
Daca istoria acestei tari v-a interesat tot atât cât i-a preocupat pe yankei framântarile noastre mioritice, nu-i bai, va ofer eu acum câteva date-reper sa va dumiriti!
Asadar, pe vremea când geto-dacii se potcoveau cu 99 de oca de mesaje purtând stampila Sarmisegetuzei si s-aruncau smeriti în slava cerului, cu trei sulite-n maruntaie, spre a ajunge mai usor la Zalmoxis al lor, ei bine, pe vremea aia, dar cu câteva milenii înainte, pe actualul teritoriu al Sudanului se nastea una dintre primele civilizatii si culturi din lume, cea nubiana.
Ceva mai târziu, la vârsta adolescentei, Sudanului i s-au aprins calcâiele dupa marea sa iubire, Egipt, cu care a întretinut o relatie pasionala de iubire-ura pâna în zilele noastre, argument irefutabil în favoarea ideii ca, orice-ar zice cârcotasii, dragostea adevarata exista, nu se sinchiseste de aranjamentele temporare facute în dauna sa si, mai ales, nu moare niciodata. Astfel, dupa ce în secolul al VIII-lea î.Ch. conducatorii regatului Kush din Nordul Sudanului au cotropit tandru Egiptul, întemeind cea de-a XXV-a dinastie faraonica, iar în 1820 d.Ch. Egiptul lui Muhammad Ali Pasha a anexat dragastos, pentru 65 de ani, Sudanul de Nord, ceva mai târziu, la 1899, întregul Sudan avea sa fie condus în fata altarului, vreme de 57 de ani, de un guvernator egiptean numit cu consimtamântul nasului, nimeni altul decât perfidul Albion.
Ceea ce e doar un alt fel de a spune ca Sudanul, în acest scurt interval, a fost o colonie engleza deghizata iar britanicii, pentru cine nu s-a prins înca, niste indivizi dati naibii, dar a caror fizionomie aratoasa, nitelus cam has been, deja începe s-aduca cu a fostului regat Kush.
Bitter Sweet Simphony
Pe 1 ianuarie 1956 a fost proclamata independenta Sudanului.
În 1989, colonelul Omar Hassan Ahmad al-Bashir, fara a varsa pic de sânge, a înaintat spre capitala Khartoum pe linia, altfel, mult mai rosie trasata de o serie de predecesori dedicati trup si suflet unor coups d’état à la mode atât în Sudan cât si în Africa cât si peste tot în statele lumii a treia; o data ajuns acolo, a înlaturat de la putere pe primul-ministru Sadiq al-Mahdi si a instaurat, într-o maniera pe cât de profesionista pe atât de previzibila, ce altceva decât un nou regim militar!
Superb.
Cel care l-a ajutat în demersul sau conquistadorian a fost Hassan al-Turabi, o figura politica si religioasa proeminenta în Sudan. Acesta, la rândul sau, va invita în tara de-a lungul anilor ’90, pentru a tine conferinte despre lumea araba sau, efectiv, doar pentru relaxare, o seama de prieteni ai democratiei (ca Bin Laden si Carlos Sacalul) si grupari protectoare ale drepturilor omului (gen Hezbollah, Al Qaeda si Hamas), motiv pentru care SUA, într-un acces de bascalie, va tatua pe bicepsii bronzati ai Sudanului, cu ocazia primului atentat asupra WTC din august 1993, porecla flatanta de „Stat sponsor al terorismului“.
Câtiva ani mai târziu, acelasi Richelieu al fundamentalismului islamic, recte al-Turabi, specializându-se în rolul de Gigi-contra fata de politica lui al-Bashir, va capata subit mania de a vizita relativ frecvent celulele închisorilor sudaneze (ultima escala la zdup, urmare a recomandarii adresate fostului sau aliat de a se preda justitiei internationale pentru binele Sudanului, petrecându-se în perioada ianuarie-martie 2009), fapt ce-i va diminua considerabil influenta politica. Asa se face ca dizgratia prezidentiala, bulaul si vârsta înaintata (78 de ani), puse cap la cap, l-au decis de câteva luni pe venerabilul ideolog sa lase locul celor mai tineri si-n putere. Un gest mai mult decât salutar din perspectiva lui al-Bashir. La care ne vom si întoarce.
Domnia sa, cum era si firesc, a început sa conduca tara înca din momentul preluarii puterii prin lovitura de stat din 1989. Longeviva-i Presedintie, formal bifata în catastife în ’93 – când, foarte inspirat, s-a autointitulat întâiul om în stat si si-a arogat câte puteri a avut chef ce i-au înlesnit câte grozavii a dorit, astfel încât trimiterea involuntara la Nicolae Ceausescu face nenecesara detalierea lor –, se afla în plina desfasurare si promite mult ca, la alegerile dintre 11 si 13 aprilie 2010, sa-si adjudece un nou mandat de cinci ani cu ajutorul caruia, daca va avea talentul lui Serghei Bubka, poate va sari cu prajina peste propria-i performanta detinuta pâna acum între sefii lumii, respectiv aceea de a fi primul presedinte acuzat de Curtea Internationala de Justitie pentru crime de razboi si crime împotriva umanitatii (pentru genocid, pare-se, nu a putut convinge juriul de specialitate).
Aceasta celebritate mondiala si-a câstigat-o jucând cu aplomb la masa istoriei africane, îndeosebi prin straduintele de a face din Darfur, începând cu 2003, unul dintre orasele cele mai cunoscute de pe planeta. (Într-adevar, Darfur se afla în Sudan.) Totusi, metoda aleasa si pretul câtorva sute de mii de oameni, eliminati pe criterii etnice, nu au fost deloc pe placul mapamondului adapat la principiile lui Locke si Rousseau, asa ca ONU si-a sumes mânecile si a decis sa-si bage coada. Care coada a luat, în iulie 2007, forma misiunii UNAMID, menita sa-i suplineasca pe cei
7 000 de soldati ineficienti si slab echipati din forta de mentinere a pacii a Uniunii Africane.
Atât si nimic mai mult!

Memories Are Made of This
Originea conflictului se confunda cu zorii Sudanului, dar ea a capatat un contur clar abia la sfârsitul anilor ‘80, când primul-ministru sudanez, Al Sadiq al-Mahdi, suparat ca luptele între triburile de nomazi din regiunea Darfur au stârnit praful pâna-n Khartoum, mai sa-l confunde c-un haboob, a decis înfiintarea unei militii arabe, Janjaweed, cu scopul de a struni zelul razboinic al insurgentilor. O treaba, aparent, de mult bun-simt. Numai ca baietii de baieti de Janjaweed, sub umbrela paternala a guvernului, au purces hotarâti la o inofensiva oprimare a africanilor de origine nearaba. Care, cu timpul, s-a tradus în crime de marimea unui genocid, violuri si torturi, sclavie, deportari, recrutare de copii-soldati si alte marafeturi. Treaba, facuta pe sustache, a mers ca unsa pâna în februarie 2003 când, tam-nisam, la doua grupari militare rebele, SLM si JEM, carora ulterior li s-a adaugat SPLA1, le-a sarit mustarul si au întors neînfricate armele împotriva asupritorului. Asta, pe principiul „Ia sa vezi si tu cum e!“
Una peste alta, cum a fost, cum n-a fost, nu se stie foarte precis, dar ce-a rezultat de aici tine deja de Guinness Book si de Curtea Internationala de Justitie si se recomanda stringent a ramâne un caz izolat.
Ceea ce nu înseamna ca va si fi.
Iar întrucât coada ONU, ca orice coada respectabila, e bifurcata, în Sudan a mai fost implicata, în martie 2005, o alta misiune, UNMIS, care, laolalta cu UNAMID, le transforma în cea mai mare prezenta ONU desfasurata vreodata în vreo tara. În jur de vreo 20 sau 30 si ceva de mii de oameni, nu-s prea sigur. Plus Rudoiu. Asta-i sigur.
Acum, pentru a întelege rolul UNMIS, sa aruncam o privire scrutatoare spre momentul 1956, anul invaziei sovietice în Ungaria, al aparitiei melodiei „Memories Are Made of This“ a lui Dean Martin si al independentei Sudanului.
Aceasta din urma, promisa de englezi înca din 1954, a alimentat peste masura presimtirile sumbre pe care sudul separatist le pastra fata de nordul unionist vizavi de prosperitatea comuna anticipata. Sudul se temea (si se mai teme înca) de dominatia exercitata de nordul mult mai dezvoltat economic, asa ca a mizat totdeauna pe cartea autonomiei. Care, fireste, nu prea i-a fost acordata. Decât sporadic si cu caracter limitat. În alta ordine de bataie, treaba a stat la fel ca în razboiul de secesiune american. Cu diferenta ca, desi Sudanul musteste de ani buni de alde Lee si Grant, de un Abraham Lincoln bastinas nu par sa fi avut cunostinta vreodata localnicii.
Astfel au aparut cele doua razboaie civile care, pentru pasionatii de statistici, contin cifre la fel de impresionante ca acelea din Darfur. Daca nu si mai si.
Sa mentionam ca animozitatile dintre nord si sud au fost întretinute si de catre englezi care, din 1924, urmarind sa stopeze expansiunea influentei arabe si musulmane spre Sud si, în acelasi timp, sa faciliteze convertirea la crestinism a cât mai multor triburi animiste din aceasta parte, au interzis locuitorilor din Sud sa înainteze spre Nord dincolo de paralela 8, iar locuitorilor din Nord sa mearga mai la Sud de paralela 10, fapt ce a contribuit si mai mult la izolarea acestor zone caracterizate prin culturi si religii deja foarte distincte.
Cu alte cuvinte, ce n-a putut natura, a desavârsit omul. O vorba din întelepciunea populara.
Bagatelles pour un massacre.
Or maybe two.
Primul razboi civil, oficial declansat în 1955, o data cu înfiintarea gruparii militare rebele Anyanya, a constat în doua etape. Prima, o ratoiala de 14 ani atât de neinteresanta ca nici nu merita a o pomeni macar, iar a doua, cu adevarat atractiva, începuta în jurul anului 1969, când Anyanya a lasat joaca deoparte si a pledat în favoarea unui conflict profesionist. Atunci, mai multe triburi din Sud s-au alaturat acestei grupari – care în 1971 au dat nastere la SSLM2 – si au pornit un razboi de gherila pe cinste împotriva guvernului sudanez de orientare pro-araba.
Trei ani mai târziu, palmaresul de 500 000 de morti (dintre care o cincime combatanti), contabilizat la încheierea ostilitatilor prin Acordul de la Addis Abeba, nu a facut decât sa anime ambitia participantilor la urmatorul razboi de a transforma jumatatea de milion de victime într-un numar irelevant.
Acordul din martie 1972, ce oferea pentru prima data autonomie limitata Sudului, a reprezentat pentru locuitorii tarii cel mult o perioada de ciudata acalmie, si înca una nu prea pe placul presedintelui de atunci, Gaafar Nimeiry, din moment ce acesta, în 1983, s-a gândit ca ar fi o idee excelenta sa transforme tot Sudanul într-un stat arabo-musulman, instituind Sharia, legea islamica, la nivel national si divizând Sudul crestino-animist în trei regiuni aflate la cheremul guvernului sau.
Astfel a aparut, ca o pasare Phoenix din ramasitele raposatei Anyanya (SSLM), noua gherila SPLA care, sub conducerea lui dr. John Garang3, a tinut sa argumenteze, de-a lungul celui mai luuuuung razboi civil din istoria Africii (1983-2005), ca ideea cu Sharia a lui Nimeiry a fost de o vulgara indecenta politica si ca mult trâmbitata dorinta de independenta a Sudului nu era vânturata la urechile unioniste ale guvernului musulman de florile marului.
Dupa ianuarie 2005, data oficiala a încetarii ostilitatilor, consfintite prin Acordul de la Naivasha – cunoscut si ca CPA (Comprehensive Peace Agreement) –, semnat între SPLM, miscarea politica a SPLA, si guvernul sudanez, au iesit la iveala chestii surprinzatoare, pe care minorii, fiind vorba de divulgarea unor informatii de violenta explicita, le pot accesa aici doar cu îngaduinta parintilor. La o prima strigare, între 1,5 si 2 milioane de morti, la care putem adauga vreo doua sute de mii de sclavi racolati dintre prizonierii de razboi.
Si ar fi bine sa ne oprim aici.
Totusi, care-i miza? Pai, simplu…
It’s All ‘Bout the Money
De secole, diversele guverne de orientare arabo-musulmana din Nordul Sudanului au încercat sa exploateze Sudul crestino-animist, subdezvoltat, predominant agrar. Motivul: pozitia geografica a fiecaruia în parte. Nordul, în proximitatea desertului Saharei, Sudul, bogat în resurse naturale si, de la mijlocul anilor ‘70, în zacaminte de petrol.
Ceea ce, la o judecata rece, te face macar sa întelegi, daca nu sa si aprobi politica de expansiune a Nordului.
Actualmente, economia în plina dezvoltare a Sudanului (a 17-a din punctul de vedere al cresterii economice, conform unei editii New York Times din octombrie 2006) datoreaza între 70% si 90% din veniturile sale exporturilor de petrol, în conditiile în care 85% din rezervele nationale se gasesc în Sud.
Ca naiba, as zice.
Pe scurt, situatia sta astfel: Nordul detine rafinariile, iar Sudul, petrolul care, transportat prin conducte de peste 1000 de km lungime pâna la Port Sudan, e trimis mai departe prin Marea Rosie catre principalii importatori (China, India, Japonia si Malaezia).
Precum ziceam, ca naiba.
Asta face ca rolul CPA-ului sa constea tocmai în descâlcirea acestui nod gordian, el garantând deopotriva autonomie limitata Sudului, pâna la referendumul din 2011, cât si împartirea echitabila a veniturilor rezultate din exportul de petrol între cele doua zone.
Un ultim reper: în 2009, pe 18 decembrie, am sosit eu. La 7 seara! Cu o cursa KLM! UNMO (Observator militar) în cadrul UNMIS. Spre a superviza implementarea acordului CPA. Ma rog, o bucatica din el. Una mititica de tot. Tinând de partea militara.
Si cam atât cu datele istorice ale Sudanului!
…Just the Way That You Walk
Close Protection, forta care se ocupa de paza înaltilor demnitari ONU aflati în Sudan, e alcatuita exclusiv din ofiteri SPP. I-am cunoscut îndeaproape si, daca vreunii dintre voi nu vreti sa riscati un tub de cerneala pe sacou când veti fi sefi de stat si veti trece duios printre alegatori, vi-i recomand!!!
Khartoum vs. Bucuresti. A Tale of Two Cities.
Capitala, în plin avânt de modernizare, profita din belsug de pe urma petrolului sudanez. Desi kitsch-ul si chinezariile sunt la fel de prezente ca praful, care-ti intra peste tot, au început sa se asfalteze bulevarde, companiile straine îsi ridica aici sedii impunatoare din sticla, hotelul Burj Al-Fateh, de departe cel mai smecheros din Khartoum, are o arhitectura mai interesanta decât a Sofitelului, iar majoritatea vilelor pe care le-am zarit sunt nu doar somptuoase, ci si realizate cu bun gust.
Mai mult de atât, Khartoumul, asemenea capitalei românesti acum câtiva ani, a facut si el rost de un prim mall, Africa Mall. Nu prea aduce cu cel din Vitan (nu are cinematografe si magazine de fite, e de vreo trei ori mai mic si de vreo suta de ori mai putin sclipicios), dar deja a devenit un loc de pelerinaj printre tineri si multe cupluri am vazut ca-si dau întâlnire acolo. Daca doriti o previziune, pâna la aparitia unui mall corespunzator celui din Cotroceni sunt deosebit de încrezator în aparitia unei elite de Dorobanti purtând amprenta locala. Daca n-o exista deja una.
Oricum ar sta lucrurile, Khartoumul merita un Poponet la fel de mult ca Parisul o liturghie.
La televizor gasesti MTV Arabia, canale de sport, de stiri sau care difuzeaza filme non-stop, dovada ca globalizarea, via media&comunicatii, a ajuns si aici. Si, fara îndoiala, se va extinde si în alte ramuri.
Sharia facând legea în Nord, bauturile alcoolice sunt interzise în Khartoum, asa ca, daca esti invitat la o chermeza iar pe stapânul casei nu l-a dus capul sa traga o ocheada la prohibitia americana sa vada cum s-au descurcat baietii în vremurile de odinioara, e foarte posibil sa bei Cola. Iar daca faci mutre la cico si vrei sa te-ntorci pe jos la tine în apartament, trebuie sa fii foarte atent sa nu-ncurci strazile, deoarece noaptea 90% dintre acestea sunt neiluminate. Iar pe celelalte 10% te asigur eu ca nu locuiesti.
Traficul e haotic, mai haotic decât în Bucuresti, performanta ce nu sta la îndemâna oricarei capitale. N-am habar cât e de adevarat, dar mi s-a povestit ca 50% dintre soferi nu au permise auto. Mi se pare o cifra de bun-simt. Semaforizarea încearca sa tina pasul cu iluminatul nocturn, din care motive (cumulate) nu am întâlnit o singura masina cu caroseria zdravana (nu exagerez), iar o calatorie cu un tuk-tuk (un fel de taxi-motocicleta locala) sau Damas (celalalt taxi) prin oras e un prilej unic sa te umpli cu adrenalina, praf si sudoare. Toate de provenienta sudaneza.
Automobilele carora locuitorii din Khartoum vor sa le schimbe look-ul sunt cu precadere masini de teren, de putere mare, japoneze sau sud-coreene. Dintre masinile europene, si sper ca dezvaluirea va face sa fosneasca de mândrie nationala inimile câtorva persoane, am vazut…ce credeti? Dacia.
Glumesc, normal. Am remarcat doar câteva Skoda si Mercedesuri, la fel de busite ca restul. Daciile, din teama de a nu fi mutilate aidoma suratelor lor japoneze si nemtesti, sunt pastrate probabil de sudanezi în garaje, fiind achizitionate exclusiv pentru satisfactia estetica pe care o produc.
Si, ca tot am adus în discutie, indirect, România, la sediul central al UNMIS din Khartoum – acolo unde debarca, pentru câteva saptamâni, militari din toate colturile lumii înainte de a-si lua în primire misiunea undeva pe teritoriul Sudanului –, am renuntat, dupa vreo doua tentative penibile, sa mai vorbesc despre „tara mea de glorii“ intelectuale în termenii triadei Eliade-Ionesco-Cioran sau ai altor combinatii de nume din aceeasi familie. Tot ce stiu oamenii, atunci când stiu, e Hagi-Nadia-Dracula.
Resemnati-va cu asta! Sau bucurati-va! Cum preferati.
Un ultim amanunt, cladirea Ansamblului National din Khartoum – Camera Inferioara a Parlamentului sudanez – a fost oferita moca de catre Nicolae Ceausescu în semn de prietenie statului sudanez. Mai mult, pe chestia asta, un taximetrist mi-a oferit într-o zi, când ma îndreptam spre Africa Mall, un discount de 2 pounds (ceva mai putin de 1$), gest care m-a decis sa reevaluez, cu mai multa nepartinire, figura istorica a ilustrului conducator din tarisoara mea.
Asa ca, spre a fi echitabil, din ceea ce credeam despre tovaras am scazut echivalentul celor 2 pounds. Scurt pe doi.
Si, sa nu uitam: traiasca prietenia româno-sudaneza!
Out of Africa
Senzatiile pe care le adulmeci îndata ce parasesti capitala – civilizatie înseamna aici preponderent Khartoum si Port Sudan – si pasesti în adevaratul Sudan pot fi gasite usor în cartea lui Neagu Djuvara, „Între Orient si Occident“, la capitolul unde sunt redate o parte dintre însemnarile calatorilor straini aflati în trecere, în perioada regimurilor fanariote, prin Tara Româneasca si Moldova.
Trairile sunt cam identice, dupa mine.
În decurs de câteva zile, sentimentele dornice sa execute un arpegiu pe strunele sufletului îmbibat de realitatile locului le simti catarându-se lejer în vârful notei celei mai stridente pentru ca apoi sa coboare în cea mai grabnica viteza, variind de la stupoare, empatie, compasiune, mila, întelegere, dorinta de a ajuta si revolta la consternare, neîncredere, repulsie, dispret, scepticism, descurajare, indiferenta si renuntare.
Cât priveste situatia inversa, am doar o mica umbra de îndoiala ca impresiile pe care le aduna elita sud-sudaneza din afara tarii ar diferi în vreun fel de cele pe care Dinicu Golescu le-a notat în calatoriile sale prin Italia, Bavaria si Elvetia, acum doua secole. Anume, sa se extazieze orbeste în fata „dreptei si dulcei obladuiri“ si a „fericirii si slobozeniei norodului“ din statele civilizate si, simultan, sa priceapa ca, datorita „multei juguiri ce au avut si neluminarii“, un popor poate ajunge indolent si batut bine în cap, ca „neînvatatura si înjuguirea prosteste pre om, facându-l si rau“, ori ca „ne buna rânduiala“ si „darea de bani“ sunt printre cauzele înapoierii tarii.
În traducere libera, nu trebuie privit mai departe de ograda româneasca spre a întelege ce se petrece aici. Profilul mental al ultimei generatii de Zalmoxisi, daca-l cureti de abtibildurile moderne, dezvaluie multe din traditionalele modele în henna ale nubianului recent.
Puteti verifica!
Breakfast at Tiffany’s
Pe 14 ianuarie 2010 am ajuns în Odnes, capitala Dokka State.
Întâlnirea dintre mine si orasul din inima Sudanului a fost identica cu cea dintre Livingstone si Stanley în inima Africii:
– Odnes, Dokka State, I presume, m-am adresat acestui oras când am coborât din elicopterul UN.
Eram suspicios, întrucât credinta mea era ca altfel ar fi trebuit sa arate capitala unuia dintre statele cele mai bogate în zacaminte petroliere din Sudan. Dar mi-am revenit. Extrem de rapid.
Ca majoritatea românilor aflati în misiune în Sudan, eu si Mugurel, celalalt conational, am optat pentru o cazare în afara team-site-ului. Nu pentru c-ar fi de vreo patru ori mai ieftin, Doamne fereste, ci pentru ca am preferat sa luam pulsul vietii locale drept de la sursa. Si am nimerit destul de bine, as adauga.
La Hotel Paradise. O locuinta cu doua camere de camin studentesc si curte. Nu avem electricitate, apa curenta, bucatarie, baie sau dus dar, cel putin, zidurile locuintei sunt din caramizi. Una dintre putinele de fel din zona. Ca aspect, e doar putin mai darapanata decât casa guvernatorului. Si doar de doua ori mai mica.
Traim pe picior mare, as putea completa. Ca niste boieri.
În orice caz, restul sudanezilor, asa cum întâlnesti în tot Sudanul de Sud, au parte doar de ceea ce se numeste tukul, un bordei autohton din pamânt/stuf si cu acoperis din iarba locala, de marimea unei camere mult mai modeste decât cea de la Hotel Paradise. Dar în care locuieste o familie sudaneza întreaga. Care, sa precizam, e destul de numeroasa. Geamuri, evident, nu sunt prevazute la tukul. Pentru ca nu exista ferestre. Singura fereastra o reprezinta usa, cam de un metru si jumatate înaltime si care noaptea se acopera cu o patura. Sau nu.
Deci chiar suntem rezidenti de lux. Q.e.d.
Seara, începând cu sapte si jumatate, bezna. Bezna, bezna, bezna. Cele câteva magazine si baruri deschise îsi iau lumina de la generator, care produce un zgomot infernal. Unul se afla lânga „hotelul“ nostru, carevasazica stiu ce vorbesc.
În unele parti, lumina generatorului e si sursa de iluminare, caci noaptea, daca opresti în fata unui magazin, poti întâlni tineri vânzatori de 18-20 de ani chinuindu-se sa învete limba engleza dintr-un manual pentru elevii de scoala primara. Fiindca engleza, cu putin noroc, reprezinta o sansa în plus sa ajungi sa lucrezi pentru UN sau pentru o alta agentie nonguvernamentala. Si, implicit, sansa spre o viata putin diferita de cea care, altfel, te striveste sub apasarea unei fatalitati, as zice, inexorabile. Si nu se ascunde vreo figura de stil în spatele acestor cuvinte.
Spre deosebire de restul oraselor din Dokka State4, aici exista si 10 km de sosea asfaltata. Traversata cu precadere de magari harnici ce trag dupa ei mici carute pe doua roti în care troneaza, alaturi de stapân, un bazin cilindric umplut cu apa potabila, care va fi vânduta en detail.
O afacere ce merge ca pe roate. Desi la o viteza foarte mica.
Si mai gasesti, dar asta nu e chiar o situatie rarisima, un „market“, un bazar cu de toate, de la papuci la carne de miel, ligheane, sapun, tricouri si alune. În magazine nu întâlnesti mare lucru, cu exceptia unor biscuiti simpli, pâine si Pepsi-Cola, ketch-up, conserve de ton, gem, zahar si ceai. Într-un cuvânt, lucruri de stricta necesitate gasesti, dar sa nu ai pretentii exagerate. Ca doar nu esti Audrey Hepburn!

I’ll Follow The Sun
Totul devine însa si mai dificil de acceptat când iesi din Odnes spre alte localitati.
Momente de realism greu digerabil, de un firesc primitiv, traite la o caldura înabusitoare, sub privirea încruntata a unui soare omniprezent, te confrunta cu conditii inumane de trai, cu o mizerie, o saracie, o sfidare a civilizatiei si a normelor elementare de igiena foarte la locul lor în peisajul sudanez.
Contrastul cu Khartoum-ul, ca sa nu mentionez o capitala europeana, e dureros, astfel încât oricât de familiarizat ai fi cu documentarele despre dictaturile africane, ori cu subiectele din „Hotel Rwanda“ si „Last King of Scotland“, socul e de proportii.
Datorita caldurii (40-42 de grade reprezinta o temperatura obisnuita în toiul zilei) si a lipsei ploilor în sezonul uscat, poti vedea suprafete imense de vegetatie uscata incendiate. Sosele nu exista, ci doar drumuri batatorite, strabatute de infinite denivelari fine care, atunci când treci cu masina, te zgâltâie ca o portie tripla de electrosocuri, declansând de multe ori automat stergatoarele parbrizului. În plus, aerul se învolbureaza de un praf atât de dens încât, în timpul unei patrule, face aproape insesizabila masina din fata.
Din (ne)fericire, pe drumurile Sudanului ai senzatia ca esti singur cuc. Poti parcurge kilometri buni pâna sa dai de o alta masina. În rest, esti tu si natura. Si, ah, sa nu uitam caldura! Cu ajutorul careia, daca ti-e foame, poti fierbe un ou pe capota, exact ca în filmul „În arsita noptii“, daca vi-l mai amintiti.
Cele câteva masini pe care le întâlnesti apartin companiilor petroliere din zona (camioane sau jeep-uri), ori sunt pick-up-uri ce trec totdeauna în viteza foarte mare pe lânga tine, având în spate soldati înarmati, cu berete rosii pe cap, stând drepti, în posturi martiale. Restul masinilor sunt vechi si ruginite, având pe putin 30 de ani în câmpul muncii. Asa arata, cel putin. Autobuzele care asigura legatura între localitati sunt rare si aproape toate-s pline ochi cu oameni si bagaje; poti observa persoane catarate pe autobuz, printre genti, sau în fata, cu picioarele atârnând deasupra geamului soferului.
În afara de masini, ce poti întâlni în drumul tau sunt capre. Si vite. Daaa, cirezi peste cirezi de vite. Prima data când am fost în patrula am fost coplesit la vederea primei asemenea îmbulzeli de cornute. Am oprit masina (oricum nu aveam de ales) si am facut instantanee si filmulete pâna s-au descarcat bateriile de la aparat. Pentru ca era impresionant.
Acum, daca as mai vedea întâmplator, din fuga retinei, o singura secventa cu ferma de vaci a lui Jack Ewing, stiu sigur ca as arunca televizorul pe geam în secunda urmatoare. Îmi ajunge.
Mai am însa de stat 9 luni. He heeee!

Stairway to Heaven
ou Highway to Hell?

Si, în afara de vite, mai poti vedea oameni. Înaintezi zece-douazeci de minute fara a întâlni tipenie de om si, deodata, în fata ta se iveste un localnic îmbracat cu camasa alba, pantaloni de stofa si slapi înaintând agale într-o directie numai de el cunoscuta. Ori treci pe lânga un soldat muscând dintr-o pâine si pedalând la o bicicleta, cu AK-47 atârnându-i la spate, în diagonala. Ori treci pe lânga lacuri mâloase, de o culoare incerta, situate la granita între negru-galben-gri, din care beau vitele si în care îsi cauta hrana pasari albe cu gât subtire si în care se scalda copiii si femeile spala rufe iar barbatii, complet dezbracati, se sapunesc. Sau dai peste vreun bunic cu barba, cu fata supta si arsa de soare, îmbracat arabeste, cu o galabia murdara si un turban mare pe cap, înaintând cu nepotul care trage dupa el un scaun de plastic, pe când el împinge o geanta grea, din vinilin, prin praful care se stârneste din orice. Sau vezi femei carând pe cap bidoane/galeti de 10 litri de apa, eventual sacose încarcate cu de toate, ori legaturi groase de stuf, lungi de trei metri, pentru construirea vreunui tukul, deplasându-se într-o pozitie verticala impecabila, cu gâtul drept, fara a sustine în vreun fel cu mâna greutatea de pe cap si care mai au puterea sa îti si zâmbeasca daca le zâmbesti. Iar fetitele lor sunt la fel, le vezi carând diverse lucrusoare ori galetuse de apa pe cap, si aceasta echilibristica demna de Cirque du Soleil pare o joaca pentru ele.
Totul sub obladuirea acelui infernal soare african.
Iar la întoarcerea din patrula constati doar ca acesti oameni au mai mers câtiva kilometri, îi vezi când masina ta se apropie de ei, oprindu-se si uitându-se din nou la tine, eventual zâmbindu-ti si facându-ti cu mâna daca mai binevoiesti sa îi saluti, îi vezi prin oglinda retrovizoare cum, ramasi pe loc, continua sa se uite la masina cu mâna ramasa ridicata, pâna ce praful valatucit prin aerul fierbinte îi înghite la loc, de parca nu ar fi existat, pentru ca apoi sa-si continue drumul in the middle of nowhere, de parca tu nu ai fi existat.
Si peste tot unde te duci afli de la autoritatile locale ca nu exista apa potabila, ca nu exista alimente si medicamente, ca payom-ul (oraselul), ori buma (satul) unde opresti nu au macar o infirmiera iar malaria si dizenteria si un alai funebru de alte boli sapa morminte printre oameni, ca mine de teren ramase neexplodate din timpul razboiului civil înca mai mutileaza si omoara copii, ca zilele trecute s-au mai furat niste vite si s-au împuscat alte persoane (printre care o femeie sau un copil) într-o înclestare între triburile nomade si localnici si soldati (oricare din combinatii), descoperi iar ca scoala primara, daca exista, este doar o baraca din paie cu o tabla unde elevii sunt întotdeauna prea multi iar personalul didactic insuficient, vezi fete si baieti care se aduna entuziasmati în jurul tau, pozând în atitudini de Jackie Chan sau Eminem când vrei sa le faci o fotografie, ori copilasi de 2-3 ani, cu fetele si parul cârliontat acoperite de muste, ochii plini de urdori si nasul curgându-le continuu, cu picioarele goale si îmbracati doar cu niste tricouri murdare, rupte, pe care se zareste imprimat chipul lui Barack Obama sau Ronaldinho, venind lânga tine pentru ca îndata ce s-au apropiat sa o ia la goana chiuind de parca ti-au tras cea mai tare pacaleala.
Iar tu stai printre ei, asculti de sfaturile din Khartoum ca e recomandat sa nu atingi pe niciunul si, când imboldul de a strânge la piept pe unul dintre micuti e mai puternic decât recomandarile medicale, crezi ca ai comis un act de mare curaj. Iar în vreme ce îl tii în brate, poate fiindca petele ciudate de pe corpul sau îti devin suspecte sau fiindca mirosul pielii lui devine pregnant, îl lasi jos si pleci grabit într-o directie aiurea, fara a putea explica de ce-ti vine sa fugi si de la tâmple în jos ti se raspândeste o angoasa profunda, angoasa pe care o capeti mereu când golfurile tale linistite, unde acosteaza si pleaca sentimente si trairi firesti, sunt invadate brusc de precaritatea vietii si aberanta ei lipsa de noima.
Si fiecare zi pe care o petreci în patrula e la fel, reiei la nesfârsit acelasi decor cu aceiasi oameni, si sentimentul apasator ca aici asa a fost din totdeauna si asa va fi mereu, rezultat din nemiscarea aceea eterna pe care nimic nu pare a o tulbura, în afara zgomotului motorului masinii tale si a pasarilor din jur, omoara ceva în trupul tau si te copleseste de rusine ca tu traiesti unde traiesti, ca ai parte de lucrurile pe care le ai si ca, undeva, undeva într-o tara de care nimeni nu stie nimic, se întâmpla… nu se întâmpla nimic.
Pentru ca nu exista nimic. NIMIC. Nici macar speranta.
Welcome to Miami, Bienvenido a Miami
Într-adevar, când ma voi întoarce în România ma voi simti mai bine. Ca în Miami. Zece zile. Fara oprire. La all inclusive.
În prima zi voi face o baie fierbinte de o ora si voi mânca cu totul altceva decât conserve si instanturi, voi baga în mine înghetata si ciocolata pâna voi plezni, ma voi uita la televizor la emisiuni tâmpite, seara voi merge la mall sa vad o comedie oricât de proasta si apoi ma voi opri într-un bar unde aerul conditionat ma va feri de caldura/frigul de afara iar prietenii mei vor auzi, la un pahar de vin, povesti amuzante despre Sudan. Le voi zice ca genocidul de acolo e o manevra publicitara a Ministerului Culturii din Khartoum vizând implicarea industriei muzicale din lumea întreaga în compunerea gratuita a unor melodii faine (vezi Mattafix, „Living Darfur“) ce atrag atentia asupra Sudanului, le voi povesti cum sudanezii, în ciuda luminii puternice a soarelui, înca mai cauta sa evadeze de la întuneric spre lumina, despre vacile care, puse pe capatuiala, stau încapatânate în mijlocul drumului în asteptarea unui UNMO fraier care sa le sarute cu botul masinii pentru 600 $ (conform contractului încheiat între UN si guvern), despre leii, hipopotamii, girafele si elefantii pe care nu i-am vazut, despre lenea proverbiala a sudanezului care nu vrea sa munceasca la 40 de grade Celsius doar ca sa dea dreptate teoriei lui Montesquieu, despre babuinii sudanezi care, cocotati în vârful copacilor, par mult mai prezentabili si mai demni decât omologii lor românesti din alte vârfuri, si mult mai putin vizibili, despre imposibilitatea realizarii unui recensamânt în Sudan din pricina migrarii triburilor nomade spre zona bancurilor românesti cu somalezi, carora vor sa le ia locul… si tot asa.
Caci orice poate fi facut amuzant.
Dar poate ca baia aia fierbinte nu ma va relaxa. Si poate ca înghetata si ciocolata le voi mânca cu noduri. Iar la filmul acela stupid nu ma voi putea concentra. Dupa cum glumele mele s-ar putea nu aiba niciun haz.
Fiindca, uneori, un concediu all inclusive în Miami poate avea un gust mai fad decât biscuitii simpli, sudanezi.

Note:
1. Sudan Liberation Movement/Army (SLM/A), Justice and Equality Movement (JEM), South People’s Liberation Army (SPLA);
2. Southern Sudan Liberation Movement (SSLM), a fost prima miscare separatista care, sub conducerea lui John Lagu, a reusit sa adune toate gruparile rebele din Sudul tarii sub o comanda centralizata capabila sa puna in discutie necesitatea aparitiei unui stat independent in Sudul Sudanului.
3. Incepând cu 2005, al 11-lea vice-presedinte al Sudanului si primul conducator al Sudanului de Sud; avea sa moara, 3 saptamâni de la investirea in functie, intr-un accident de elicopter.
4. Din motive care tin de securitatea misiunii, denumirile unor locuri si orase au fost schimbate.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper