Cu dragostea nu-i de glumit

Un articol de MAGDA MIHAILESCU

Când pune ochii pe cineva, Festivalul de la Mons („Le Festival du film d’Amour“) iubeste, nu se încurca. Asa ar fi, bunaoara, cinematograful românesc.Anul acesta, în prag de primavara, o mica armata de creatori (mai toti autorii filmelor incluse în diferite sectiuni) actori, istorici, critici de film, producatori, au invadat „la cerere“ micul oras belgian, invitati sa participe la unul dintre cele mai intense „focusuri“ dedicate unei cinematografii straine.

Noua, celor veniti din tara, ni s-a alaturat Dominique Nasta, profesor universitar, cunoscuta teoreticiana de origine româna, al carei nume a atras multi studenti în sala. Delegatul general Andre Ceuterick planuia de mult un astfel de eveniment, inclusiv o seara a unei petreceri românesti, cu Loredana si bandul ei. A asteptat sa adune bob cu bob pentru a avea ceea ce si-a propus: doua filme în competitia internationala („Cealalta Irina“ de Andrei Gruzynizcki si „Webside Story“ de Dan Chisu), o Panorama româneasca („Restul e tacere“, „Amintiri din Epoca de Aur“, „Francesca“, „Hotel de lux“), o Masa rotunda cu tematica la ordinea zilei, o întâlnire între producatorii belgieni si cei români în speranta unor viitoare colaborari, membri în mai toate juriile festivalului – actrita Maria Dinulescu în juriul international, Manuela Cernat, prorector al UNATC, în cel de scurtmetraj si sussemnata în Cinefemmes. În sfârsit, dar nu la urma (desi a ajuns cu sufletul la gura, doar cu o zi înainte de încheiere), Maia Morgenstern a fost invitata de onoare, solicitata sa înmâneze marele premiu, dupa ce ea însasi fusese distinsa cu Inima de Cristal, simbolul festivalului. Nu este pentru prima oara când întâlnesc un public strain, bine informat asupra starii actuale a cinematografului românesc, dar cu o imagine destul de confuza a ceea ce se afla în spatele atâtor succese ale ultimilor ani. Asa cum amintea Nae Caranfil la întâlnirea cu cinefilii belgieni, înca din 1993, de la lansarea filmului sau „E pericoloso sporgersi“, criticii francezi vorbeau despre el în termenii „Il est fou ce Roumain“, sintagma care, se pare, le place foarte mult, de vreme ce „Libération“ a reluat-o dupa zece ani: „ Ils sont fous ces Roumains!“. „Nebunii“ s-au înmultit, între timp s-au afirmat Cristi Puiu, Cristian Mungiu, Corneliu Porumboiu, Cristian Nemescu, Catalin Mitulescu, Radu Muntean, Adrian Sitaru, Ruxandra Zenide, Radu Jude, Marian Crisan, scenaristii Razvan Radulescu, Tudor Voican si nu numai. De unde vin toti acesti baieti cu ale lor Palmes d’Or, cu Ursii lor de Aur (între timp a aparut si unul de argint, al lui Florin Serban, pentru „Eu când vreau sa fluier, fluier“), cu o Camera d’Or, doua premii EFA, pentru a le evoca doar pe cele mai importante? În studiul inclus în caietul special consacrat prezentei românesti la Mons, istoricul Cristina Corciovescu delimita succesiunea generatiilor, subliniind bucuria cu care, „la sfârsitul anilor ’60 si începutul deceniului urmator, am trait aparitia unei noi generatii de cineasti, a caror formatie este în întregime legata de institutul nostru (UNATC). Critica a plasat-o imediat în istorie, sub numele de „generatia ’70“. Momentul afirmarii a coincis cu o relativa permisivitate în strategia politica a lui Nicolae Ceausescu care, dupa pozitia sa „antisovietica“ din august 1968, dorea sa pozeze în figura conducatorului disident din lagarul comunist. Încrezatori în aceasta deschidere, tineri cineasti precum Dan Pita, Mircea Veroiu, Alexandru Tatos si Mircea Daneliuc au facut tot ce le-a stat în putinta pentru a se îndeparta de orice concesie, pentru a fi chiar incisivi, dar foarte curând s-au lovit de zidul cenzurii. Altii, mai lucizi, precum Lucian Pintilie sau Radu Gabrea au preferat sau au fost obligati sa ia drumul exilului.(…) Privite prin prisma prezentului, cele mai importante creatii ne apar cele care atesta vocatia realista a unor regizori care investigheaza fara menjamente lumea româneasca, începând cu „Reconstituirea“ de Lucian Pintilie (1968) si continuând cu filmele lui Dan Pita („Filip cel bun“ –1975, „Concurs“, „Faleze de nisip“ – 1982), Alexandru Tatos („Mere rosii“ – 1976, „Secvente“ – 1982, „Fructe de padure“ – 1983) sau Mircea Daneliuc („Cursa“ – 1975, „Proba de microfon“ – 1979, „Croaziera“ – 1981). Acolo îsi afla radacinile asa numitul realism minimalist al generatiei afirmate dupa 2000.“ Într-un interviu acordat cotidianului festivalului, Manuela Cernat amintea o alta stare de fapt: „În primii ani de vid ce au urmat prabusirii comunismului, UNATC a continuat sa produca scurt metraje. Ele au fost o adevarata carte de vizita în întâlnirile internationale, au stârnit interesul pentru cinematograful nostru. Când Mungiu si-a prezentat filmul la Cannes, nu era un necunoscut, nici el, nici actorii sai. Toti aveau deja nu putine premii, ceea ce a favorizat aceasta decolare extraordinara a carieriei“. Cu acest supliment de fond aperceptiv oferit în zilele festivalului, si avându-i prezenti pe Dan Pita, Nae Caranfil, Dan Necsulea, Andrei Grusznizcki, Dan Chisu, pe toti criticii deja amintiti, sper ca le-a fost mai usor celor prezenti sa înteleaga „miracolul cinematografului românesc“. Banuiesc ca ceea ce avea sa urmeze si anume Premiul acordat celui mai bun actor, acesta fiind Andi Vasluianu, le-a fixat câteva coordonate. Rolul din „Cealalta Irina“ si Mons-ul i-au purtat noroc actorului nostru. Cred ca si regizorului Andrei Gruszniszki. Daca ar fi fost dupa Renato Berta, membru al juriului, i-ar fi acordat cu draga inima trofeul suprem, pentru cel mai bun film din competitie. Marele director de fotografie, colaborator al lui Rohmer, Louis Malle, Alain Resnais, Andre Techine, Claude Chabrol, Manoel de Oliveira a fost cucerit, avea sa-mi marturiseasca, de „rigoarea narativa“ a cineastului nostru, aflat la primul lung metraj. Nu a izbutit sa-si convinga majoritatea colegilor, care au optat pentru, de altfel, remarcabilul, emotionantul „Celalalt mal“, filmul unui alt debutant, georgianul George Ovashvili, drama unui adolescent care îsi cauta tatal, în tinuturile ravasite de absurditatile istoriei. Dupa gala de închidere, Renato Berta a venit la masa noastra si ni l-a rapit pe Andrei, cu care avea sa stea de vorba toata seara. Sa fie într-un ceas bun!
Pe alt continent, la Tizi Ouzou
„E lung pamântul/ Ba e lat“. Pentru noi, el poate fi oricum, din moment ce un festival despe care marturisesc ca nu auzisem, cel de la Tizi Ouzou (unul national, de limba amazigh!) a tinut sa omagieze si el cinematograful românesc, dupa ce, în anii trecuti, i-a plasat la loc de cinste pe irlandezi, elvetieni, iranieni. Orasul algerian, asezat între munti, la o suta de kilometri de Alger („Alger la Blanche“) a întreprins adevarate manevre pentru a ajunge la noi. I-a venit în ajutor „filiera corsicana“, ca sa zic asa. Criticul Daniele Maoudj, o distinsa doamna franco-corsicana, iubitoare si cunoscatoare a filmelor noastre (a moderat colocviul), îl stie pe Antoine Bagnaninchi, corsican si el, bossul de la Independenta Film. Acesta a telefonat la CNC etc. Astfel, dorinta lui Assad Hachemi, dinamicul director al festivalului de la Tizi Ouzou, s-a împlinit. A vrut mai ales scurt metraje, mai vechi si mai vechi caci, asa cum spuneam si mai sus, lumea vrea sa afle de unde venim. O sala plina ochi a asistat la proiectia filmelor „Va veni o zi“ de Copel Moscu (1985), „Capsuni în aprilie“ de Cornel Mihalache, „Nu te supara, dar…“ al Adinei Pintilie. Autorii, plus Rick Vermeulen, din stafful TIFF, aveau sa fie luati la întrebari. Lui Cornel Mihalache, dar mai ales Adinei Pintilie nu le-a ajuns timpul pentru a face fata asaltului: de la chestiuni legate de situatia oamenilor cu hadicapuri mentale din spitalele românesti, la raporturile parinti-copii, pâna la subtilitati ce aveau în vedere repetarea unor planuri.
Nici macar Copel Moscu, al carui umor este mereu la datorie, nu a scapat usor. Degeaba a luat-o el cu hazul de necaz: „?titti, în 1985, când am facut filmul „Va veni o zi“, noi nu prea aveam ce mânca“. „Domnule – a venit o replica din sala – nu cred ca despre asta este vorba în filmul dv.“ Just. Nu e putin lucru sa fii înteles în orice capat de lume.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper