Fuga de responsabilitate

Un articol de ADRIAN GEORGESCU

Oricât am încerca sa trecem cu vederea ceea ce se întâmpla pe scena politica, oricât am încerca (si de la o vreme lehamitea ne împinge legitim spre o astfel de atitudine) sa ne ascundem într-un turn de fildes, scandalurile, gafele si haosul care domina spatiul nostru politic nu ne prea pot lasa indiferenti. Chiar si atunci când faptele în sine trec neobservate, efectele ricoseaza si se resimt, cel putin daca prin „noi“ ne referim la imensa majoritate a populatiei, în opozitie cu nomenclatura.
Cum ne purtam cu cetatenii
Fuga de responsabilitate, acel mauvaise foi repetat obsesiv de Sartre, reprezinta un element de maxima recurenta, pe deplin caracteristic pentru grupul aflat la guvernare, în frunte cu seful statului. Pentru ca l-am amintit pe Traian Basescu, se cuvine sa analizam pe scurt câteva dintre iesirile publice ale domniei sale. De la bun început trebuie remarcat ca acestea au fost rare si scurte, cu punctul de pornire, t zero, în momentul reconfirmarii sale în functia suprema în stat.
Conferintele de presa cu întrebari si raspunsuri reale, un obicei bine împamântenit în Occident, sunt practic absente. Suntem „informati“, „tinuti la curent“, însa nu avem ocazia sa punem întrebari. Metoda interpelarii, a dialogului fertil si creator între societatea civila si detinatorii puterii propriu-zise este de facto inexistenta. Mai mult decât atât, presa este stigmatizata, discriminata si înjurata pe fata sau pe ascuns de catre presedinte. Inutil sa readuc în discutie episodul „tiganca împutita“, apelativele de „gaozar“ si atâtea altele de care mi-e rusine sa îmi amintesc ca facând parte din vocabularul primului om în stat în România anului 2010.
Nu stiu daca înaltii oficiali ai tarilor Uniunii Europene erau la curent cu conduita de true gentleman a domnului Basescu în momentul în care la diverse întâlnirii îl marginalizau (ca sa nu spun îl evitau sau nu îl bagau în seama), dar, daca ar fi fost, cel mai probabil singurul interlocutor de bunavoie al presedintelui nostru ar fi ramas Silvio Berlusconi, un alt model universal în acest sens.
Filosof egal tâmpit
Revenind la presa, discursul e simplu : televiziunile si ziarele sunt „vândute“ mogulilor si prin urmare nu merita sa te împiedici de ele. Numai câtiva oameni au privilegiul si onoarea de a fi intervievatori ai lui Traian Basescu, dar acestia se manifesta în spatii restrânse, care includ uneori (în mod extrem de ciudat) chiar platourile OTV.
În fine, cât despre sesiuni serioase, interactive, de dezbateri pe teme punctuale de interes general? Zero. Ei bine, atunci când se prezinta totusi în fata camerelor de luat vederi, presedintele reuseste sa lanseze afirmatii cel putin greu de demonstrat, ca sa ma exprim eufemistic, ajungând usor la ceea ce as caracteriza drept „ofensator“, „penibil“ si/sau „jignitor“ la adresa cetatenilor al caror reprezentant se mândreste si se (auto)proclama a fi. Pentru cei cu memoria proaspata, în 2004 candidatul Aliantei D.A. declara nestingherit ca 20% dintre români sunt homosexuali, bazându-se (sper!) pe un studiu de care s-a dezis, însa, cu promptitudine. Nu comentez existenta sau inexistenta unui sâmbure de adevar în spusele sale, ma astept numai la un minimum minimorum de argumente în sprijinul unei declaratii de o asemenea gravitate.
De fapt, corect ar fi imperfectul „ma asteptam“, întrucât, dupa nu mai putin de sase ani de expunere la persoana publica Traian Basescu, devine un semn de naivitate sa astepti explicatii riguroase. În definitiv nu suntem nici în Marea Britanie si nici în Suedia. Încercam însa oare cu adevarat sa ajungem la o astfel de societate/guvernare? Într-o maniera similara, dl. Basescu, deja presedinte, considera în iunie 2009 ca „scoala scoate filosofi“  – ceea ce e un lucru rau – explicându-i mai apoi amuzat lui Gabriel Liiceanu ca intentionase sa utilizeze termenul neacademic de „tâmpiti“.
Ca atare – primul om în stat considera ca sistemul de învatamânt e la pamânt, iar produsele sale sunt de o calitate inferioara, deci niste bieti „filosofi“, deci „tâmpiti“. Lasând la o parte ca spunea acest lucru la finalului unui mandat de cinci ani pe parcursul caruia presedinte-jucator a fost chiar el, în care scoala româneasca nu s-a îmbunatatit, trebuie observat faptul ca ceea ce pentru o persoana cu un vocabular minim în limba româna se afla în relatie de antonimie  – filosof/tâmpit –, la Traian Basescu devine sinonimie, se transforma în concepte intersanjabile. Foarte interesant, într-adevar.
Doctori si manelisti
În 2010, la putin timp dupa victoria basesciana în alegeri, au început sa circule zvonuri cu privire la starea de sanatate a presedintelui reales, neconfirmate si inutile în discutia noastra. De ce toate acestea? Pentru ca Traian Basescu nu s-a afisat în public pentru o perioada considerabila. As identifica aici doua cauze: pe de-o parte, incapacitatea de a oferi raspunsuri concrete si coerente pentru problemele României, iar, pe de alta, „relaxarea“, fenomen specific (în general) sportivilor pe finalul unui meci victorios, dar extenuant.
Dupa aceasta absenta stranie, presedintele apare public pentru a comunica, printre altele, ca 99% dintre români asculta manele. Nu numai ca cifra este dubioasa, nerealista, dar ea nu e nici macar probata de un studiu sau de un sondaj de opinie. Relevanta sau nu pentru situatia dificila cu care ne confruntam, informatia vine pur si simplu din neant si, mai mult decât sa indigneze o larga categorie de cetateni, nu vad ce alt efect ar putea avea.
Prin prisma functiei detinute, comportamentul si atitudinea unui sef de stat ar trebui sa fie, daca nu impecabile si etice 100%, cel putin decente si respectuoase fata de cetatenii tarii în cauza. Nu ma astept ca Traian Basescu sa devina ceea ce nu a fost niciodata, mai precis un model de educatie si conduita, însa de aici si pâna la declaratii fara baza reala si pe deasupra la ignorarea totala a unor subiecte importante la zi e distanta mare. (Aceasta activitate ar fi cel mai bine definita, din pacate, de expresia neacademica a vorbi pentru a te afla în treaba.)
În fine, cea mai noua realizare („bomba de presa“) a presedintelui este atacul la adresa medicilor: „40% dintre diagnostice sunt gresite (…) scrie negru pe alb“. Aici problema este ceva mai dificila si mai complicata. Nici de data aceasta Traian Basescu nu ne-a prezentat date oficiale, însa a mentionat ca un studiu francez îi confirma spusele. De acord, sa zicem ca asa e. Doua sunt, totusi, obiectiile: 1. ar fi de preferat ca sursele sa fie date publicitatii (la fel ca în orice articol mai serios de ziar sau chiar ca într-un referat de liceu ce se respecta); 2. pâna sa lanseze acuzatii care îngrijoreaza si jignesc o întreaga categorie profesionala, vitala (!) existentei fizice a indivizilor din România, presedintele trebuie sa urmareasca, respectiv sa analizeze întregul context.
Salariile medicilor români frizeaza hilarul (de multe ori sunt mult mai mici decât cele ale colegilor din statele occidentale, de exemplu Franta sau Germania), dotarile institutiilor sanitare de stat sunt în cea mai mare parte complet insuficiente, infime, unde mai pui ca raportul statistic de medici pe cap de locuitor este si el alarmant de scazut. Acestea fiind spuse si stiute, cu siguranta, de toata lumea, mi se pare ca situatia sistemului sanitar românesc are de fapt explicatii logice mult mai complexe. Nu e de ajuns sa arunci o acuzatie zdrobitoare pentru  ca lucrurile sa se rezolve de la sine.
Ceata grelei mosteniri
Cine sunt, asadar, vinovatii? La o astfel de întrebare, guvernantii se abtin, ridica din umeri, spun „pas“ de parca responsabilii nu s-ar afla chiar printre ei, ci, eventual, daca se poate, în opozitie si în ceata „grelei mosteniri“. Asa cum în anii ’20 în Rusia bolsevica sau în anii ’50 în România imperialistii & burghezii puneau în pericol statul/orânduirea socialista, sabotând-o, tot asa si astazi, dupa atât amar de vreme, mereu altii sunt culpabili. Problema acestora ramâne de nerezolvat si pare-se ca ne pierdem în acuzatii sterile, fara sa solutionam cu adevarat nimic.
Au plecat ai nostri, au venit ai nostri, dar cei care nu detin si nici nu au detinut puterea în ultimii 5 ani si ceva trebuie ca sunt de vina. Pâna atunci fiecare sa îsi vada de ale lui. Avem un guvern super-stabil, invincibil, un presedinte pentru înca mult timp, cu majoritatile în Parlament (cât va mai exista parlamentul în forma actuala) s-a rezolvat, se mai lucreaza putin la conducerea Camerelor si la alte câteva amanunte, nu extrem de relevante.
Din nefericire nu prea mai sunt bani, România împrumuta miliarde peste miliarde (100 de milioane le face cadou Republicii Moldova pe spesele contribuabililor, dar nu mai conteaza), somerii se înmultesc, angajarile aproape ca nu se mai fac si atâtea altele. Ceva se întâmpla totusi: taxele si impozitele cresc si se înmultesc precum ciupercile dupa ploaie. În toata nebunia asta, ar fi poate prea mult sa cerem putin respect din partea presedintelui si a echipei sale, nu?

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper