Control perfect (I)

Un articol de DANIEL CRISTEA-ENACHE

Cartea romaneascã

Filip Florian, Degete mici, roman, prefata de Simona Sora, Editura Polirom, Iasi, 2007, 256 p.

In toamna lui 2002, am inceput in „Adevarul literar si artistic“ un fel de serial critic consacrat debutantilor post-1999. Ideea imi venise de la un numar tematic din „Vatra“. Nu ambitionam sa tin o cronica perpetua a debuturilor, precum regretatul Laurentiu Ulici, dupa cum nu aveam vreo motivatie generationista. Pur si simplu, identificasem printre cartile citite in acea perioada cateva debuturi remarcabile (de la Ruxandra Novac si Marius Ianus la Teodor Duna si Elena Vladareanu, de la Bogdan Popescu si bietul Sorin Stoica la Lucian Dan Teodorovici si Constantin Popescu, de la Sanda Cordos si Gabriel Cosoveanu la Ciprian Siulea si Antonio Patras) si mi s-a parut ca era obligatia profesionala a criticului de intampinare sa le analizeze si sa le expuna public.
Identificarea vocilor noi a fost, bineinteles, un proces, nu un moment. Am parcurs liste intregi cu debutanti si debuturile lor; am citit si rascitit, comparat si selectat; m-am documentat laborios si m-am chinuit, in unele cazuri, sa-mi procur un exemplar dintr-un titlu intruvabil; am ajuns sa cer informatii bio-bibliografice (date intr-o caseta, la inceputul fiecarei cronici) autorilor insisi, unii aflati intr-un fund de provincie, altii plecati peste Ocean. Critica si detectivistica: jocul acesta mi-a placut si l-am practicat cu toata seriozitatea, bucuros fiind sa descopar, in mai multe texte, semnele unei noi sensibilitati si unei noi expresii literare. Am marit intervalul scanat, de la 1999-2001 la 1999-2003; si in februarie-martie 2005, pornisem pe urmele lui 2004, cand… serialul a trebuit sa se incheie, odata cu despartirea mea, si a intregii echipe, de „Adevarul literar si artistic“ (seria C. Stanescu si Cristian Tudor Popescu). Astfel lua sfarsit si perioada „uliciana“ din cariera subsemnatului. Pe de o parte, ce-i frumos nu prea dureaza; pe de alta, schimbarile, oricat de brutale ar fi, au poate rostul lor.
Proiectul initial, cu parametrii lui de executie, mi-a ramas insa in cap, desi era evident ca el presupunea o rubrica propriu-zisa, care sa-i fie alocata. Nu puteam sa scriu, ad infinitum, exclusiv despre debuturi; si, la drept vorbind, nici nu mai voiam. Cercul literaturii contemporane e mult mai larg decat cel al ultimei promotii. Astfel ca i-am „abandonat“, inca inainte de a-i descoperi si aprofunda, pe debutantii loturilor urmatoare, din 2004 incoace; cu regretul ca fac asta, dar si cu consolarea ca nimeni nu poate sa le faca pe toate in acelasi timp. Cred ca singura exceptie de la noua regula a fost cronica din „Romania literara“ la „Ochi rosii polaroid. Acesta este un test“ (2006) de Gabi Eftimie, de care un critic de gust ca Mihai Iovanel era entuziasmat (si pe buna dreptate). In rest, o „principialitate“ nitel absurda, contaminata de proiectul anterior: cum sa scriu despre toti debutantii interesanti din 2006, de pilda, daca eu nu m-am achitat de obligatiile evaluative ale lui 2004 si 2005? Prea multa seriozitate devine comica – si este perdanta daca nu se adapteaza. Printre altele, am pierdut debutul cu „Degete mici“ (2005) al lui Filip Florian…
Cand, in 2008, autorul premiat la USR a revenit cu „Zilele regelui“, n-am mai rezistat: i-am facut o cronica aproape extatica, aruncand in aer cronologia receptarii si lasand pe alta ocazie comentarea primei carti. Exista insa si un avantaj in aceste distorsionari ale unui desfasurator ce incearca sa impace cronica si istoria literara, zigzagul actualitatii in continua schimbare si sistematica unui anumit tip de radiografie critica. Un dublu avantaj, chiar. Mai intai ca nu umblu in orb, ca alte dati: stiu cat de bun este Filip Florian. Iar apoi, nu mai am incorsetarile cronicii sau recenziei de prima instanta. Nu mai sunt obligat sa scriu in zece mii de semne (cu spatii…) si sa vad de sus, sintetic, un roman ce ar merita abordat si reproiectat analitic. Consultand dosarul de presa, observ multe cuvinte frumoase care s-au spus la aparitia „Degetelor mici“ (incepand cu prefata excelenta a Simonei Sora), precum si intuitii patrunzatoare ale originalitatii romanului. Dar o analiza mai ampla si mai detaliata lipseste; sau, daca a fost vreuna, n-am reusit eu s-o parcurg.
E un bun prilej sa corectam si inscrierea acestei proze in sfera realismului magic: o „constatare“ ce vine si revine la mai multi critici, dar fara sa se sustina prin textul cartii. Ceea ce la Simona Sora e spus destul de nuantat, cu observarea conditiilor de aplicabilitate si a contaminatiilor („Istoria lui Onufrie arunca povestea intr-un realism magic, colorat local cu retorica si tonalitatea «Vietii Sfintilor».“) este extrapolat de catre alti comentatori (Catalin Sturza ori Paul Cernat) intr-un mod al imprudentei clasificatoare. In ce fel este „Degete mici“ asezat „pe calapodul realismului magic al lui Márquez si Llosa“ (C. Sturza)? Unde anume apare aici „mixajul de fictiune politica si realism magic“ (P. Cernat)? In fapt, elementul fantastic, supranatural, oniric nu infiltreaza nicidecum ordinea realista a intamplarilor si nu schimba coordonatele prozaice pentru a satura un aer al tuturor posibilitatilor. Diferenta tipologica fata de Márquez e enorma. Filip Florian schimba mereu perspectivele (si alterneaza uneori registrele), dar aceasta pentru a oferi mai multe unghiuri de perceptie si intelegere a uneia si aceleiasi realitati, foarte bine documentata istoric si marcata social. N-o sa vedem deci nici un personaj feminin ridicat la cer odata cu rufele de pe franghie si nici un batran stand si nemaimurind langa pomul din curtea axiala a tuturor generatiilor. Ca Onufrie (figura memorabila, cu smocul lui de par ce creste intruna) numara pogorarile Maicii Domnului si isi duce viata in acord cu acest plan personal de credinta („Trebuia sa fie pregatit la suflet si la trup pentru ceea ce avea sa vina“), e adevarat. Dar aceasta este o paralela strict individuala la realitatea stabila, socio-istorica si umana a cartii de fata. Pana la urma, personajul va fi vazut de ochii colectivitatii ca un sfant; ciudatenia fizionomica si comportamentala va fi asimilata abia in acest fel, al recunoasterii unei diferente esentiale. Altfel spus, ciudatenia ramane ciudatenie, nu intra in compozitia romanului, in acea atmosfera de realism magic a neobisnuitului devenit cotidian (si diurn).
O alta figura stranie, pe care o intalnim nu in prezentul actiunii, ci in desfasuratorul de cincizeci de ani si mai bine al vietii lui Onufrie, este Sandica, „Trambita lui Dumnezeu“. Cu viziunile si bolboroselile ei, sfanta in statu nascendi va fi „deconstruita“ prin vulgarizare scabroasa de catre vajnicii lucratori in „uniforme azurii“ ai Romaniei Socialiste. Dar si inainte de aceasta oficiala aducere cu picioarele pe pamant, personajul e introdus in pagina cu notatia amanuntita a unui realism atent la toate amanuntele. Descrierea „Trambitei“ dumnezeiesti nu se pierde in obiectul ei, nu face una cu supra-conditia personajului, ca in realismul magic sud-american. Expunerea este meticuloasa si plina de detalii: „A reaparut mai tarziu (sa fi trecut aproape trei ani) in preajma Sandicai, Trambita lui Dumnezeu, o fata costeliva cu un ochi scurs si cu celalalt caprui, pe care-o duceau intr-o caruta cu coviltir. Statea mereu intinsa, invelita cu paturi groase sau numai cu un cearceaf (dupa cum era scuturata de friguri sau de fierbinteli), vinisoarele de la tample si de pe dosul palmelor pareau cand albastrii, cand cenusii (in functie de lumina soarelui si de starile ei sufletesti), bea doar apa si se hranea doar cu peste fiert (pe care i-l curatau de oase, il striveau pana devenea ca o pasta si i-l dadeau cu lingurita), dormea mult, vlaguita de darul ei (o scaldau de fiecare data valuri de transpiratie care-i udau camasa si asternuturile, dar femeile o spalau in somn, cu grija sa n-o trezeasca, o ungeau cu uleiuri ca sa-si pastreze mirosul de trandafiri, o schimbau si-i primeneau patul), radea rar (o data la un anotimp), cerea cateodata flori de camp (mai ales buchetele de margarete), cand tipa lung si ascutit opreau imediat caruta (daca erau la drum) sau abandonau grabiti trenurile (daca se intampla sa fi facut tabara undeva) si se inghesuiau langa ea, in genunchi, cu fruntile lipite de pamant, cu mainile impreunate la piept, lasand-o sa se zvarcoleasca cu parul negru despletit, sorbindu-i cuvintele unul cate unul si pe toate laolalta, doar cuvintele acelea nu erau ale ei (numai buzele si limba ii apartineau), erau cuvintele Mantuitorului, rostite pentru toti muritorii, dar auzite in primul rand de ei, insotitorii Trambitei Lui.“ (pp. 197-198). Dupa care vine (daca mai era nevoie) contrareactia vigilentilor lucratori pentru linistea si securitatea poporului muncitor: „acceptasera la un moment dat sa stearga nimbul de fecioara al fetei, afland ca uniformele azurii vor sa-i risipeasca si s-o interneze pe Sandica intr-un ospiciu. Se dusesera la primaria unui orasel, in fata unui ofiter al starii civile, de unde plecasera cu un certificat de casatorie intre Trambita lui Dumnezeu (cu numele ei din catastife) si Iancu, pescar iscusit (…) Sub acoperamantul actului aceluia pe care tronau stema si numele republicii, virginitatea ei a ramas intacta, iar faima s-a mai stins. Cam atunci li s-a alaturat si Onufrie, cand locuitorii asezarilor prin care treceau nu-i mai luau in seama, ba chiar ii huleau dupa ce uniformele azurii se ingrijisera sa se stie ca Sandica s-a maritat (si cine-a pomenit o nevasta sa mai fie fata mare? cine-a auzit de-o sfanta care si-a dat de bunavoie fecioria?), era perioada in care un american coborase pe Luna, iar o multime de ticalosi, unii cu epoleti si cu gradele militare ascunse sub haine, altii nici macar atat, raspandeau vestea ca, de cand Sandica aflase ce-i mataranga, nu-i mai ajungea barbatul ei si-i chema pe toti sub coviltir, pe rand, si-i obliga sa-i faca toate placerile, altfel nu mai tipa lung si ascutit nici in ruptul capului.“ (pp. 198-199).
Nici de un realism infinitezimal, comutat in fantastic, nu se poate vorbi in „Degete mici“. Controlandu-si perfect proza (extrem de elaborata) si fraza ei (ampla, aproape somptuoasa), autorul nu procedeaza la traforarea realului, cu degajarea unor „efecte speciale“ dincolo de grila verosimilitatii. Efortul lui epic e de a traversa in cat mai multe directii aceasta realitate fictionala, descompunand-o din unghiul unui personaj sau al altuia si reunind – nu adancind – diferentele de perspectiva. Indiferent daca naratia e la persoana I si este facuta de simpaticul arheolog Petrus, sau la a III-a, a unui Narator neutral si omniscient, fara identitate de personaj, lucrurile care se afla si intamplarile relatate compun nu altceva decat cronica unui orasel romanesc de munte, cu linistea spulberata prin descoperirea unei gropi comune; si tesaturile catorva existente (calugarul Onufrie, dar si fostul proprietar Dumitru M., doamna Eugenia, vaduva lordului Embury, ori tanti Paulina, gazda arheologului nostru), vieti date pe repede inapoi si apoi incet, foarte incet, inainte. Galeria de personaje fiind si larga, si variata (apare si unul patruped, un dromader naturalizat pe sol autohton), e notabila reusita distributiva a prozatorului. Filip Florian se apleaca, in absolut toate circumstantele romanului, cu o rara atentie asupra celui ce vorbeste in cadru; sau care, tacand, isi aminteste, gandeste, simte fara sa se exteriorizeze. „Degete mici“ abunda in istorii „mici“, particulare, conturand si diversificand Istoria mare; ca si in depozitii, marturii, povesti de tinerete, discutii de principiu si barfe in toata regula.
In acelasi timp, frenezia dialogica, reconstitutiva si confesiva nu sonorizeaza romanul. Efectul e intai curios, dar nu mai putin bine controlat. Stilul prozei, atat de ceremonios si invaluitor, lucrat fara a fi calofil si artificial exact cat trebuie, preia si absoarbe zgomotele si tensiunile din spatiul romanesc. Atunci cand apar si se profileaza, fiind aproape de un punct al exploziei, dramele se topesc parca in aceasta scriitura artista, care sublimeaza si estetizeaza orice secventa mai dura. Daca privirea romancierului e calda, cuprinzatoare, atenta la toate aspectele, uneori evident simpatetica, pagina lui este rece sau, mai bine zis, impersonala. Pe masura ce sunt rulate, experientele dramatice si episoadele teribile se moduleaza dupa registrele foarte bine stapanite ale autorului. De aceea, raportarea adecvata a acestei carti splendide este la traditia modern-crepusculara a unui realism intelectualizat, vag ironic si subtil abstractizat, de Mitteleuropa. „Povestea Marelui Brigand“ (2000) de Petru Cimpoesu si „Asediul Vienei“ (2007) de Horia Ursu zambesc si ele, cu inteles, acestor „Degete mici“, despre care nu m-am invrednicit eu sa scriu, in zece mii de semne cu tot cu spatii, la data primei aparitii.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper