Comedii in fond

Un articol de AL. CISTELECAN

Alexandru Musina, Regele diminetii, Editura Tracus Arte, Bucuresti, 2009

Oricâta teorie a poeziei ar fi facut (si a facut destula) si oricât de elaborata ar fi fost aceasta (si e destul), Alexandru Musina si-a tinut permanent propria poezie in inerenta unei propozitii simple de poetica: poezia e concretul existential surprins in imediatetea propriei drame. Poet-artist (ba chiar pledant infocat pentru „meserie“) si savant al transpunerilor si tensiunilor de cotidian, Musina nu e, totusi, un poet cu mofturi metafizice si cu sofisticarii textuale ori simbolice.
Bacovianismul musinian
Poezia lui, nu fara orchestratie, spune intotdeauna direct ce-l doare pe omul care-o scrie (si mai ales, fireste, pe toti cei asemeni lui). E o poezie, in felul ei, abrupt confesiva; biografica si realista, fara indoiala, dar nu atât prin insumare si montaj de secvente, cât printr-o promovare substantiala a biograficului si prin inducerea lui intr-o conditie. Caci poet al conditiei e Musina in primul rând; dar poet al conditiei (si umane si poetice, dar mai cu seama al celei dintâi) nu inseamna poet de notatii, un fel de poet-stivuitor, ci, cu necesitate, poet de reflectie subiacenta acestora. Subiacenta, dar manifesta; la Musina, adesea, nu numai manifesta, ci si exhibata (are o coarda parenetica, de guru, desi se straduieste mereu s-o dezacordeze). N-as fi neaparat de acord cu remarca facuta de Dumitru Chioaru (in „Ramuri“, nr. 2/2010), potrivit careia ultimul sau volum („Regele diminetii“, Editura Tracus Arte, Bucuresti, 2009) opereaza – in bine, se-ntelege – „recentrarea poeziei de pe experiment pe traire“. Nu-i vorba ca Musina e si un poet de joaca, de „rescriitura“ si sotron intertextual, si-n aceasta calitate se mai si distreaza cu maleabilitatea sau impermeabilitatea formelor poetice. Dar experimentalist n-a fost niciodata; chiar si atunci când si-a numit un ciclu „experientele“, acestea erau experiente existentiale, nu literare; asadar, experiente, nu experimente. Iar „trairea“ e o dimensiune de-a dreptul aroganta in poezia sa (macar pentru ca e o „premisa“ cu care poetul se lauda de fiecare data). Oricum, niciodata sacrificata in favoarea vreunui tertip de arta, fie el cât de prestigios si subtil. Chioaru mai zice si ca Musina sare acum in metafizic si ca devine un „depresiv vizionar“. Cam inspre metafizica, macar ca perspectiva problematica, il trage si Ioan Moldovan (in „Familia“, nr. 2/2010), de vreme ce crede ca toata poezia lui Musina „cade sub o asupritoare intrebare: ce e cu acel dincolo“. (Dar atunci, daca asta-i intrebarea care-l macina pe poet, nu poate fi adevarat ca poezia lui e „a unei constiinte in primul rând etice“, o poezie „a sinceritatii morale“; daca nu de alta, macar pentru ca „sinceritatea morala“ si „constiinta etica“ sunt pentru aici, nu pentru dincolo). Mutatia realizata de Musina nu-i, de fapt, una spectaculoasa si ea nu s-ar putea masura nicidecum prin reciclarea existentialului in metafizic; sonetele din „Hinterland“ sau poemele de „Album duminical“ veneau si ele cam din aceeasi zona de afect deprimat si de acuta constiinta a degradarii ca agonie. „Regele diminetii“ pune doar termenii ecuatiei existentiale intr-un mod si mai concret depresiv. Dar aceasta progresie era de asteptat, era de neevitat. Poezia lui Musina merge spre fundul sacului existential, acolo unde constata nu doar ca totul e vid, ci si ca toata viata si toata istoria n-au fost decât un vid; „un gol istoric“ e propozitia ce-i rezuma viziunea. Nici nu-i de mirare ca, mai pe fata ori mai clandestin, el devine tot mai bacovian. Scriitura lui s-a contaminat de cinismul notatiilor bacoviene si marcheaza, insensibila, instalarea mortii. Cei vii se misca, si la el, ca niste cadavre in pregatire, ca niste spectre. Iar scriitura nu face decât sa consemneze descompunerea; nu protesteaza, nu compatimeste, doar inregistreaza; fireste, tocmai pentru ca moartea n-are oponent, tocmai pentru ca fenomenul s-a decis si nici o impotrivire, nici baremi una emotionala, nu-l mai poate intârzia: „Pe mâna prietenului au aparut pete maronii./ Fata i s-a buhait. O sa moara.// Dar eu nu zic nimic. Râd. Si mai torn/ in paharul cu vin. Mâna ii tremura. Degetele/ I s-au umflat, zece crenvursti/ Cu unghii albe, albe.// Va muri. Ochii-i inoata-n grasime. Zâmbeste./ Zâmbesc si eu. Paharele se ciocnesc, nepasatoare./ Sunetul lor imi explodeaza in creier, in ficat.// Ficatul lui e tot mai mare, mai apos./ Nu vreau sa-mi citeasca asta in ochi:/ Ma gândesc la un deal plin de meri infloriti.// O sa ne reintâlnim amândoi acolo./ Cândva. Odata. Precis o sa ne reintâlnim“ („Un deal cu meri infloriti“). Ca si Bacovia, si Musina aduce aceeasi veste: sunt câtiva morti in oras. Asta e, de fapt, vestea din „Regele diminetii“: moartea a venit si-ncet cadavrele se descompun.
Destinul decrepit
Decrepirea corporala e doar o parte din aceasta veste. Nici nu cea mai grava. Caci la Musina moartea nu vine dupa viata, ci tot dupa moarte. Dupa moartea ca inexistenta. Parabola „Fiul iernii“ (procesând, probabil, o parola celebra, populara; n-ar fi de mirare, având in vedere simbolurile antropologice cu care e intesat poemul) e un reportaj de destin – si personal, si colectiv – cu destule referinte ce-o pot localiza istoriceste; dar putând si transcende conjunctura si angajându-se intr-o viziune a golului existential, a existentei ca deseu si a insignifiantei atroce: „Noi suntem fiii iernii. Nascuti/ in cârpe putrede. in zilele/ Când Mosul Soare tragea sa moara, undeva/ Dincolo de mlastini, intr-o coliba/ Din oase si piele de ren.// Mamele noastre-au fost vestede batrâne,/ Femei trecute inainte de vreme, cu toata caldura/ Strânsa-ntr-un loc. Ca intr-un tuci,/ Ca intr-o vatra de lut. Noi trebuia/ Sa fim stropi stralucitori, de aur si foc,/ Topind gheata, arzând cârpele putrede;/ Repede ne-am prefacut in negru taciune.// Fiindca e vremea Piticului. A Babei Paroase./ Sleite sunt vinele cerului, obosita carnea pamântului./ Plini de ciuperci plamânii aerului. Nascuti/ Prea târziu, nascuti prea devreme,/ Sub un semn strâmb, când uneltele/ Ele insele, suflete simple, s-au umplut de tumori/ Si se incurca unele-n altele, far’sa priceapa de ce.“ etc. Nu poet al decrepitudinii corporale e Musina, ci poet al decrepitudinii destinale (implicit, fireste, spirituale, morale, linii, de altminteri, pe care Musina le parcurge si separat, ba chiar cu destula insistenta pe fiecare). Nu-i de mirare ca moartea nu face emotie in interiorul acestei viziuni; ea nu e decât consecinta inexistentei, a destinului depravat el insusi. Tonalitatea detasata a lui Musina (dar nu atât de detasata incât poetul sa nu se afle in mijlocul deprimarii si degradarii), ba chiar si o anume straduinta de a face versurile simpatice sunt doar semne firave de exorcizare; dar inclementa transcrierii e cea care defineste liniile viziunii ca realii atroce.
Pe acest fond de deprimare existentiala compacta nu mai incape, desigur, nici o exultanta. Nici a naturii, nici a poetului. Primavara nu mai e o stare de gratie (si cu atât mai putin un cliseu de renastere), ci doar o turbulenta pre-mortuara: „Primavara e-o moleseala a limfei./ E o durere surda-n celule, o oboseala/ A senzorului, brusc intinerit.// Pe creasta dealului, un miros de mugur/ De salcie, de arin, de alun./ Piciorul afundându-se in pamântul/ Galben-verzui, maroniu, mustos.// Primavara e-un inceput de somn“ etc. („Primavara“) Cuvintele, poezia, nu mai exulta si nu mai exalta; in locul lor joaca realitatea – agresiva, brutala, grotesca, inutila mai ales: „Dar cuvintele? Muste, tântari:/ Picioare fierbinti, buze umede, masca putreda/ A fostului prieten, masca de gips a celor dragi,/ Atâtea lucruri care au intrat/ in circuitul naturii“ etc. („Aerul s-a mai linistit“) Dar cel mai limpede operator inlauntrul acestei viziuni iremediabil deprimate e dragostea. Ciclul care inchide volumul nu e, de fapt, unul de poezie erotica (desi nu-i lipseste un fel de erotism grotesc, agonic), ci unul de depresie erotica. Nu degeaba se numeste „Dupa dragoste“, caci el e, intr-un fel, post-erotic; dincolo de concretetea – cam temerara – a unor scene, el vorbeste de existenta de dupa disparitia iubirii si tandretii. De existenta in care si dragostea e doar o proba a decrepitudinii, a descompunerii: „Si, dintr-o data, pasarea a inghetat in aer./ Lucratorii s-au prabusit./ Conductele s-au acoperit de rugina.// Doar fumul negru. Casele negre./ Si iarba. Neagra. Orbitele vinetii.// Noi treceam grabiti. in capsule.// Doar o usoara mâzga. Pe sex,/ Dupa Dragoste.“ Puse, fireste, sistematic, cele trei cicluri ale cartii (primul dedicat poemelor cu deschidere reflexiva spre „destin“, al doilea existentei mai domestice si al treilea intimitatilor) nu sunt decât trei argumente care se sustin reciproc in constructia unei viziuni a detracarii si deprimarii. Volumul are câteva puncte nodale, dar si destule pasaje de simpla legatura (tematica) intre ele. Nu vreau sa supar cu nimic entuziasmele abia pornite asupra cartii, dar „Regele diminetii“ nu-i dintre volumele de vârf ale lui Musina. E drept insa ca e dintre cele de fond.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper