Agassi. O autobiografie (11)

Un articol de VALENTIN PROTOPOPESCU

Mama ne însoteste pretutindeni, întotdeauna. E ca o umbra ce prelungeste propria noastra dimensiune. Axioma aceasta se confirma si în cazul lui Andre Agassi. Marcat de caracterul dual al prezentei materne, unul promitator-înselator, si de personalitatea insidioasa, lacunara si paradoxala a acesteia, tenismanul si-a ajustat sistemul de asteptari afectiv-erotice în concordanta cu datele acestui aport. Altfel spus, si-a ales partenerele în functie de trasaturile experientei sale feminine primare. Betty Agassi era o femeie deceptionata de viata, mereu obosita, de o domesticitate flagranta, supusa, pasiva si demisionara. Rar, ce-i drept, personalitatea i se revolta, si-atunci ea izbucnea violent, sub imperiul unui autentic raptus generat de disperare. Dar campionul îsi aminteste cu nostalgie nu de furiile, ci de blândetea mamei. Pe de alta parte, însa, e clar ca si-ar fi dorit mai multa participare si protectie materna.
Cu un asemenea model ideal în registrul inconstient al supraeului, el face ulterior acele alegeri care îi conserva orizontul de asteptare, dar si care îl ajusteaza oarecum, împlinind lipsurile de care suferise în copilarie. Iubita lui de-atunci, de la vârsta de noua ani, Wendi Stewart, cea pentru care l-a taxat dur peste ani pe Ilie Nastase (provocând în România o furtuna într-un pahar cu apa!), a fost o astfel de prezenta. Protectoare, duioasa, prevenitoare, extrem de solidara, dezvoltând un sentiment amoros neconditionat, ea aducea si calitatile materne în relatie, dar si estompa acele defecte ce-l disperasera pe micul Andre. Este interesant de remarcat faptul ca desi dragostea lor luase o pauza fortata, determinata obiectiv de plecarea tenismanului la Academia Bolletieri, apoi de intrarea în circuitul ATP, ceea ce presupune aproape permanente absente de-acasa, saptamâna de saptamâna, sentimentul a putut fi reluat fara nici un fel de problema la adolescenta. Asa se face ca în loja apartinatorilor de la Wimbledon, în timpul finalei din 1992, disputata contra croatului Goran Ivanisevici, prima de Mare Slem câstigata de Agassi (desi mai disputase alte trei, doua la Roland Garros si una La Flushing Meadows), lânga coach-ul sau de-atunci, Nick Bolletieri, sedea Wendi Stewart, prima dragoste a campionului din Las Vegas. Iar dragostea lor este una de „complementaritate“, un amestec fermecator de prietenie, fraternitate si erotism adolescentin. Nesiguri si complexati, tinerii se sustin reciproc, înfruntând o lume, cea a maturilor, pe care o descopera ca fiind ostila si castratoare.
Interesanta este si „politica“ relatiei lor. Wendi insistase ca iubirea lor sa fie una deschisa, libera, permeabila oricarei experiente posibil a interveni. Andre este de acord cu acest pact si relatia dureaza câtiva ani. (Între noi fie vorba, felul în care au înteles iubirea cei doi este unul extrem de modern, foarte în ton cu ceea ce se întâmpla astazi: contractualitate si flexibilitate, dragoste si amicitie.) Mai mult, dupa ce Andre a triumfat la Wimbledon, s-ar fi cuvenit sa deschida balul, care anual celebreaza marele turneu londonez, cu campiona fetelor, în acel an, nemtoaica Steffi Graf. Pe Stefanie pustiul din Vegas o admira de câtiva ani – si nu e vorba doar despre victoriile de pe terenul de tenis. Pe usa frigiderului din bucataria casei sale din Las Vegas Agassi avea lipita o fotografie a marii sportive germane. Fara sa fie o frumusete rapitoare, Steffi îl fascineaza de-a dreptul pe Andre, care simte pentru ea ceva asemanator cu dragostea imposibila dintre un muritor si o zeita.
La Wimbledon, mai întâi, americanul e deosebit de fericit ca are onoarea de a dansa cu acea fata intangibila, apoi el se fâstâceste, e cuprins de complexe, se crede un nereusit, i se pare penibil ca o asemenea personalitate sa-l bage în seama. Din fericire, Steffi nu poate participa la bal, iar Andre rasufla usurat. Însa Wendi stie de aceasta pasiune stranie a iubitului ei pentru jucatoarea germana. O priveste cu detasare, ba chiar cu o ciudata indulgenta – probabil în virtutea relatiei lor „open“. De unde si o toleranta sporita chiar si pentru posibilitatea unui nevinovat flirt…
Dar iata cum evoca în autobiografia sa Agassi acel amor deosebit pentru Wendi: „Ea ma însoteste în calatorii si are grija de mine. Ne întelegem ideal pentru ca am crescut împreuna si avem de gând sa ne maturizam tot împreuna. Sîntem originari din acelasi loc. Ne plac aceleasi lucruri. Si desi ne iubim nebuneste, am cazut totusi de acord ca relatia noastra trebuie sa fie „open“, dupa expresia folosita chiar de Wendi. Ea sustine ca suntem prea necopti ca sa ne angajam în ceva mai de durata, ca prea suntem cu capul în nori pentru asa ceva. Wendi nu stie cu-adevarat cine este. A fost educata într-un mediu mormon pâna sa decida singura ca nu crede în temeiul acelei confesiuni. A urmat studii superioare, dar a descoperit ca alesese universitatea care nu i se potrivea deloc. ?i atâta vreme cât nu s-a descoperit pe sine, cum ar putea sa mi se daruiasca pe deplin?“ (op. cit, ed. fr., p. 108).
Dupa a doua finala consecutiva pierduta la Roland Garros, cea contra lui Jim Courier, din 1991, aflându-se acasa, în Las Vegas, Andre este (pentru a câta oara?) certat de batrânul Mike. Furios si autoritar, tatal îi reproseaza chestiuni legate de posibile greseli tactice facute la Paris („De ce nu l-ai atacat pe rever?“). Scena este memorabila. Despre acel moment, Agassi scrie: „Nu-i raspund. Ramân blocat. Astept tirada asta de douazeci si patru de ore si mi-am pregatit cuirasa împotriva ei. Nu însa si Wendi. Ea are o reactie pe care nimeni în familia mea nu a mai avut-o vreodata si pe care am asteptat-o mereu, dar zadarnic, din partea mamei. Fata intervine între tata si mine. Ea spune:
– Am putea sa nu vorbim despre tenis macar doua ceasuri? Doua ore fara tenis, se poate?“ (op. cit, p. 211). Comentariu? Asa cum spuneam, în acea clipa Wendi a facut tot ceea ce Betty Agassi s-a dovedit neputincioasa a savârsi de-a lungul întregii ei vieti materne. Însa relatia tot una partiala este, neconsumata pâna la capat. Andre vrea mult mai mult. Într-o croaziera pe un iacht în largul insulei Vancouver, cuplul de tineri se apropie de famlia Costner. Actorul, care tocmai turna celebrul film „Bodyguard“, avea trei minunatii de copilasi, de care Andre si Wendi s-au îndragostit realmente. Privind-o pe iubita lui cum se joaca cu juniorii Costner, tenismanul e atins de reveria unui viitor camin alaturi de Wendi Stewart, descoperind la aceasta o certa vocatie materna. În 1993, pe la începutul sezonului, campionul de la All England Club se accidenteaza, are o problema la poignet-ul mâinii drepte, o tendinita evolutiva, dorsal capsulitis. Întrerupe participarea la turnee, iar în aceasta convalescenta prelungita se apropie si mai mult de Wendi, de care devine nedespartit si cu care traieste de parca ar fi sot si sotie. Dar acest lucru o nelinisteste pe fata, care, fire instabila si nehotarâta, ajunsese la a cincea sau a sasea universitate începuta. Sa se gaseasca si sa se cunoasca – nici vorba. Iar omniprezenta tenismanului îi dadea sentimentul pregnant ca este haituita, presata, grabita sa ia o decizie, ceea ce evident ca nu-si dorea. Asa ca într-o seara Wendi îi spune de la obraz:
„– Andre, m-am gândit mult si nu cred ca voi putea fi fericita, cu-adevarat fericita pâna când nu voi descoperi cine sunt si ce vreau sa fac cu viata mea. Si nu stiu cum o sa realizez asta daca noi ramânem împreuna.
Plânge.
– Nu mai pot sa fiu tovarasa, complicea, admiratoarea ta. De fapt, voi ramâne întotdeauna admiratoarea ta – stii ce vreau sa spun.
Are nevoie sa se gaseasca si pentru asta trebuie sa fie libera.
– Si pentru tine la fel se pune problema, îmi zice Wendi. Nu vom putea sa ne atingem telurile personale daca vom ramâne împreuna“ (op. cit., pp.227-228).
Fireste, Andre Agassi respecta termenii contractului si accepta. Dupa o ultima îmbratisare, se retrage. Este seara si pe el îl cuprinde disperarea. Abia atunci realizeaza ca a ramas singur si asta îl îngrozeste. Habar n-are ce sa faca. E ca paralizat. Îi telefoneaza compulsiv bunului sau prieten si mentor Gil Reyes, dar imediat îi trânteste receptorul în nas. Nu poate vorbi deloc. Mai telefoneaza înca o data – aceeasi reactie. Ruptura de Wendi, previzibila de ceva vreme si anuntata contractual, îl arunca în haul depresiei. Anul 1993 este o cadere în plan sportiv. Este clar ca Agassi nu a recuperat dupa traumatismul despartirii de tovarasa lui din copilarie, perfect substitut de mama.
Însa un ajutor nesperat îi vine din partea unei alte femei, cu mult mai în vârsta decât el: Barbra Streisand. La vremea aceea, celebra actrita si cântareata avea cu douazeci si opt de ani mai mult decât Andre. Ea îl admira ca tenisman, fusese de fata la triumful lui de la Wimbledon, iar peste un an asistase la parcursul lui Agassi la Londra, încurajându-l. Fireste, presa de scandal si tabloidele britanice atât asteptau: a urmat o întreaga saga a delirului narativ si curiozitatii morbide, dublata de o epopee de minciuni si însailari fanteziste. Pe Andre însa îl distra tot acest tam-tam. O spune fara echivoc: „Adeseori, Barbra si cu mine luam în derâdere socul si scandalul pe care le provoaca prietenia noastra. Stim ca facem doar lucruri bune împreuna, chiar daca e cu douazeci si opt de ani mai mare ca mine! Ne întelegem bine, iar exclamatiile ultragiate ale publicului nu fac decât sa adauge mai multa sare si piper amicitiei noastre. Asta confera prieteniei ce ne leaga o parte interzisa, o zona tabu, care-si gaseste perfect locul în atitudinea mea de rebel. Sa o frecventez pe Barbra Streisand e ca si cum m-as echipa pe teren în culoarea „lavei încinse“„ (op. cit, p. 232).
De fapt, relatia cu Barbra se bazeaza pe întelegere si solidaritate. Ca si el, artista este o perfectionista care uraste ceea ce face. Departe de imaginea de femeie sigura si tare, realitatea intima dezvaluie un suflet stingher, melancolic si complexat. Barbrei nu-i place sa cânte în public, în ciuda extraordinarei sale voci. Îndragostit de acel glas, Andre o ajuta sa-si primeneasca încrederea, ba o si provoaca daruindu-i un cd cu o tânara cântareata de cabaret din Las Vegas, o canadiana pe nume Céline Dion. Barbra se înfurie, se simte amenintata, dar si stârnita de calitatile acelei voci mai tinere: „– Asta pot sa fac si eu“, exclama ea. La rigoare, între cei doi exista un raport platonic, lor le face imensa placere sa discute, si vorbesc în nestire, ore întregi, în salonul din ranch-ul actritei din Malibu. Amândoi sunt fascinati de frica paralizanta de a iesi în public, de teama angoasanta ca pot gresi, ca îi ameninta esecul. Confesiunea reciproca îi întareste si-i asigura, de unde si o prietenie de durata.
Cam asta este „iubirea“ dintre tenisman si actrita. Poate ca absenta unui substrat erotic explicit dezamageste, cei mai paranoici dintre noi vor banui o anumita nesinceritate din partea consemnatorului, însa eu nu cred ca Agassi ne minte. Logica unei psihologii elementare ar suna asa: tocmai, daca tot s-a pornit pe dezvaluiri picante si stânjenitoare (cum sunt numeroase în „Open“), de ce s-ar fi oprit în acest caz? Prin urmare, nu cred ca între Barbra Streisand si Andre Agassi a fost altceva decât o neverosimila prietenie, una rara, greu de reeditat, o relatie care a unit doua suflete singuratice si avide de tovarasie siameza. Într-un fel, Andre a gasit în Barbra acea maternitate camaradereasca pe care Betty nu a stiut niciodata sa i-o acorde…

Un comentariu pentru “Agassi. O autobiografie (11)”

  1. mai 17, 2010 la 11:05 am

    felicitari pentru aceasta „minune” de serial

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper