China din spatele mastilor

Un articol de RODICA GRIGORE

Zhang Jie, „Cuvinte nescrise“, traducere de Alin Buca si Andreea Chirita, Bucuresti, IBU Publishing, 2009.

Intr-un studiu publicat in 1984 si devenit in scurt timp celebru in cercurile feministe din Occident, „The Madwoman in the Attic“, Sandra Gilbert si Susan Gubar discutau pe larg semnificatiile imaginii femeii nebune (inchise sau nu intr-o camaruta din mansarda vreunui castel victorian, asa cum se intâmpla in „Jane Eyre“ de Charlotte Brontë), model impus ca atare de numeroase autoare vestice afirmate dupa primele decenii ale secolului al XIX-lea, carora imaginea aceasta le servea pentru a exprima dorinta de depasire a tuturor conditionarilor determinate de o societate patriarhala, intepenita in propriile sale norme invechite de comportament. Fara a reprezenta o premisa ideologica bine definita, imaginea femeii care ajunge (deliberat sau involuntar) sa se indeparteze de societate si sa depaseasca modelul comportamentului acceptat de semeni apare si in literatura chineza contemporana, tocmai acesta fiind punctul de pornire al tulburatoarei carti a lui Zhang Jie, „Cuvinte nescrise“: Wu Wei, devenita scriitoare celebra, isi rememoreaza viata, doar pentru a descoperi, de-a lungul ei, numeroase esecuri, renuntari si o serie de compromisuri si de suferinte (caci, dupa cum va intelege de timpuriu ea insasi, „vezi bine, in viata nu e ca-n carti“), la capatul carora e silita sa se intrebe, ca si cum s-ar privi intr-o nemiloasa oglinda care nu poate arata decât adevarul daca a meritat, daca nu cumva totul a fost in zadar, daca viata ei nu a fost cumva irosita. Fara sa incerce sa dea vreun raspuns definitiv, autoarea accentueaza, insa, tocmai nebunia de care ajunge sa fie cuprinsa Wu Wei, stare pe care mai nimeni nu si-o poate explica. Sau pentru care cititorul poate gasi numeroase explicatii la fel de indreptatite la capatul lecturii acestui roman al carui titlu porneste de la un aforism chinez: „Spatiul cel mai vast e lipsit de granite, zgomotul cel mai puternic e de neauzit.“ Si, va adauga scriitoarea, „cele mai impresionante povesti sunt alcatuite din cuvinte nescrise, cu atât mai mult cu cât drama Chinei secolului XX pare imposibil de relatat doar prin vorbe. Insa, ca scriitori, nu le avem decât pe acestea pentru a incerca sa nu lasam sa cada in uitare ceea ce s-a petrecut.“
Trei femei
Inca din anii ’20 ai secolului trecut, in China a inceput sa se vorbeasca din ce in ce mai frecvent despre literatura feminina, dar si despre tematica si tehnicile narative specifice acesteia, implicând, printre altele, naratiunea la persoana intâi, tendinta confesiva si delicatetea unui discurs literar considerat nu de putini critici drept excesiv de ornamentat la nivel stilistic si respins, pe temeiul incapacitatii de a atinge pragul marii arte. Abia dupa 1980, o data cu incheierea epocii Revolutiei Culturale (1966-1976), literatura feminina va ajunge sa fie cu adevarat cunoscuta in China, dar si evaluata in conformitate cu valoarea estetica, imposibil de negat, daca ne gândim mai cu seama la autoare de prim rang, cum ar fi Zhang Kangkang sau Zhang Jie, capabile nu numai sa abordeze subiecte considerate, pâna atunci, tabu, dar si sa le rezolve convingator. Caci, dincolo de teme oarecum exterioare ori spectaculoase (prostitutia infantila, tehnicile menite sa pastreze cât mai mici picioarele chinezoaicelor), aceste scriitoare au avut marele curaj de a aduce in prim plan problema iubirii neimpartasite – si prezentate in afara cadrului rigid al familiei comuniste, asa cum se intâmpla in multe din scrierile lui Zhang Jie – a nevoii feminine de afectiune, dar si a capacitatii feminine de intelegere a lumii, a dorintei de comunicare dar, nu o data, a imposibilitatii unei reale comunicari in cuplu.
Fara a accepta vreodata eticheta de „reprezentanta a feminismului in literatura chineza“, cu toate ca adesea, in paginile ei se fac trimiteri explicite la replicile Norei din piesa lui Ibsen sau la miscarile militante pentru drepturile femeii, Zhang Jie ramâne profund legata, inca din anii formarii sale, de literatura occidentala, preferintele ei mergând mai cu seama catre realistii rusi si catre analiza psihologica din scrierile Virginiei Woolf. Influentele acestea sunt vizibile in toate cartile ei, de la „Dragostea nu trebuie uitata“ (1979) sau „Aripi de plumb“ (1981) si pâna la „Suflete ratacitoare“ (2009), astfel incât comparatiile pe care critica literara le-a facut au mers, evident, in mare, pe aceste coordonate. „Cuvinte nescrise“ reprezinta o adevarata epopee a vietii câtorva femei, in paralel fiind prezentata istoria framântata a Chinei secolului XX, tema majora a romanului fiind calatoria facuta de Wu Wei nu doar pe urmele mamei sale, acum plecate dintre cei vii, ci si in cautarea propriei identitati, totul relatat cu o tehnica perfecta, uzând de frecvente schimbari ale perspectivei narative sau ale punctului de vedere, ca si de o dislocare a cronologiei inrudita cu maniera de a scrie a reprezentantilor modernismului occidental. Astfel, povestea incepe, din punct de vedere cronologic, cu Mohe, cea care moare prematur, aducând pe lume un copil ce nu va supravietui, continua cu Ye Lianzi, unica fiica a acesteia ce se incapatâneaza sa ramâna in viata, apoi cu zbuciumata existenta a lui Wu Wei – aici fiind de gasit si centrul de greutate al romanului – devenita scriitoare, in ciuda greutatilor pe care le are de indurat si care ar fi descurajat pe oricine, dar nu si pe ea. Ca sub un blestem de sub puterea caruia e imposibil sa scape, toate aceste trei femei, bunica, mama si fiica, vor avea parte de casatorii nefericite, care le vor aduce nu doar suferinte, ci si umilinta, lipsuri si o imensa singuratate. Si tot ca sub un blestem de care nu pot scapa, protagonistele din „Cuvinte nescrise“ pretuiesc mai mult decât orice onoarea, detesta ipocrizia si toate celelalte astfel de „calitati“ foarte utile pentru a trai bine intr-o tara marcata de convulsii politice si sociale. Astfel ca Mohe, Ye Lianzi si mai ales Wu Wei vor suferi in mijlocul unei lumi unde nu se potrivesc, parând a trai dupa niste norme de comportament (onestitate, curaj, incapacitatea de a face rau) pe care nimeni, in prezentul in care traiesc, nu mai da doi bani. Nici macar barbatii alaturi de care isi duc viata si care se dovedesc mereu gata de orice compromis sau delatiune doar pentru un bol de orez in plus. Desigur, cazul lui Hu Bingchen, sotul lui Wu Wei, este mai complex, bolul de orez fiind inlocuit de functii inalte in ierarhia comunista si de alte avantaje de care rafinatul si fermecatorul barbat – desi trecut bine de prima tinerete – stie cum sa profite.
Viata, teatrul si opera
In aceste conditii, nu e de mirare ca femeile din aceasta familie vor invata extrem de timpuriu nu doar ca lucrurile nu sunt, in lume, asa cum par, ci si ca „omul e intotdeauna singur: caci suferinta iti apartine numai tie si ca ceilalti nu te pot ajuta cu nimic, ca atunci când esti la ananghie nu te poti bizui pe nimeni.“ Dar, deopotriva, ca „iubirea e intotdeauna vremelnica, chiar daca din batrâni se spune ca e nepieritoare precum marile care nu vor seca niciodata.“ Caci, asa cum va concluziona cu amaraciune Wu Wei intr-o scrisoare adresata lui Hu Bingchen, „viata este ca o piesa de teatru in care personajele se schimba o data cu succesiunea actelor.“ Amanunt cu adevarat esential in contextul acestui roman, caci, desi in viata nu se intâmpla ceea ce se intâmpla in carti (cu toate ca asta nu le impiedica pe eroine sa viseze la printi minunati, asemenea celor din „Alba-ca-Zapada“, chiar si fara sa fi citit basmul), totusi, aproape intotdeauna, in viata se intâmpla o serie de lucruri exact dupa tipicul celor din carti. Scenele sunt perfect asemanatoare, doar finalitatea difera in mod fundamental. De exemplu, la inceputul relatiei lor, pe vremea când aceasta ii parea lui Wu Wei marea dragoste, descoperirea sufletului pereche, citind un mesaj al lui Hu Bingchen, il ascunde, emotionata, la piept, asemenea lui Lin Daiyu, protagonista din marele roman chinezesc de secol XVIII, „Visul din Pavilionul Rosu“. De altfel, aluziile la acest roman sunt prezente de-a lungul intregului text al lui Zhang Jie, alaturi de altele, ce creeaza un excelent fundal, trimiterile livresti mergând de la „Cartea Cântecelor“ la invataturile lui Confucius ori la poezia epocii Tang. Alteori, comparatiile se indreapta catre alta directie, si anume cea a spectacolelor Operei din Beijing. Celebru si extrem de popular ca gen de spectacol teatral-coregrafic si muzical, impus mai cu seama o data cu veacul al XVIII-lea, acest tip de reprezentatie dramatica implica o interpretare tinând de formule rigide, un machiaj elaborat si de mastile pe care interpretii le purtau. Elementele acestea sunt de gasit mai cu seama in cazul lui Hu Bingchen, descris ca „un amestec de hotarâre si slabiciune, luciditate si confuzie, astfel ca, atât firea sa launtrica, cât si masca purtata in public i se infipsesera adânc in maduva fiintei, facându-l sa uite cine e cu adevarat“, momentul antologic fiind acela când Wu Wei ii scrie un discurs foarte apreciat la o plenara a partidului, dar in clipa când se trezeste aplaudat la scena deschisa, Hu Bingchen realizeaza nu doar propria impostura, ci si incapacitatea sa de a fi vreodata el insusi. Subtextul, acum extrem de sarcastic, se refera la un slogan lansat de Mao si aflat, in anii Revolutiei Culturale, pe buzele tuturor: „Ceea ce poate sa faca un barbat, poate sa faca si o femeie!“ Desigur, poate sa faca, dar nimeni nu va fi vreodata dispus sa recunoasca acest lucru; cel putin in China. Sau, daca o va recunoaste, asta se va intâmpla, poate, doar de dragul unei functii superioare la partid. Astfel ca, in contextul in care chiar si astazi despre China se vorbeste, in general, in termenii unor clisee arhicunoscute si care, evident, nu reusesc sa mai spuna prea mult (Marele Zid, ursii panda, reprimarea manifestatiei din Piata Tien an Men), Zhang Jie alege sa scrie pentru a nu lasa sa cada in uitare nici cei mai grei ani pe care i-a strabatut China in ultimul secol si nici imensa suferinta umana pe care epoca aceasta a adus-o. Sa scrie cu o rabdare specific chinezeasca, dar si cu un sarcasm usturator pentru a spune adevarul despre o tara unde, alaturi de computer si de cutia cu dischete inca se mai gasesc instrumentele traditionale de caligrafie, unde cele zece mii de elemente au convietuit pâna si cu carticica rosie a lui Mao si unde, in spatele unora dintre mastile purtate in public, inca se mai poate descoperi adevarul.

Un comentariu pentru “China din spatele mastilor”

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper