Convorbiri cu Dan C. Mihailescu

Un articol de Daniel Cristea-Enache

– Aveti sentimentul ca v-ati risipit in activitatea critic-publicistica, sau, dimpotriva, ca tot ceea ce ati lasat in urma, in coloanele de ziar, are cheag?
– Oh, Doamne, risipirea la scriitorul român!!! Pai ce altceva este mai constant, mai vârtos, mai blestemat si totodata mai feeric in istoria noastra literara? Si nu numai literara, fiindca aproape toata elita si-a deturnat mai mult sau mai putin inutil energiile intru disolutia vocatiei originare. S-a spus demult ca debutam genial si sfârsim provincial. Sa ia cineva corespondenta intelectualului român – fie viitori savanti, fie avocati, filosofi, poeti, politicieni, medici, ingineri, financiari, sociologi, geografi etc. – din vremea studiilor la Paris, Berlin, Viena s.a.m.d., sa compare elanurile si proiectele fabuloase de acolo cu realitatile de dupa intoarcerea in tara! Aproape fara exceptie, toate carierele si-au tradat – uneori deliberat, din ratiuni pecuniare ori chemari politice, alteori obligat de arcanele destinului, sau pur si simplu inconstient – in cele din urma idealurile studentiei. Eminescu este si aici vârful absolut. Intotdeauna m-a coplesit, m-a revoltat, m-a ingrozit caderea lui infioratoare de la minunile atotcuprinzatoare ale junetii lui austriece catre verile redactionale de la „Timpul“! Sigur, uneori ma intrebam daca era de preferat un Eminescu septuagenar, parlamentar sau ambasador, instalat confortabil la Curte ca Alecsandri, insurat cu vreo Frau Kremnitz, tatal câtorva copii, autorul unui raft de volume somptuos legate, si care sa repete implinirile maturitatii goetheene, in dauna abisalitatii adolescentine. Sa-l regret pe posibilul filosof-logician-estetician Maiorescu, privindu-i ca pe o suma de fleacuri activitatea politica? Sa ma intreb câta poezie ar mai fi scris Arghezi, sau câta istorie Iorga, in locul publicisticii lor uriase? Câte romane ar mai fi scris Rebreanu daca nu-l pompau arghirofil in halul cunoscut sotia si fiica, obligându-l la tot felul de angajamente social-politic-administrative? Ce biblioteca ar fi umplut Andrei Plesu cu propriile-i, zeci, de eseuri si sinteze in istoria picturii, daca n-ar fi simtit, nu doar efectele drogului gazetariei, dar si misia social-culturala in guverne sau la NEC! Sau ce ar fi insemnat un Gabriel Liiceanu in fata unor amfiteatre cu sute de studenti la filosofie, precum Heidegger, autor de tomuri savante de fenomenologie, daca n-ar fi fost sa ne umple atât de stralucitor cu Humanitasul, cale de aproape doua decenii, golul inspaimântator din sincronizarea cu filosofia, istoriografia, politologia, memorialistica, sociologia celei de-a doua jumatati a veacului 20!
Câte virtuale cariere de cercetatori, savanti in speologie, microbiologie, chimie, matematica etc. au fost ingenuncheate, pe de o parte de precaritatea sistemului, iar pe de alta – de imperioasa necesitate didactica, având, aceasta, o dubla motivatie: cea strict financiara, de supravietuire, dar si una ideala, de „misionarism“, pe care intelectualul nostru si-a asumat-o intotdeauna. Relatia e comparabila cu alt viciu fermecator al fiintei noastre spirituale: fascinatia enciclopedismului in dauna specializarii. Refuzul net al verticalului, al cantonarii in odihna prafoasa a nisei, unde totusi domnesti irevocabil, paralel cu hipnoza cuprinderii pe orizontala, a histrionismului care farmeca saloanele, dar vaduveste bibliotecile.
Acuma, de buna seama ca lucrurile pot fi privite si de pe malul celalalt, al reusitelor. Daca pot fantaza pe seama latentelor carturaresti nevalorizate in cazul unor Ion Ghica, Balcescu sau Hasdeu, in schimb nu se poate zice ca Eliade, Blaga ori Eugen Ionescu nu si-au rotunjit perfect lumile spirituale, in ciuda cheltuirii fiintei fiecaruia pe diverse „piete“ de idei, in frivolitati monden-teatrale, diplomatice etc. Ca sa nu mai vorbim de critica literara, unde risipirea foiletonistica a facut in majoritatea cazurilor importante casa buna cu inchegarea marilor sinteze: Lovinescu, Calinescu, Manolescu, Simion. Fata de ei, sigur, Pompiliu Constantinescu ramâne un risipit sclipitor, iar Radu G. Teposu, cel de dupa 1989, un impatimit al ziaristicii care i-a fagocitat marele talent critic.
Si tot asa, putem glosa mult pe seama relatiei implinirilor cu esecul (fata de vocatiile initiale si de asteptarile posteritatii) la Kogalniceanu si Simion Mehedinti, la Dimitrie Gusti (teoreticianul sociolog, fata de facatorul de institutii, animatorul echipelor regale si coordonatorul de cercetari colective), ca si la Mircea Vulcanescu, ultradotatul cultural, care putea face la fel de bine filosofia religiei, geostrategie, poezie, etnologie, dar care, optând pentru Directia Vamilor, a ales „cultul slujirii“ intr-o (pseudo)risipire exemplara.
Totusi: revenind la acel Eminescu care nu doar ca nu si-a mai dat doctoratul, dar si-a parasit hugolienele planuri de Panorame ale desertaciunilor pentru a-si vlagui inutil talentul, credintele si curatia morala in rapoartele revizorului scolar si nebunia gazetariei, trebuie sa ne intrebam iar si iar de ce atâta geniala – dar inconstienta – risipire la I.L. Caragiale? Patru piese superbe in patru, cinci ani – si nimic in ceilalti douazeci, când totul l-ar fi indreptatit la o creativitate dramatica „macar“ (!) molièresca ? Nu se poate, e ceva putred aici. E ceva care-l deturneaza aproape invariabil pe scriitorul nostru de la tiparele constructiei temeinice de tip germanic, de la rotunjirea propriilor sisteme teoretice, de la buna raceala a dictionarelor si istoriilor literare. Sa fie temperamentul latin? Logoreea levantina? Mercantilismul si carierismul? Sistemul social mereu precar, indemnând la fusereala, diletantism, miticism spumos, dar alienant?
Iar când ne apuca si pe noi mania arhitecturilor mascând frustrari de breasla si deliruri de grandoare, dam in… Adrian Marino! Adica in sindromul omonim! Iata o tenace vointa de putere, sinteza si ne-cheltuire, al carei final a fost exact opusul ei: risipirea!
Venind la prezent: faptul ca ne-au suplimatara de la EVZ (Nicolae Manolescu, Radu Paraschivescu, matale, eu, parca si altii) nu cred ca se datoreaza ratiunilor de ordin financiar. Drepturile noastre de autor nu cred ca rivalizau lunar cu benzina redactiei plus cafeaua si apa minerala. Dar nici nu vreau sa ne mai intrebam de ce si cum. Fapt este ca tot in acest octombrie 2009 aud ca ni se extermina si „Ideile in dialog“, ceea ce este mult mai grav. Pentru ca o recenzie inca-ti mai poti plasa ici si colo, dar rubricile noastre din revista lui Patapievici mi-e teama ca ne vor ramâne niste dulci fantasme pe tot restul vietii. Gata cu „Viata literara“.
Dar ce, crezi ca ma vindec de priapismul cronicaresc? Crezi ca voi profita de asa o palma racoritoare a destinului ca sa ma-nfund in „istoria generatiei ’27“? Ti-ai gasit! Mi-e cu neputinta sa traiesc o saptamâna fara rubrica. In fond, la ce bun sa te aduni, daca nu ca sa te risipesti?!?
– (…) Va inteleg perfect când spuneti: „Mi-e cu neputinta sa traiesc o saptamâna fara rubrica.“ Semnez si eu acest enunt. Intrebarea este: de ce?
E vorba despre dorinta de a dialoga mereu cu cititorul, cu publicul, de a dimensiona acest public, de a scrie pentru cât mai multi? Vreti, vrem popularitate? Va doriti succes social, prin pârghia gazetariei culturale? Vreti comunicare reala ori acea notorietate pe care o vizeaza orice scriitor? Haideti sa analizam si sa psihanalizam putin aceasta risipire pe frontul criticii de intâmpinare si al publicisticii consistente.
– Propun ca motto in peisaj acel „ma cheama patria“ din corespondenta berlineza a lui Caragiale, numai pe jumatate giumbuslucar si autoparodic. In fond, alergând frenetic la  intâlnirile electorale ale liberal-conservatorilor lui Takita Ionescu „Gura de aur“, nenea Iancu, omul care persiflase genial toate viciile electorale „daco-romane“ si se deghizase funambulesc, rând pe rând, in junimist, radical, socialist, conservator, liberal si inca altele, intra impetuos, de buna voie, in malaxorul grotesc al politicii, fara ezitare, fara rusine, fara limite. De ce?
Fiindca, neavând o adevarata traditie seculara intens culturala, scriitorul român nu s-a multumit niciodata cu masa lui de scris, manuscrisele si condeiul, cu sotia iubitoare, copiii zglobii, câinele, pisica, livada, svartul de la cafenea si, eventual, o amanta alegra, generoasa, domestic adoratoare. Nu. El s-a simtit invariabil chemat la misia sacra, la opera de educare a natiei, de salvgardare a fiintei nationale, de infaptuire a idealurilor etnopsihologice si autosacrificiu pe altarul intereselor comune. Continuitate istorica, omogenitate etnica, unitate nationala. Lupta cu ungurii asupritori, cu panslavismul cotropitor, cu cizma germana si fesul turcesc, cu grecimea arghirofila, evreimea camatareasca si armenitatea subtila. Lupta cu analfabetismul, antipatriotismul, ciocoismul, cosmopolitismul, maghiarismul, lupta cu aversiunea antivalaha in Ardeal, cu rusofilia moldava si germanismul bucovinean, cu levantinismul si moravurile otomane in Sud, cu lesii, tatarii si ucrainienii in Nord. Cum sa nu faca el publicistica militanta? Cum sa nu fie francofil, bosofil, rusofil, xenofob sau xenofil? Cum sa cultive teatrul de bulevard, când tara are nevoie, ma-ntelegi, de dramaturgie patriotica si piese educative? Cum sa-si alinte el prometeicele, epopeicele, savantele, universalele proiecte juvenile, când tara are nevoie de misionari, bibliotecari, gazetari, inspectori scolari, traducatori, editori, entertaineri, inclusiv ministri ai culturii, ori, da, agenti DIE animati si motivati de sfinte ratiuni geostrategice?
Textul e moft. Subtextul si contextul fac legea. Politizarea pâna in esenta a actului cultural a facut ca mai toate energiile strict artistice românesti – la 1848 ca la 1968, la 1920 ca la 1940, 1980, 1990 si 2010 – sa se (su)puna mai devreme sau mai târziu la obada nationala, in jugul „misiei sociale“. Nimeni nu se vrea retras in biblioteca sau la mosie, in strainatate, in subsolurile vietii universitare sau in vreun foisor eminamente spiritual. Mai toata lumea se viseaza exponentiala, vârf de lance, berbece de spart porti, flamura invingatoare, coada de paun sau creasta de cocos. Ce naiba, se vede de la o posta ca nu ne simtim bine tacând masonic in constructia strategica si surfilând arhitecturile indelung experimentate, ca ne repugna catedrala si adoram improvizatia, ca avem un refuz organic fata de proiectele „magnum“ si veneram microfilia, arderea la foc mic, cârnatul prajit sub coviltir, in dauna perspectivelor grandioase, resimtite, acestea, ca opinteli megalomaniace, cu toate ca nu sunt, de regula, decât prospectiile firesti ale unei forte naturale.
Ce e mai rau acuma e ca au dat peste noi relativismul absolutizant, minimalismul, epicureismul „miserupist“, amalgamarea postmodernista, pe scurt: haosul bine organizat, astfel incât pâna si ce era umbra de efort, firava intentie de ambitie constructiva, va capitula in favoarea nimicniciei, a netrebniciei valahe care-l innebunea pâna la lacrima pe bietul Noica.
Vorba lui Eminescu: „‘tu-i neamul nevoii…!“

Fragment dintr-un volum de Convorbiri cu Dan C. Mihailescu, in lucru

Un comentariu pentru “Convorbiri cu Dan C. Mihailescu”

  1. iulie 30, 2010 la 10:16 am

    Am mai scris aici si revin cu o mare si sfanta placere sa-i aduc omagii unui condeier stralucitor care reverbereaza,sper eu,atat de fecund si benefic.
    Da-i inainte,magistre,(poti observa ca am evitat cuvantul acela luat in deradere de arghezi !) ca-i dai bine ! Daca te-a inzestrat Cel de Sus cu atata har,ar fi pacat sa nu ti-l pui in valoare ! Or,ceea ce faci matale acum,e o proba de bogatie, de care ducem atata lipsa !

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper