Cutia de chibrituri

Un articol de Ruxandra Anton

Ion Sapdaru în dialog cu Ruxandra Anton

 

Ion Sapdaru a absolvit în 1983 Institutul de Teatru din Chisinau, Republica Moldova, iar la 28 de ani a absolvit si Institutul de Cinematografie VGIK, Moscova, unde a facut si Masteratul în Regie. Imediat dupa revolutie a venit în România si s-a stabilit la Iasi, unde s-a angajat prin concurs ca actor al Teatrului National. În prezent este angajat ca regizor la Iasi si la Teatrul ,,Mihai Eminescu“ din Botosani. A montat numeroase spectacole în diferite teatre din tara (Oradea, Botosani, Galati, Iasi, Constanta, Bacau, Chisinau, Strapontina). Este unul dintre protagonistii filmului „A fost sau n-a fost“ alaturi de Teo Corban si Mircea Andreescu. Filmul a obtinut la Cannes „Caméra d’Or“ si ,,Label Europa Cinema“, printre numeroase alte premii de la festivaluri. Printre premiile importante obtinute de Ion Sapdaru ca actor se numara: Premiul pentru cel mai bun rol masculin (Festivalul de Teatru – Ucraina, Festivalul de Teatru Contemporan Brasov s.a.). Pentru rolul din „A fost sau n-a fost“ a câstigat Premiul pentru cel mai bun rol masculin în Germania (Cotbus), Franta (Paris), Italia (Roma) si, la Festivalul Filmului de la Siena, Premiul Publicului si Premiul colectiv de interpretare. Ca regizor a primit: Premiul pentru regie la Festivalul National de Comedie, Galati, Marele Premiu la Festivalul International de Teatru Piatra Neamt, Premiul pentru regie acordat de British Council la Sf. Gheorghe etc. Ion Sapdaru a mai jucat în filmele: „Hârtia va fi albastra“ (regia Radu Muntean), „California Dreaming“ (regia Cristian Nemescu), „4 luni, 3 saptamâni si 2 zile“ (regia Cristian Mungiu), „Ho, Ho, Ho / Ho, Ho, Ho“ (regia Jesús del Cerro), „Amintiri din Epoca de Aur“ 1si 2 ( regia Constantin Popescu Jr., Razvan Marculescu, Ioana Uricaru, Hanno Höfer, Cristian Mungiu), „Francesca“ (regia Bobby Paunescu), „Concertul“ (regia Radu Mihaileanu) etc. Ultimul film în care a jucat Ion Sapdaru a fost „Bibliotèque Pascal“, în regia lui Szabolcs Hajdu, distins cu trei premii la Hungarian Film Week si selectat la sectiunea ,,Forum“ la Festivalul de Film „Ursul de Aur“ de la Berlin.

Ruxandra Anton: La premiera de la Braila a filmului ,,A fost sau n-a fost“, la care ai fost tu si Corneliu Porumboiu, în sala era frig de ne clantaneau dintii, apoi, la iesirea din cinematograf, chiar lânga scari, era o canalizare deschisa. Am avut ciudata senzatie ca filmul nu s-a terminat. Asta si explica succesul peste hotare al filmului românesc: el porneste chiar din strada, din realitate. Elimina iluzia. În teatru lucrurile se întâmpla cumva altfel: ludicul reinventeaza tot. Între timp tu ai jucat în vreo opt filme, daca nu ma însel, ai regizat spectacole, ai si scris o piesa, ai si regizat-o si chiar ai revenit  pe scena ca actor. Cum de reusesti sa te împarti între toate astea?
Ion Sapdaru: Între timp am jucat în vreo cincisprezece filme daca e sa fiu corect, desigur de diferite valori, dar mie mi-s dragi toate pentru ca vai! acest nesperat viraj spre film a fost pentru mine atât de neasteptat, atât de brusc încât pe cuvântul meu de onoare!, uneori ma ciupesc. ,,A fost sau n-a fost“ –  foarte putini au înteles ca filmul acela nu era despre revolutie, ci despre ce se întâmpla azi în sufletele românilor. Revolutia era un fundal, o tema muzicala daca vrei. Obedienta, tristetea aceea nesfârsita si mila dostoievskiana pe care o are Porumboiu în povestile lui pentru oamenii simpli, iata ce-mi mai amintesc de la filmul acesta.

R.A.: Care ar fi diferenta dintre jocul de pe platou si cel de pe scena?
I.S.:
E ca scrisul. În teatru apesi penita mai tare ca sa iasa buchiile mai pregnante, mai rotunde, în film nu trebuie sa apesi ca sa se vada. De asta se ocupa aparatul de filmat. As compara camera de filmat cu o cutie de chibrituri. Daca iei cutia de chibrituri în serios, esti penibil, daca n-o iei în serios, e periculos. Bine, este o întrebare care mi se pune des si tot de atâtea ori încerc sa sintetizez un raspuns, dar tot de atâtea ori vad ca nu sunt în stare sa fiu limpede. E un anume mixaj de mimica, stare interioara, gest, ton etc. În teatru joci mai gros, în film mai subtire, daca e sa explic taraneste.

R.A.: Ultimul film în care ai jucat a fost „Bibliotèque Pascal“, în regia lui Szabolcs Hajdu, distins cu trei premii la Hungarian Film Week si selectat la sectiunea ,,Forum“ la Festivalul de Film „Ursul de Aur“ de la Berlin. Cum a fost primit filmul acolo?
I.S.:
Foarte bine. Hajdu e un baiat senzational, e un pusti de fapt, putin cam teribilist, nu umbla dupa onoruri si detesta gloria imediata. A trimis filmul la sectiunea ,,Forum“  tocmai din spirit de nonconformism, aceasta fiind o sectiune mai rebela a Berlinalelor. Dupa vizionare însa, într-o sala de opt sute de locuri, arhiplina, toti si-au pus întrebarea de ce acest film n-a fost înscris la ,,Ursul de aur“. Filmul este extraordinar, cu o poveste teribila despre o fetiscana din România care a ajuns sa lucreze la Liverpool, într-un bordel de lux unde toate prostituatele sunt personaje literare.

R.A.: Ce rol ai avut în acest film si ce parteneri de joc?
I.S.:
Am jucat un functionar de la ,,Protectia copilului“ care nu crede în terifianta poveste a prostituatei si pentru a o ajuta sa-si recapete copilul o pune sa inventeze o istorie-cliseu: am fost dusa cu forta la Liverpool, m-au fortat sa ma prostituez, am fugit când am avut ocazia etc. Eu apar în finalul filmului, e o scena tensionata si am lucrat-o cu Hajdu la milimetru. E un regizor meticulos care nu iarta nimic. În film mai joaca Oana Pellea care are un rol superb, Razvan Vasilescu, bun si el, Andi Vasluianu – excelent!

R.A.: Când va fi premiera lui în România?
I.S.:
Cred ca în vara la TIFF.

R.A.: Care e protocolul nemtilor fata de invitati? Sau si acolo ai suportat tu toate cheltuielile?
I.S.:
Nemtii? Nu stiu. Toate cheltuielile au fost suportate de producatorii filmului. Si ne-au tratat foarte omeneste.

R.A.: Între cele doua festivaluri, Cannes si Berlin, care ti se pare mai putin scortos? Poti sa iei în calcul si alte festivaluri de film, daca vrei, la care ai ajuns.
I.S.:
Cannes-ul e scump. Berlinul e scump si ieftin. Ca orase. Ca festivaluri, Berlinul e mai democratic, deci mai putin scortos. Erau berlinezi care mi-au dat senzatia ca nici nu stiau ca-i festival la ei în oras. Glumesc, desigur. Cannes-ul însa, respira film si manânca celuloid. Am avut si o viziune: dupa festival orasul asta dispare pentru ca nu  mai are nici un rost. Stii, ca plajele din Mamaia, toamna târziu, când sunt pustii si doar vântul mai smotoceste pungi de plastic pe plaja.

R.A.: În timpul filmarilor aici si în Ungaria ai avut vreo întâmplare deosebita, picanta sau de neuitat?
I.S.:
Oho-ho-ho! Însasi filmarea, facerea filmului în România e o întâmplare picanta, deosebita si de neuitat. Sa nu uitam ca oamenii care fac film în România sunt români, deci toate povestile care ti se întâmpla tie în viata, cu birocratie, cu smecheri, cu magari, cu stupizi si pseudomeseriasi, asta se întâmpla si în facerea filmului. L-am vazut într-o zi pe Armand Assante stând saracul în picioare, îmbracat în uniforma americana, într-un soare de 45 de grade, la Frunzanesti, unde filmam la filmul lui Nemescu, si douazeci de oameni stând pe scaune la umbra pe sub copaci. Si nici unul nu s-a miscat sa-i ofere un loc. Ce au putut sa auda din gura lui Sapdaru în clipa aceea! La înjurat ma pricep, am învatat în armata.

R.A.: Care dintre filmele în care ai jucat îti este mai aproape de suflet?
I.S.:
Ai sa râzi: ,,Pe aripile vinului“. Si acum ma emotionez când îmi amintesc cum l-am cunoscut pe Porumboiu la o cafenea în Iasi.

R.A.: Dar dintre regizorii cu care ai lucrat?
I.S.:
Porumboiu. El m-a salvat. În 2003 ,,tabarau nori negri asupra sufletului meu“.

R.A.: Desi poate ca ating o coarda sensibila, doresc sa povestesti despre întâlnirea ta cu Cristian Nemescu în „California Dreaming“ si poate în felul acesta sa-i aducem un omagiu.
I.S.:
Refuz si azi sa cred în aceasta tragedie. Era un regizor de la care puteam sa ne asteptam la capodopere.

R.A.: Te-ai gândit vreodata sa faci si tu film? Sau macar un scenariu de film?
I.S.:
Fac scenarii de film împreuna cu Gabriel Andronache si le trimitem la CNC, iar  noua mafie din filmul românesc ni le boicoteaza. Sau poate ca nu sunt bune. Nu stiu. Cel putin scenariile celorlalti care trec se transforma în niste filme de cacao. Si vad uneori clar ca scenariul nostru ar fi fost mult mai bun. Dar, repet, noua mafie nu lasa sa treaca nici un strain. Au facut o scoala buna la vechea mafie cinematografica. As face un film si probabil ca într-o buna zi îl voi face. Trebuie sa ma trezesc într-o zi si sa simt ca mor daca nu fac un film. În tinerete am avut un idol, se numea Vasili Suksin. Ei bine, omul asta s-a întors din armata, a venit în Moscova, a dat examen la VGIK – Institutul de Cinematografie pe care l-am absolvit si eu –,  si când a fost întrebat la examen de Dostoievski, nici nu stia daca e mort sau daca mai traieste. Peste trei ani era unul dintre cei mai buni actori de film pe care i-a avut Rusia vreodata, peste cinci ani a devenit un regizor de film celebru si peste alti câtiva ani a devenit un scriitor genial. A scris trei romane, sute de nuvele si trei piese de teatru pâna la 49 de ani când a murit. Asadar, mai am înca multe de facut, doar ca anul asta fac 49 de ani. Ha, ha, ha!

R.A : Ce te-a determinat si inspirat sa scrii ,,Natura moarta cu nepot obez“?
I.S.:
Mai multe. La botezul meu am ales printre obiecte si creionul. Mama a presupus ca o sa fiu învatator. Pentru mine scrierea pieselor este o ocupatie sacra. Gândeste-te ca asta a facut Cehov. Asta îmi da frisoane. Este ,,jucaria Domnului“. Dar, trecând peste declaratiile astea ciudate, voi mai spune ca nu-mi place dramaturgia moderna româneasca. Cu câteva exceptii – Caraman, Peca –, toata dramaturgia româneasca de azi este o bâiguiala rautacioasa, zbierete literare cu personaje care au doar organe genitale sau bojoci si mai toate înjura de mama focului si mai toate urasc România. Mi-am propus sa scriu o piesa ,,normala“. Cu început, mijloc si sfârsit. Sa ma tin cât de mult posibil de canoanele aristotelice. Nu pretind însa ca am scris o piesa nemaipomenita. Nici dramaturg nu ma cred. Înca! Ha, ha, ha!

R.A.: Crezi ca în critica româneasca de film si de teatru sunt si unii care scriu ,,dupa ureche“? Sau ca se face si cronica de conjunctura?
I.S.:
Cronica româneasca? Un cronicar de la Oradea a scris despre primul meu spectacol facut la Teatrul ,,Iosif Vulcan“ ca-i superb iar eu sunt un ,,geniu al teatrului românesc“. Ca a doua zi, dupa ce a aparut cronica, sa vina la mine cu un vraf de piese scrise de dumnealui în ideea sa le citesc si sa-i montez una dintre ele. Le-am citit sârguincios si nu mi-au placut. I-am spus asta. La al doilea spectacol facut la Oradea a aparut o cronica a acestui cronicar în care se întreba îngrozit ce cauta mediocritatea asta, adica eu, fostul geniu teatral, la teatrul din Oradea? Alt cronicar, unul de la Iasi m-a persecutat toata viata pentru ca odata, fiind în Consiliul Artistic al Teatrului National din Iasi, am votat împotriva unei calamitati de piesa scrisa de dumnealui. Ei!, din momentul acela a scris numai ,,necroloage“ despre mine. Mai mult de atât, i-a crescut fiica între timp si a pus-o si pe ea sa scrie cronici nasoale împotriva mea. Odata am prins-o pe duduia ca nici nu fusese la un spectacol al meu si mi-a facut o cronica ,,devastatoare“. O cronicareasa a fost încântata de Hamletul meu de la Botosani iar când a facut o cartulie cu istoria Hamletilor din România nici n-a catadicsit sa aminteasca de aceasta montare. O cronicareasa mi-a facut o cronica despre ,,Ivan Turbinca“ de parca ar fi fost un muzical. Zice la început ca nu e un muzical, apoi îl analizeaza ca pe un muzical ratat. Mai cretina cronica n-am citit în viata mea. Urmeaza sa ma întâlnesc cu onorabila si s-o informez  cum as vrea sa-mi analizeze si alte spectacole. De exemplu, as vrea sa-mi analizeze ultimul meu spectacol ca pe o opera chineza. Cred ca o sa-i reuseasca. Cronica de conjunctura este cea mai raspândita în teatrul românesc. Dumnezeu mi-e martor. Am vazut niste spectacole de-a dreptul nesimtite în platitudinea lor si am citit cronici la acele spectacole de am crezut ca-s capodopere. ?i asta numai pentru ca respectivul regizor se afla într-o anume ,,gasca“, unde cronicarul e de fapt un fel de Neculce al regizorului respectiv. Îi noteaza pâna si crizele de meteorism. Despre cronicarii locali din Iasi? To be continued…

R.A.: Ce-ti doresti tu pentru fiul tau, Petre?
I.S.:
Sa nu ajunga sa dea interviuri, ca mine. (Râde). As vrea sa fie un om ca lumea, un simplu om. Sa fie iubit de oameni si el sa iubeasca oamenii.

 

(2 aprilie 2010).

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper