Gabriela Negreanu – totul sau nimic

Un articol de Alex. Stefanescu

Addenda la Istoria literaturii române contemporane

Gabriela Negreanu s-a nascut la 6 iulie 1947 la Bucuresti. A urmat liceul la Botosani si Calarasi. In 1970 a absolvit Facultatea de Limba si Literatura Româna a Facultatii din Bucuresti. Timp de cincisprezece ani (intre 1970 si 1985) a fost redactor la Editura Albatros. A incetat din viata la 22 octombrie 1995 la Bucuresti si a fost inmormântata la Cimitirul Straulesti II.

N-am inteles-o niciodata pe Gabriela Negreanu, ca om. Desi am fost colegi de facultate si prieteni, desi am lucrat ani la rând in aceeasi cladire sumbra, Casa Scânteii, desi am ajuns sa polemizam, adica sa ducem sinceritatea pâna la paroxism, n-am comunicat niciodata cu adevarat cu ea. Avea exigente pe care nu le putea indeplini nimeni si care ma intimidau. Iar daca totusi incercam sa ma ridic la inaltimea aspiratiilor ei morale sau literare, declara brusc ca vrea de la oameni cu totul altceva, de exemplu sa zboare sau sa calatoreasca in alte epoci.
Am cunoscut-o inca din 1965, la Bucuresti. Din cauza ei era sa ratez examenul de admitere la facultate. Asteptam sa intru la proba orala si deodata, pe hol, si-a facut aparitia o fata frumoasa – bruneta, cu ochii albastri si cu o expresie de fiinta in veci nesupusa – care, dupa un schimb de replici conventionale (de unde esti? ce-ai facut la „scris“ etc.), m-a angajat intr-o discutie despre Fichte (de care nici macar nu auzisem). Avea acest obicei, sa ridice vertiginos si sfidator miza oricarei discutii. Era ca matca unui stup de albine care se inalta foarte sus in vazduh pentru a constata daca se gaseste vreun trântor capabil sa se tina dupa ea. Tot discutând, n-am auzit când am fost chemat sa intru la examen si am fost dat absent. Noroc ca tatal meu, prezent acolo si mai atent decât mine, m-a gasit urgent si i-a convins pe examinatori sa ma scuze.
Examinarea se facea in ordine alfabetica. Dupa mine, cu S, a intrat Gabriela, cu V (pe atunci, fiind inca nemaritata, se numea Vasilache) si s-a prezentat stralucit. Am devenit amândoi deodata studenti ai Facultatii de Limba si Literatura Româna si intre noi s-a legat o prietenie literara trainica, dar si furtunoasa. Gabrielei ii placeau alcoolurile lirice tari, voia mereu de la cuvinte ceva nemaivazut si nemaiauzit. In prezenta ei ma simteam iremediabil un Sancho Panza, in timp ce pe ea o vedeam ca pe un Don Quijote feminin pierzându-se undeva in zari calare pe un cal de hârtie.
Era si multa poza in atitudinea ei. Avea o inclinatie spre bravada. Dar gesturile teatrale nu erau doar teatrale: exprimau strident dorinta nerealizabila de altceva, disperarea, dispretul fata de somnolenta semenilor.
Era din Calarasi si imi povestea ca trecea Dunarea inot, prin locuri periculoase, pe unde nici barbatii cei mai curajosi nu se incumetau sa treaca. N-am crezut-o. Si ca sa ma convinga, numai ca sa ma convinga, a spart cu pumnul (ne aflam pe strada) vitrina imensa a unei farmacii. Cioburile s-au revarsat pe trotuar cu un huruit asurzitor, s-a adunat lume, farmacistii au luat-o ostatica pe Gabriela, iar ea, cu mâna siroind de sânge, ma intreba obsesiv daca in sfârsit o cred.
Asemenea gesturi ma speriau, nu le priveam cu superioritatea stupida a unui om „echilibrat“ si nici acum nu le privesc asa, dar pur si simplu ma simteam depasit de situatie. Gabriela nu era prietena, pe atunci, numai cu mine, ci si cu Doina Bujor, George Arion, Dorel Cristea si multi altii. Eu nu pot vorbi insa in numele lor, nu stiu cum si-o reprezentau ei, povestesc numai ce-a ramas in amintirea mea.
Tin minte ca o data, la Inviere, m-a obligat sa ma sui impreuna cu ea in clopotnita Mitropoliei ca sa auzim de aproape dangatul clopotelor. Si l-am auzit indeaproape: eu inspaimântat, cu degetele in urechi, convins ca o sa-mi plesneasca timpanele, ea extaziata, ca sub influenta unui drog.
Stia si sa se joace, dar o facea cu gravitate. Intr-o buna zi, la facultate in pauza dintre doua cursuri, ajutata si de alte fete, s-a apucat sa ma fardeze si sa ma imbrace cu o haina de blana si cu o caciulita adecvata si a executat totul cu atâta seriozitate incât la sfârsit aratam ca o cucoana gigantica. Când a intrat sa-si tina cursul Romul Munteanu, n-am reusit sa ma demachiez repede…
In anul doi de facultate am fost exclus din UTC intr-o sedinta publica (nu mai conteaza acum din ce cauza) si, in opozitie cu numerosii mei acuzatori improvizati, Gabriela mi-a luat (inutil) apararea. Apoi a fost pedepsita pentru acest gest de curaj. Parca o vad si o aud tinându-si discursul. Pentru ca un discurs a fost, un discurs incendiar. Tinuta intelectuala ii dadea Gabrielei autoritate, complexându-i pe tovarasii de la prezidiu.
Dupa terminarea facultatii, Gabriela a lucrat multi ani la Editura Albatros. Se stie ca a facut lucruri bune acolo, ca a sustinut o literatura inteligenta si nonconformista, ca a devenit treptat unul dintre cei mai stimati editori ai tarii. Pe vremea aceea, insa, eu ma gândeam la ea nu numai cu admiratie, ci si cu compatimire. Arata ca o fiinta captiva. Era palida si nervoasa, se inraia din cauza presiunilor carora incerca sa le reziste. Lung si chinuitor a fost dresajul Gabrielei nu numai pentru Gabriela, ci si pentru dresorii de la Consiliul Culturii si de la „partid“ si nici nu s-a incheiat cu rezultatele scontate.
Gabriela era sfâsiata intre simtul datoriei – voia sa fie o sotie desavârsita, o mama desavârsita, o salariata desavârsita – si dorinta ei innascuta de libertate si aventura. Nazuia in continuare sa ajunga la mari inaltimi, acolo unde inca n-a ajuns nimeni, chiar si când bratele ii erau trase in jos de sacose cu alimente obtinute cu greu. Tinea sa-si pastreze locul in editura (pe care, de altfel, pâna la urma l-a pierdut), sa ramâna o persoana respectabila in sensul conventional al cuvântului, dar tinea in acelasi timp sa fie ea insasi, sa nu se supuna unor reguli care deveneau de la o zi la alta mai prostesti si mai gretoase.
Cred ca atunci s-a rupt ceva in sufletul ei.
Gabriela Negreanu a fost interesata inca din facultate de Paul Valéry din care si-a facut pâna la urma un model. O fascina gradul inalt de intelectualizare al textelor lui (cel putin asa declara), dar si mai mult conta pentru ea – cred – seninatatea acelor texte, care ii provoca o sfâsietoare nostalgie. A publicat destul de frecvent poezii si eseuri. Poeziile ei nu m-au cucerit niciodata, mi se parea ca poeta este prea voluntara in raport cu cititorul, ca il biciuieste cu neologisme reprosându-i implicit o presupusa lene a gândirii. Dar nu puteam sa nu observ ca tot ceea ce scria Gabriela, si poezii, si eseuri, se remarca printr-o inteligenta violenta, prin generarea unui fel de electricitate lingvistica, printr-un elitism declarat si sfidator, cu efect tonic pentru cititorul masochist.
Mai mult decât orice mi-au placut raspunsurile date de ea la o rubrica de „Posta redactiei“ sustinuta la un moment dat in Luceafarul. Gabriela Negreanu ii convoca pe toti corespondentii la o competitie pretinzând eforturi supraomenesti, infernala, parca isi propusese pur si simplu sa scoata sufletul din ei. Iar bietii corespondenti, unii dintre ei cu o pregatire precara, acceptau provocarea, atrasi tocmai de aceasta exigenta nemiloasa. Eram sigur, citind acele raspunsuri competente si intransigente, formulate lapidar, si usturatoare ca o taietura de brici, ca si eu, care aveam de bine, de rau, un statut de profesionist al scrisului, as fi cazut la examenul saptamânal din Luceafarul.
Gabriela devenise ciudata. Când ma intâlneam cu ea imi vorbea de o organizatie secreta care ii furase textele si i le valorifica in tari indepartate sau despre existentele ei anterioare, pe care pretindea ca si le aminteste. In momente cu totul nepotrivite (de exemplu la o aniversare a absolvirii facultatii, in prezenta mai multora dintre fostii nostri colegi) acuza asistenta ca traieste mediocru si ca ar fi mai bine sa-si puna capat zilelor decât sa se scufunde in continuare in proza vietii.
Nu stiu ce-a facut Gabriela dupa Revolutie. M-am instrainat de ea (desi o consideram si o consider in continuare un fel de ruda de sânge). Auzeam din când in când zgomotul de explozie al câte unui articol publicat de ea (de pilda articolul in care condamna la scena deschisa, in termeni energici, cu o mobilizare intelectuala demna de o cauza mai buna, un pretins imperialism al francofoniei) si simteam o strângere de inima. Ii vedeam, in imaginatie, sângerând pumnul cu care spargea vitrine de data aceasta abstracte. O si intâlneam uneori, cu totul intâmplator si fugitiv. Ne straduiam amândoi, silnic, sa simulam comunicarea, ca sa evitam o cearta interminabila si istovitoare. In ultima vreme se ingrasase si mi-era ingrozitor de mila de ea, mai mila decât de mine, care stiu ce inseamna sa fii gras. Gabriela cea de altadata era parca intemnitata intr-o Gabriela mare si greoaie. Ii mai recunosteam numai privirea.
Pentru ca in cele din urma Gabriela sa se sinucida, aruncându-se de la etajul noua al blocului in care locuia… Ar fi fals, ar fi exact in stilul repudiat de Gabriela, sa sustin acum ca ea a lasat in urma o opera, ca autoarea a disparut, dar ne-au ramas cartile ei etc. etc. Tragedia consta tocmai in faptul ca Gabriela nu a reusit sa-si construiasca un monument mai rezistent decât bronzul. Ea este unul dintre martirii ideii de creatie. S-a sacrificat fara sa obtina nimic in schimb. Ne-a fost extraordinar de folositoare, tuturor, si tot noi o vom uita, nerecunoscatori. A intretinut, cu o intensitate dusa pâna la paroxism, pâna aproape de nebunie, dorinta de a atinge absolutul si ar fi meritat poate mai mult ca oricine sa-l atinga. Când ma gândesc la Gabriela incep sa-i urasc pe autorii talentati, doar talentati, care produc capodopere fara sa aspire dramatic la asa ceva. Gabriela a trait viata unui mare scriitor si nu va avea postumitatea unui mare scriitor.
Si nici macar nu poate, acum, sa ma contrazica! Ce n-as da sa ma mai poata contrazice! Ce fericit as fi sa-i mai aud replicile, oricât de taioase, si sa ma recunosc invins!
*
Ii recitesc cartile, pentru ca intentionez sa-i dedic un capitol in editia a II-a a Istoriei literaturii române contemporane, la care lucrez in prezent:
Paul Valéry si modelul Leonardo, eseu, Bucuresti, Ed. Albatros, col. „Contemporanul nostru“, 1978, Decorul si prezenta, versuri, Bucuresti, Ed. Cartea Româneasca, 1979, Elegii pentru sufletul inflorit, versuri, Bucuresti, Ed. Eminescu, 1981, Mototol-Rostogol, roman in prozoversuri, pentru copii, Bucuresti, Ed. Ion Creanga, 1981, Jurnal/ Eul peregrin, versuri, Bucuresti, Ed. Eminescu, 1984, Partea omului, versuri, Bucuresti, Ed. Cartea Româneasca, 1987, Incinte, versuri, Bucuresti, Ed. Eminescu, 1988, Viziune cu logofagi, versuri, Constanta, Ed. Pontica, 1994, Memoria unui creier, versuri si reflectii, Bucuresti, Ed. Fiat Lux, 1995, Noaptea initiatilor, versuri, Bucuresti, Ed. Albatros, 1995 (prezentare pe ultima coperta de Gh. Grigurcu).
Versurile tot nu ma entuziasmeaza. Mi se par emotionante doar acele momente in care poezia face atingere cu viata de fiecare zi a autoarei, dar nici ele nu tin de marea literatura. Sunt doar insemnarile de jurnal ale unei fiinte superioare, nerabdatoare sa-si exprime dezgustul fata de tot ceea ce o inconjoara si lipsita de solicitudine fata de virtualul cititor. Refuzul clovneriei, al clovneriei care face parte, in fond, din conditia insasi de artist, nu o avantajeaza pe Gabriela Negreanu. Ea nu scrie pentru cititor, ci impotriva lui, considerându-l la fel de prozaic ca toti oamenii fara destin.  Ea nu incearca sa-l cucereasca pe Celalalt, nu il curteaza, nu cocheteaza cu el, ci ii vorbeste scurt si suierator, ca unei fiinte netrebnice.
Trebuie sa o evoci pe autoare, sa-i reconstitui fie si pentru câteva clipe existenta, si sa o si iubesti putin, ca sa treci peste atitudinea ei distanta si sa te induiosezi. Iat-o pe Gabriela Negreanu captiva in spatiul unei edituri:
„Mitologia «biroului»“, – incinta/ aceea ridicola in care se sufoca/ misterul. tu atârni// de cupola de vata imateriala/ a papadiei/ antenele craniului tau/ sunt ciulite (nu/ te intrerupe!) semnalul// acus se anunta – / intre timp/ a sunat telefonul, fapturile/ le vezi cum se agita-n penumbra in jurul (dar// ce mai conteaza), ceva geme/ in tine, o spaima, o// convulsie: Rasuna// o orga/ din toate boltile risipite.“ (Ratarea poemului, din vol. Incinte)
Iat-o in locuinta sa de la etajul noua (de unde se va arunca la patruzeci si opt de ani):
„Cineva striga/ in strada:// ai crede ca se intâmpla o crima,/ cineva este supus agresiunii/ asupra cuiva se exercita violenta/ ca asupra porcului la taiat.// Si chiar asa se si indeparteaza,/ urletele:/ mecanice, aproape egale,/ ca un strict semnal de injunghiere/ din ce in ce mai stins// in timp ce «umanul» s-a refugiat/ in: voci,/ bufnituri,/ tramvaie si autobuze// ori in aceasta indiferenta cu care/ de la etajul al noualea/ eu insami le consemnez.“ (De la etajul al noualea, idem)
Iat-o in mijlocul familiei:
„Am scris un poem,/ cel mai important poem/ din viata mea./ Stoarsa sunt acum de puteri, carnea/ imi tremura,/ parul/ imperceptibil si halucinant/ mi-a albit./ As vrea sa-mi pun capul undeva, sa plâng/ ori sa-adorm. Fiul meu spune, cu un mic/ regret (eu abia inteleg): Prietena mea/ este mult mai tânara, mai/ frumoasa/ Sotul meu gândeste: la televizor/ crainicele sunt mai/ volubile. Si, in genere, se exprima// mult mai cursiv.“ (In genere, ibidem)
Când poezia pierde legatura cu existenta cotidiana, se depersonalizeaza, pare scrisa nu la computer, ci de un computer:
„Luminiscenta/ saturare/ sublimare/ purificare// canale concurente// emisii rosii verzi/ amoniac/ azot/ excitoni// viata// concentratii de proba“ (Diapozitiv, din vol. Viziune cu logofagi).
Gabriela Negreanu ar fi fost o stralucita eseista daca ar fi consacrat mai mult timp genului. Cartea despre Paul Valéry este remarcabila, dar sufera de un anumit schematism si chiar de o anumita pretiozitate (a fost la origine o lucrare de licenta). In schimb, reflectiile din paginile 51-60 ale volumului Memoria unui creier (celelalte pagini cuprind versuri) nu prea au egal in noianul de literatura cu pretentii de filosofie de dupa 1989. Autoarea exprima, spectaculos, idei foarte greu de exprimat:
„Ce aptitudine hipertrofiata, ce monstruoasa capacitate de zamislire, de procreere, de multiplicare de eu-ri la infinit are acest ceva pe care l-am numit eu si care – e limpede – nu-si gaseste locul nicicând, in nici un segment de timp! Intre clipe ce viu trec prin fanta prezentului si luneca inapoia mea, refuzate.
Refuzându-ma.“;
„Eu-l pe care-l desemnez când spun eu; pe care cred ca il am in posesie, dar de cele mai multe ori, in cea mai mare parte a timpului, nu il am in posesie – eu-l acesta este altceva decât mine?
„Cea mai mare parte a timpului“ – cui? – al meu sau al lui eu?
Ce inseamna timpul meu?
Timpul in care acest corp al meu il poate retine pe eu? ori cel in care poate fi la dispozitia, in posesia lui eu?“
Ca si Wittgenstein, Gabriela Negreanu a incercat sa gândeasca gândirea.    n

2 comentarii pentru “Gabriela Negreanu – totul sau nimic”

  1. aprilie 29, 2010 la 1:14 pm

    Multumesc pentru articol (avea ochii verzi). Sunt onorata ca a facut parte şi din viata mea. A fost un om excepţional

  2. iulie 6, 2012 la 10:00 am

    Plină de miez şi de înţelegere umană – şi atât de bine scrisă această evocare colegială-îndrăgostită a lui Alex Ştefănescu despre poete Gabriela Negreanu; iar într-altfel, după cum ne şi mărturiseşte, textul cu pricina este un fel de „încălzire”, înainte de a scrie articolul despre G.N, în Istoria ce avea să apară mai târziu. (Nu l-am citit, nu am cartea…). De altfel, Alex.Şt. este, dintre exegeţii în desfăşurare, criticul literar care scrie cu cea mai mare adecvare, cu inteligenţă dar şi cu subtile observaţii de viaţă. M-a emoţionat profund această evocare a poetei pe care astăzi o postez pe blogul meu la „Scriitorul zilei”. Lui A.Ş. poezia Gabrielei Negreanu nu-i face cea mai bună impresie, dimpotrivă, îi pare a nu fi mai mult decât nişte fragmente de jurnal; criticul consideră că ar fi trebuit să se ocupe de eseistică, unde inteligenţa ei şi cultura temeinică ar fi constituit avantaje decisive… Sunt mai multe cauze ale acestei inaderenţe a criticului la poezia Gabrielei Negreanu; în primul rând, colegi de facultate fiind, n-a putut trece peste impresia fascinantă despre fiinţa poetei – însă ar trbui să se ştie că această discrepanţă există întotdeauna: poezia este altceva decât poetul ca atare, de carne şi nervi – şi chiar această nepotrivire cu sine şi cu lumea este sursa din care se nutreşte poezia… Şi apoi, trecând de perioada clasicismului, ce altceva a fost, în fond poezia, indiferent a cui şi din ce continent? (vorbim de marea poezie a lumii…) Păi, nu e mereu vorba despre un jurnal liric deghizat, livrat nouă ca poezie, de la sfârşitul secolului XIX şi până la mizerabiliştii milenarişti?! Numai că bieţii noştri contemporani nu au substanţă, nu au „snagă”, ei doar dau curs reflexulului cultural de a-l acroşa pe cititor, de a se constitui în autori (prin pură uzurpare de termeni),lipsindu-le în schimb combustia internă, creativitatea, harul simplu poetic. Or, dl Alex Şt. spune că-i e ciudă când vede tineri talentaţi, dar fără substanţa Gabrielei… Nu prea înţeleg, totuşi,în ce ar consta acel talent, care nicicum nu se zăreşte… Ion Lazu

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper