Claudio MAGRIS: Departe de ce?

Cum in 2009 se implineau 70 ani de la moartea scriitorului austriac Joseph Roth (nascut in 1894), editura Seuil a avut ideea de a publica versiunea franceza a studiului pe care Claudio Magris l-a dedicat operei rothiene ce poarta un titlu imprumutat de la o gluma evreiasca : Doi oameni, incarcati cu valize, se intâlnesc pe peronul garii. „–Unde te duci?“ intreaba primul. „– In Argentina“, raspunde al doilea. „–Ah, pleci departe…“ – „Departe de ce?“
Cartea poarta si un subtitlu (pe coperta interioara) – „Joseph Roth si traditia evreiasca orientala“ – explicit si ambitios totodata. Lectura eseului ne convinge intr-adevar  foarte curând ca specialistul in literatura mittel-europeana care este Claudio Magris ne-a invitat la o ampla si profunda analiza a scrierilor lui Joseph Roth. Ba mai mult, dupa cum vom vedea, la un studiu de literatura comparata, intr-atât de intinsa este aria cercetarii lui Magris.
Joseph Roth se va simti mereu departe fata de ceva, fata de acel shtetl natal de la Brody, din Galitia, in care s-a nascut, tinut situat in partea extrem orientala a Imperiului Habsburgic, pentru acesta din urma nutrind o surprinzatoare nostalgie. Absenta, se stie, este productiva; caci tocmai in aceasta durere, in acest dolor ce a dat inconfundabilul dor românesc isi are sorgintea creatia lui Joseph Roth. Scriitorul vine si povesteste la sfârsit, dupa ce totul s-a terminat (cum scrie Magris in fragmentul pe care-l redam mai jos in traducere).
Empatia lui Magris fata de autorul studiat, nu-l impinge la o analiza subiectiva,  altfel spus denaturata, cum am fi tentati sa credem. Joseph Roth este inteles, dar nu acceptat orbeste. Astfel, disecat si in planul creatiei dar si in cel individual uman, Roth ni se dezvaluie in straturi succesive, când socialist protestatar, când monarhist nostalgic, cu faze intermediare ce-si au importanta lor. Intr-un sens obiectiv critic, Magris lanseaza chiar termenul de mitomanie pe care primul l-a folosit David Bronsen vorbind de J. Roth si subliniaza faptul ca majoritatea criticilor care s-au aplecat asupra evolutiei scriitorului austriac au incercat de exemplu sa eludeze rapid „anagajamentul socialist“. Ar fi interesant de observat aici ca atitudinea lui Roth cel din tinerete aminteste de revoltatul nostru Camil (Petrescu): toti protagonistii din primele romane ale lui Roth, ne spune Magris, sunt striviti de mecanismul societatii burgheze occidentale pentru ca isi dau seama de „falsitatea si instrumentalizarea represiva a suprastructurilor ideologice si a drapelelor“. Paralelismul ne-a fost sugerat  atât de angajarea voluntara a autorului român in Primul Razboi si de reactiile sale ulterioare, pe care le-a lasat sa explodeze in presa timpului cât si in opera romanesca sau in poezie, dupa cum este cunoscut cititorului român. Publicarea articolelor scrise de Roth in tinerete confirma aceasta supozitie. O alta analogie ar fi importanta experientei traite: „Trecutul – nu neaparat o epoca precisa, trecutul in sine – ii ofera lui Roth garantia si siguranta faptului cunoscut, ss. n.t, a evenimentului care s-a produs si care poate fi povestit“, scrie Magris, adaugând ca singura experienta ce ar avea sens, pentru Roth, „nu este cea din act, ci aceea care a fost deja traita, experimentata, deci consolidata“ (p. 141-142).
Mai general, evolutia gândirii politice a lui Roth tradeaza, in ciuda contradictiilor aparente, o anume coerenta interna, mai observa Magris, a carei evolutie formala se manifesta in trecerea de la roman deschis la romanul clasic, traditional (p. 50). Unul dintre capitolele eseului – al treilea – se intituleaza chiar „Romanul politic: Natura lapsa si imperium“. Cartea este alcatuita din patru (foarte) mari capitole, primul, sub semnul „fugii din shtetl“, al doilea se focalizeaza pe ideile de mistificare si distantare, asupra bildungsroman-ului si poarta un titlu surprinzator „Lumea tatilor si posibilitatea epicului“, iar ultimul capitol se intituleaza „Analele disparute“ si abordeaza faza ultima a creatiei rothiene. Foarte interesante sunt apropierile de alti mari europeni, scriitori evrei sau nu. Kafka, Musil, Ernst Block, Stefan Zweig, Issac B. Singer. O sectiune din capitolul patru, in care Magris diseca mecanismul epicului si ipostazele personajului Golubtschik, din romanul „Asasinul nostru“,  il plaseaza pe Roth „Intre Dostoievski si Conrad“ (p. 349). Un adevarat filon de aur pentru cercetatorul literar, daca ne-am plasa fie si numai din perspectiva comparatista.
Tot ca pe o calitate a eseului si, in genere, a abordarii specifice  lui Magris, ar trebui mentionata  onestitatea cu care-si citeaza confratii si modestia cu care se inscrie pe linia lor de abordare,  desi el descopera laturi neobservate inca ce tin de ineditul critic. Onestitatea eseistului este dublata de competenta universitarului: un impresionant aparat bibliografic vine sa intregeasca soliditatea acestui veritabil compendiu al operei rothiene de patru sute saptezeci de pagini.
In plan pur naratologic, Joseph Roth scrie dupa ce sfârsitul s-a consumat; desi scriitorul a disparut inainte ca „solutia finala“ sa fie pusa in practica, itinerariul poetic si intelectual al lui J. R. incepe când povestea la care tine enorm de mult s-a desfasurat complet, s-a incheiat, dupa ce lumea lui s-a prabusit, a disparut, si ultimele ei urme se sterg. S-a spus ca ansamblul operei narative a lui Roth constituie un ciclu epic, o veritabila saga: numeroase personaje apar mai mult sau mai putin pregnanat, cu functii naratologice din cele mai diverse, de la o scriere la alta, de la Capitanul Taittinger – personaj secundar din „Marsul lui Radetzky“ („Radetzkymarch“, 1932), apoi protagonistul „Povestii din 1002 de nopti“ („Die Geschichte der 1002 Nacht“, 1939) – la gingasa Mizzi Schinagl incarnând, in mai multe rânduri, incepând cu povestirea de tinerete, „O eleva exemplara“ („Der Vorzugsschüler“, 1916) feminitatea fara aparare, prizoniera a structurilor sociale impuse de „lumea de altadata“, pâna la figura ambigua a contrabandistului Kapturak, care apare in  „Profetul mut“ („Der stumme Prophet“, 1927-1930), in  „Greutatea gratiei“ („Hiob“, 1930), in  „Marsul lui Radetzky“, in „Falsele masuri“ („Das falsche Gewicht“, 1937). Am putea continua lista cu multe alte detalii referitoare nu doar la personajele citate aici cât si la alte figuri, cu multe locuri, teme, situatii. Adoptând principiul reluarii si autocitarii, s-ar spune ca Roth intentioneaza sa stabileasca coordonatele unui univers organic, finit, a unei saga ce-si este suficienta siesi. In realitate, insa, nu face altceva decât sa continue  epilogul ei si sa descrie sechelele unui proces, reziduurile si fragmentele ce ramân dupã incheierea unui ciclu epic. Lucru adevarat atât pentru prima faza a scrisului sau cât si pentru urmatoarele, in care s-a decelat o veritabila extindere epica, ba chiar mai mult, dupa cum a afirmat Lukács, construirea pozitiva a unui veritabil roman istorico-realist.
Itinerariul lui Joesph Roth incepe cu sfârsitul unui razboi pierdut, cu dezmembrarea unui imperiu si cu dezagregarea unui ansamblu uman si religioas, a iudaismului oriental; productia lui narativa incepe ideal dupa acest Potop biblic, si totodata lamentabil de modern,  care i-a servit ca simbol in romanul de mai târziu intitulat „Cripta capucinilor“ („Die Kapuzinergruft“, 1938) pentru a figura metaforic inceputul Primului Razboi Mondial. Desigur „Cripta capucinilor“, una din ultimele opere scrise de Roth, este o tentativa de a da, destul de  artificial, o urmare istoriei familiei Trotta, ce fusese deja povestita si incheiata in „Marsul lui Radetzky“, pentru a putea reprezenta astfel, cu un polemic pesimism conservator, inflatia morala si dezordinea conformista care zguduie din temelii Austria – cât si Europa –, incepând cu perioada imediat urmatoare razboiului pâna la scufundarea in „cloaca“ nazismului, cum a definit Roth insusi al treilea Reich.
Pâna mai aproape de epoca moderna, naratorul isi incepea intotdeauna cronica dupa ce peripetiile s-au terminat, precum servitorul lui Job, singurul care a supravietuit pentru a putea povesti moartea copiilor sau ca poetul Nibelungilor ce purcede la cântecul eroic cunoscând dinainte sfârsitul tragic. La Joseph Roth, marele razboi, altfel spus dizolvarea imperiului habsburgic, identificata, la rândul ei, in disolutia shtetl-ului evreiesc oriental, nu constituie doar nucleul operei sale epice, ci si obiectul la care autorul se refera pentru a dezvalui dezolarea ce a urmat sau pentru a evoca o armonie anterioara si care, in final, se revela a fi tot himerica si iluzorie. Alaturi de traumatismul normal provocat de disparitia unei lumi, si care implica, logic, cautarea unui timp pierdut si comparatia agresiva cu cel prezent, pentru Roth, caderea initiala  comporta consecinte mult mai profunde. El vede, in sfârsitul acesta caruia i-a supravietuit pentru a-l putea povesti, sfârsitul unui imperiu, sau al unui ekumen de legaturi si raporturi care facilita comunicarea unor sentimente si afecte si transmiterea de valori, ce permitea prin urmare epicului o ierarhie de semnificatii, o ordine in peripetii si mediatia acestui patrimoniu in armonia povestirii. Nu conteaza ca in ochii lui Roth insusi idealizarea trecutului se va dovedi mai târziu o inselatoare iluzie; cu adevarat determinant ramâne faptul ca el a interpretat dezmembrarea Imperiului in mod subiectiv, vazând-o ca pe sfârsitul unui univers intemeiat pe coordonate ce garantau un schimb de experiente semnificative ca si durata validitatii lor.  Deosebindu-se, din aceasta perspectiva, de majoritatea nostalgicilor dupa lumea hansburgica si apropiindu-se mai degraba de Musil – cu care, in ciuda diferentei calitative esentiale ce-i separa, are afinitati surprinzatoare pe planul criticii valorilor –, Roth traieste prabusirea Imperiului ca pe sfârsitul traditiei si ca pe inceputul modernitatii, inteleasa ca atomizare si secularizare.

Transfigurând imperiul Habsburgic si dându-i o dimensiune metaistorica, Roth il identifica, uneori constient, alteori nu, cu acea unitate integra si compacta pe care o deceleaza deopotriva in coeziunea matricelor religiose, umane si morale ale iudaismului oriental, amenintat si el indeaproape de Istorie. In aceasta optica,  este  posibil sa interpretam, cu o nuanta diferita, periodizarea efectuata de Curt Hohoff, care distinge in evolutia lui Roth trei faze succesive: prima, ce se termina cu Stânga si Dreapta (Rechts und Links) in 1929, de o tonalitate anarhista si socializanta violent polemica; a doua ar fi momentul religios constituit de „Greutatea gratiei“; in fine, a treia, care incepe cu „Marsul“, se caracterizeaza printr-un clasicism conservator si legitimist. E o periodizare corecta si utila ce ar putea fi retusata mai cu seama in privinta nihilismului final, foarte lucid sub masca povestii si a legendei, ultima perioada a lui Roth fiind luminata de o constiinta ironica si mitica asupra neantului ce transpare din povestea-parabola precum „Povestea celei de-a 2002-a nopti“, „Legenda sfântului bautor“ (1939) sau „Der Leviathan“ (1940).
Periodizarea lui Hohoff ramâne valida in mare parte si subliniaza pe buna dreptate caracterul protestatar al primelor romane ale lui Roth; acest caracter protestatar precum si concilierea ulterioara ar fi de neinteles daca nu am tine seama de simbioza speciala pe care o face Roth intre Austriazität si Ostjiudentum, intre imperiu si shtetl.
Din acest punct de vedere, Roth se deosebeste clar de alti laudatores evrei ai felix Austria-ei,  precum Franz Werfel ori Stefan Zweig. Evident ca evreii, natiunea cea mai straina dintre toate, se recunosteau mai usor intr-un stat supranational bazat, cel putin  partial si teoretic, pe depasirea principiului de nationalitate. In „Cripta capucinilor“, spre exemplu, Imperiul este celebrat ca patria posibilului si a diversitatii, ca sinteza familiara a unei multiplicitati armonioase. Totusi, Roth merge dincolo de  echivalenta intre supranationalitatea habsburgica si supranationalitatea evreiasca atunci când are in vedere in mod special situatia evreilor din Est si nu cosmopolitismul generic al evreilor cultivati si asimilati din Vest, prezentat ca pol negativ fata de Ostjudentum.  Romanele pesimiste si amare din prima perioada isi trag seva din eseul „Evrei in pribegie“ („Juden auf Wanderschaft“, 1927) ce constituie prima si cea mai durabila profesiune de credinta a lui Roth, chiar daca este vorba de o credinta inversata si negativa ce nu se poate manifesta decât sub forma unui zadarnic act de acuzatie. „Evrei in pribegie“ este un strigat de alarma impotriva asimilarii evreilor din Est in drum spre Vest si care sunt pe cale de a-si pierde identitatea si de a capata toate viciile burgheziei occidentale, mai cu seama ale burgheziei liberale evreiesti. Eseul constituie un epitaf polemic pentru shtetl, acea „totalitate relativa“ – potrivit expresiei lui Lucien Goldmann – ce oferise, in limitele restrânse ale unei comunitati izolate intr-un univers uman adesea ostil, un univers organic in care fiecare om in parte gasise (sau credea ca a gasit) cordonul ombilical ce-l lega de totalitatea vietii sau de ceea ce, in ochii lui si in conditii istorice precise, putea aparea ca o astfel de  totalitate.
In majoritatea operelor sale, si in special in „Evrei in pribegie“, Roth isi intoarce privirea spre „Mame“, spre o umanitate intreaga, neinceputa in continutul ei afectiv, spre tot ceea ce el include in definitia de Heimat, patria si pamântul natal pierdut, si de-acum inaccesibil. In tumultul necazurilor istoriei-exil, nu poti gasi usurare decât intr-un Heimat de sentimente si afectiune, intr-un Mutterheimat, ca sa folosim termenul inventat de marea poeta evreica Else Lasker-Schüller, si care reprezinta, potrivit lui Giuliano Baioni, „o idenficare completa intre patrie si mama, ceea ce ar insemna in fond ca mama este patria, adapostul, casa, frontiera pierduta“. Pentru Roth, acest Heimat coincide cu Imperiul si cu stetl. Capitolul II din „Evrei in pribegie“ se intituleaza „Oraselul evreiesc“ si este consacrat descrierii tipologice a unei realitati prezente sub pana mai tuturor scriitorilor evrei, indiferent daca se exprimau in germana, in idis, in rusa ori in poloneza: târgusorul mizerabil din câmpia cenusie, fara niciun relief, cu mica lui economie reprezentata de pravaliasi, de misiti, de negustori ambulanti, de câtiva negustori ceva mai instariti sau de arendasi  lucrând pentru vreun proprietar local….
In faza urmãtoare, Roth se va concentra asupra semnificatiei mitice si metaforice proprie acelui sthetl – introdus in literatura mondiala de nuvela omonima a lui Schalom Asch –, „pe care il vede acum ca pe un nucleu clasic al valorilor familiale ancestrale si il opune, ca entitate indestructibila si metaistorica, fortei centrifuge si distrugatoare a Istoriei“.
„De la Dostoievski, pe care Isaac Bashevis Singer il compara cu Kabbala, Roth  a imprumutat sentimentul pacatului si al demoniacului, tema crimei si pedepsei, dar mai cu seama utilizarea unei trame de feuilleton sin franceza in textt captivant prin maniera de a trata problematica morala. (…) In persoana lui Golubtschik sdin romanul «Asasinul nostru»t victima coincide cu calaul, raul este generat de o nedreptate suferita si, in acelasi timp, din dorinta de revansa dusa la exces: setea de dreptate se va transforma, indeosebi atunci când tânarul Krapotkin ii ia lui Golubtschik pâna si iubirea Lutetiei, intr-o turbata razbunare. (…) Crima contine in sine si pedeapsa: odata cu dragostea pentru Lutetia incepe autoanaliza morala a lui Golubtschik, constiinta propriei infamii; dar dragostea fiind si cea care-l face sa persiste in savârsirea crimelor, tocmai pentru a ajunge la Lutetia, dezlantuie inceputul unei suferinte fara de nume, a carei ispasire se savârseste in crima si prin greseala, ca la Dostoievski, si nu prin remuscare sau convertire“.
Dostoievskian este refuzul legii care razbate din tot parcursul romanului, al legii rele – dat fiind ca e destinata sa-l prinda pe om ca pe o musca intr-o calimara cu cerneala –, in numele singurei cunoasteri posibile, reprezentata de dragoste.
Prezentei difuze a lui Dostoievski, ii putem asocia, sub o forma mult mai concreta, influenta  lui Joseph Conrad, pe care Roth il citea cu o ferventa admiratie; in „Panoptikum“ il numea „ocean“ si a impartasit aprecierile despre scrierile acestuia, in special despre romanul „Under Western Eyes“ din 1919 (al carui titlu ar fi, in traducere fidela: „Sub ochii Occidentului“). „Trama acestei opere epice prezinta numeroase analogii cu «Asasinul nostru». (…) Comparatia tematica destul de precisa nu se margineste la planul continutului si al tramei. Rolul moral conferit intrigii cât si structurii narative este tot dupa  modelul lui Conrad. Precum acesta, Roth infrunta – la un nivel creativ inferior, e drept – marile teme universal umane si, in special, problematica etica, subiecte pozitive cu care nu e usor sa realizezi o opera de arta: dreptatea, curajul, loialitatea, lupta binelui impotriva raului si impotriva abjectiei. Intâmplarile ale caror protagonist este Golubtschik sunt povestite cu detasare de un autor omniscient care le proiecteaza in trecut, le judeca in chiar momentul când le evoca si declina orice semnificatie alegorica – asa incât  intregul roman, practic noua parti din zece, se conformeaza unei structuri inchise, cea a parabolei hasidice si  a povestirii traditionale. (…) Romanul se incheie cu  propriul sau inceput, imagine revelatoare a cercului, miscare ondulatorie recurenta a vârtejului ce ramâne static in volutele sale.“

La capatul itinerariului parcurs, Roth se afla in pozitia celui care a suprimat orice punct de referinta reala si a distrus terenul insusi pe care s-ar putea intemeia o constructie narativa, oricare ar fi aceasta. Nu-i mai ramâne decât spatiul imaginarului: povestirea nu poate fi decât parabola, stilizare a neantului, refugiu ironic gasit tot in carti: „Numele ne este consemnat in analele disparute ale fostei armate austro-ungare, si marturisesc ca ma simt mândru, tocmai din cauza ca aceste anale au disparut“ (Joseph Roth, „Cripta capucinilor“, p. 17-18).
„Ca si pentru Musil, pentru Roth, Cacania s-a transformat in tarâm al imaginarului, un imaginar care nu mai exista nici macar in cuvinte, nici ca ipoteza ori ca o alternativa, nici macar in analele prafoase ale unei armate dizolvate.“

Editura Seuil, Paris, 2009, 473 pag.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper