Greseala lui Boccaccio

Un articol de C. STANESCU

Era spre sfarsitul memorabilei veri a lui 1989. intr-una din zilele acelei veri, pe sub coloanele Casei Scanteii, cam in dreptul intrarii la „Romania libera“, ma intalneam, mai mult sau mai putin intamplator, cu profesorul Ovid. S. Crohmalniceanu. Tin minte ca azi ca ne-am plimbat de cateva ori pe sub coloane, de la un capat la altul si retur, in timp ce Profesorul imi vorbea intruna cu titlu conspirativ si chiar putin infricosat despre „Visul“ abia aparut al lui Mircea Cartarescu. Vorbea ca la curs despre o capodopera. Despre „Nostalgia“, despre „Jocul“ si despre neuitatul „povestitor“ numit Mendebilul. Vorbea ca de unul singur cu insufletire neobisnuita si mai ales „cu titlu conspirativ“. Nu spre a evoca tonul soptit cu care cei mai multi vorbeau in acele vremuri despre lucrurile interzise spun asta, ci vrand doar sa sugerez impresia puternica si fara echivoc ca Profesorul avea aerul surescitat si capatase infatisarea agitata a unui copil care tocmai a descoperit o comoara asa de pretioasa, incat ar fi vrut si n-ar fi vrut s-o tina numai pentru el, temandu-se totodata ca altul i-ar putea-o fura. Era uluit si fericit in sublimul sau egoism, dar si imboldit de neastampar juvenil sa vorbeasca despre „comoara“. L-am lasat sa-mi comunice impresia lui prefacandu-ma indiferent, fara sa am aerul ca ating cumva nepretuita comoara: draga, mi-a spus, precipitat si coplesit de o mare emotie bucuroasa, „Visul“ si Mendebilul acela din povestile lui Cartarescu „bat de departe tot ce s-a scris mai bun in intreaga literaturã romana de la origini si pana in prezent in materie de creatie fantastica“. O clipa am fost tentat sa-l intreb: „si Eminescu, dle profesor, Eminescu?!“, dar m-am abtinut, in timp ce el continua: il „bate“ zdrobitor (azi am zice: orbitor) si pe Mircea Eliade cu tigancile lui si cu miraculoasa strada Mantuleasa. „Visul“, a conchis el, pe fuga, „este realmente incomparabil si imbatabil, n-are «loc» in literatura romana, trebuie tradus imediat si «dat» altora!“ Forta de a se bucura, cu o copilari(r)e de-a dreptul fascinanta, precum si aerul conspirativ cu care-mi comunicase descoperirea comorii, ivirea capodoperei indicau in el rezerva, imensa si surprinzatoare, de generozitate si candoare pe care nu i-o cunoscusem, cu atat mai putin cu cat acest mare critic si profesor toba de carte, el insusi competitor in productia de gen fantastic, isi incepuse cariera publica, asa cum stim, ca ideolog literar intransigent al realismului socialist. Evident ca in 1989 omul nu mai era de mult acela din ’50-’57. Noile generatii il „adoptasera“, pe buna dreptate, iar vechii gardieni ii purtau o pica nestinsa „tradatorului“. insa „tradatorul“ facuse intre timp – mult timp! – mari servicii literaturii romane si generatiilor care, cu ajutorul lui si al lui Paul Georgescu au scos literatura din fundatura realismului socialist unde tot ei o cam impinsesera… Dar ce vreau sa spun aici nu tine de cronica acelor vremi. O scriu altii mai buni si mai bine. intamplarea de mai sus, cu entuziasmul si candoarea unui om altfel rece, prudent si atat de experimentat precum Ov. S. Crohmalniceanu mi-a navalit in memorie citind un interviu recent al poetului, prozatorului si universitarului M. Cartarescu acordat Danei G. Ionescu pentru „Adevarul literar si artistic“. Revista facuse cu un numar in urma „topul“ celor mai bune romane din intervalul 2000-2010 si pe primul loc a iesit „Orbitor“-ul lui Cartarescu, desi cativa dintre cei zece nu-l mentionasera, avandu-si ratiunile si gusturile lor. Prozatorului nu-i place acest lucru, simtul relativitatii nu-l bantuie si, cu un ton acru si ranchiunos, de copil rãzgaiat si bosumflat, purcede la o penibila rafuiala jignitoare cu criticii sai. in comparatie cu statura din amintirea mea pe care i-o proiectase tanarului scriitor Ov. S. Crohmalniceanu confundandu-l, generos, pe autor cu eroul sau Mendebilul, postura in care fostul tanar scriitor al visului si nostalgiei se complace acum in raport cu criticii sai recenti este una penibila. Criticii convocati „au fost prea putini“, ei „au fost convocati in mod egal, cei buni si cei penibili“, resentimentari, carieristi, carcotasi meschini, „critici mercenari, fara nicio dimensiune etica“, incapabili sa vada orbitoarea stralucire a propriei sale opere: isi pun ochelari fumurii ca sa-i intunece stralucirea si sa nu orbeasca acesti critici. Si-o revela si descrie, in schimb, el insusi in termeni marinaresti imprumutati probabil de la o flota fantomatica, intre timp disparuta prin farmecele celui mai iubit dintre pamantenii actuali: „«Orbitor» – spune prozatorul in interviul sau – e portavionul modestei mele flote. in jurul lui se grupeaza si nave masive, crucisatoare si fregate, dar si remorchere, salupe si chiar barci usoare. Fiecare are sensul ei in ansamblu, caci o flota formata numai din portavioane sau crucisatoare nu poate exista. Si, asa cum un portavion nu este propriu-zis o nava, ci un oras plutitor, la fel «Orbitor» nu e un roman (poate ceea ce suna fals in topul celor cinci carti e chiar prezenta mea pana la urma), ci o confederatie de romane care se constituie in ceva neromanesc si poate chiar neliterar ca motivatie si ca mesaj. Cel mai ciudat lucru mi se pare sa disociez sectiuni bune si sectiuni proaste in aceasta carte. Daca spui: «Prima parte a fost buna, iar ultima e un fiasco», te inseli in mod sigur, fie in privinta primei parti, fie a ultimei. Caci e ca in Scriptura: «Neghiobilor, oare cel ce a facut partea din afara a paharului nu a facut si partea dinauntru?»“. Tocmai aici se insala prea suparatul autor: nu, deloc nu „e ca in Scriptura“! Pretinde, apoi, sa i se considere global „Confederatia“, iar nu bucata cu bucata din ea: vrea sa-si vanda marfa la gramada, in vrac, nu cu amanuntul. Desi, n-am nicio indoiala, stie prea bine ca literatura nu-i marfa de hipermarket cu de toate ci de mic magazin specializat, nu-i vorba aici de un Mall literar, ci de un cabinet de lectura. in fine, daca „neromanesc si chiar neliterar“, atunci ce e „Orbitor“?! Incomparabila – caci „suna fals“ si n-ar fi avut ce cauta in „topul celor cinci carti“ –, trilogia „Orbitor“ nici nu e o carte, dar „Cartea“, pardon, Scriptura… Pretioasa ca viziune – nu spun ce fel de viziune – a unui scriitor asupra propriei sale „comedii umane“ sau „divine comedii“, insa impinsa in conflict cu criticii (cititorii) sai care nu i-au inteles „Confederatia“, portavionul cu toate vapoarele si vaporasele lui, aceasta viziune, precum si marturisirea ei devin ridicole si, ca instrumente ale unei rafuieli vanitoase, penibile si pernicioase. Caci, in fine, „flota“ dlui M. Cartarescu, oricat ar pluti ea pe apele visului si nostalgiei, se compune din „bucati“, din carti – unele extraordinare, poate chiar geniale, altele mai nepretentioase, mai subrede sau chiar fragile ori facile. Nu e o imputare, ci o constatare. Criticii – „mercenari“, „carieristi“, „resentimentari“, carcotasi ori cum vor mai fi ei – au constatat, e dreptul lor, ca unele ambarcatiuni ale „flotei“ sunt avariate, altele se pot scufunda: ei nu pot fi nici marinarii, nici salvamarii operei, ci doar pasagerii barcilor, vapoarelor si iahturilor construite de prozator. Pasagerii acestia profesionisti, turisti pretentiosi sau calatori experimentati pot baga de seama ca macar in unele din articulatiile ei „Confederatia“ plutitoare scartaie. Au facu imprudenta sa spuna ce-au simtit in timpul calatoriei pe nava, au simtit nesiguranta puntii ori iluzia de stabilitate a marelui catarg inclinat de o furtuna prea puternica. Poetul din prozator se infurie si, ca orice mare neinteles, se apuca sa-i „injure“ pe calatorii ambarcatiunilor mai subrede: sunt „neghiobi“, „glume proaste“, „carieristi ingamfati“, „contorsionisti“ sau opaci ca foarte cultivatul universitar si cinstit om de carte G. Bogdan-Duica! insa, cum stim, razbunarea-i arma… discutabila. in plus, dlui M. Cartarescu i se pare „ciudat lucru“ sa „disociezi sectiuni bune si sectiuni proaste“ intr-o carte, fie ea chiar sau tocmai „Orbitor“. Ce sa spunem? Lasam la o parte cazurile cele mai numeroase, in care „sectiunile bune“ nu salveaza „sectiunile proaste“ dintr-o scriere iremediabil proasta ori falsa. E de spus doar ca nu prea stim opera mare (vai, ce cuvant!) fara „partile“ ei. Toate marile statui par neterminate. Nici David-ul lui Michelangelo nu-i perfect: ar fi plictisitor, neverosimil si, cu un termen compromis, neveridic. N-o spun eu (cum as indrazni?), dar o spune Boccaccio despre Dante, idolul sau: „Desigur ca ma rusinez trebuind sa intinez cu cate o lipsa faima unui atat de mare barbat, dar o cere intrucatva insasi randuiala dintru inceput a lucrurilor: caci daca voi tacea in cele mai putin vrednice de lauda, se vor bucura de mai putina incredere si cele vrednice de lauda pe care le-am aratat pana acum. imi cer, asadar, iertare fata de el insusi, daca, intamplator, din inaltul cerului, ma priveste manios in vreme ce scriu.“ Si, sub privirea manioasa a idolului sau, Giovanni Boccaccio continua si scrie: „ …si-a schimbat atat de mult sentimentele, incat nimeni altul n-a fost mai aprig ghibelin si mai dusman al guelfilor decat el. Iar ceea ce ma face sa ma rusinez cel mai mult, slujindu-i amintirea, este ca in Romagna stie toata lumea ca orice femeie si orice copilandru care ar fi vorbit despre partide, osandindu-l pe cel ghibelin, il faceau sa-si iasa din fire atat de rau incat, daca nu taceau, il aduceau in stare s-arunce cu pietre. Si cu aceasta ura a trait pana la moarte.“ Rusinandu-se in continuare, Boccaccio mai scrie sub privirea manioasa din inaltul cerului si despre nepotolita desfranare a idolului sau precum si alte parti rele ale acestuia. Morala? Si Dante avea, vorba prozatorului nostru, „sectiuni bune si sectiuni proaste“, iar Boccaccio crezand ca-i slujea amintirea nu le-a tacut pe unele laudandu-le pe altele. Din contra, le-a facut parte dreapta tuturora. Dupa opinia din inaltul cerului a noului Dante de azi, desigur ca Boccaccio gresea.

Un comentariu pentru “Greseala lui Boccaccio”

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper