Actorul si eternul sau podium

Un articol de CRISTINA RUSIECKI

Va mai amintiti din comentariile trecute ca la noi exista un singur festival-concurs dedicat recitalurilor actoricesti? Asta daca nu luam în considerare Gala Hop, confruntare cu limita de vârsta, unde sunt admisi doar participantii care nu au depasit cu mult anul de absolvire. Competitia deschisa actorilor de toate vârstele a fost conceputa în 2005 de cei doi directori ai Teatrului Municipal „George Bacovia“ din Bacau, Adrian Gazdaru si Gabriel Dutu. Acum, în 2010, Gala Star, în ciuda greutatilor dictate de criza, a ajuns la a cincea editie. Un remember al anilor trecuti arata ca printre one-man-show-urile prezentate s-au numarat spectacole memorabile, ca „Trei“, în regia lui Theo Herghelegiu, cu recitalurile lui Pavel Bârsan, Dana Voicu si Richard Bovnoczki sau cel al actritei nipone Yumiko Tsuji în „Femeile lui Picasso. Olga“ de Brian McAvera, de la Teatrul Kaze din Japonia, în regia lui Petru Vutcarau. Printre productiile valoroase s-au mai strecurat, evident, si buruieni. Dar media generala de la sfârsitul Galelor Star da, de fiecare data, cu plus. Ca si în cazul acestui an, când selectia celor zece recitaluri participante s-a facut din peste treizeci.
Câteva comentarii (doar)
pe marginea celor vazute:


„Ispitirile Sfântului Anton“

În spectacolul „Ispitirile Sfântului Anton“ dupa Flaubert, regia si scenografia Filip Odangiu, evolueaza Eliza Tuturman, distinsa, pentru acelasi recital, cu Premiul special al juriului la Gala Tânarului Actor în 2008. Optiunea juriului de atunci pare cel putin bizara câta vreme vocea firava a actritei participante la un concurs de actorie nu s-a auzit din rândul al doilea. Iar când interpreta s-a mai întors si cu spatele, situatia a devenit cu adevarat (ne)dramatica, publicului fiindu-i absolut imposibil sa capteze macar un cuvintel. Si daca regizorul a mai avut si inspiratia sa-i puna muzica… atunci, ei bine, nu se mai distingea chiar nimic. Asta dupa ce textul decupat din Flaubert, schitat si fragmentat, fara coerenta, fara început si fara dezvoltare, s-a dovedit, oricum, greu de urmarit.
Spectacolul aduna mai degraba imagini si cadre exterioare închegate preponderent pictural (tipul indian, asiatic, cadâna care danseaza din buric, calugarul buddhist etc.). Actrita evolueaza nu ca pe scena, într-un personaj dilematic, ci ca la un examen de actorie unde trebuie sa bifeze 1) stiinta intonatiei teatrale, 2) usurinta de a intra în pielea mai multor caractere, 3) expresivitatea corporala. Nimic legat însa, iar interiorizarea lipseste cu desavârsire. Mult mai daruita în limbajul corporal, în gesturi, atitudini si dansuri, Eliza Tuturman ramâne prizoniera exotismului, eludând complet dialogul interior. O optiune nejustificata câta vreme ispitele Sfântului Anton se petrec nu numai în datele carnii si ale vanitatii, ale erosului si avutiei, dar si conceptual. Diavolul îl ispiteste pe sfânt cu simetrii de genul iluzia e realitate, iar aparenta e esenta, nu exista substanta, binele se afla în stare de echivalenta cu raul s.cl. Or, sa joci exterior o asemenea problematica înseamna sa ratezi chiar problema de fond. Oricum, intentia spectacolului conceput de Filip Odangiu ramâne, si dupa caderea cortinei, o mare enigma. Trecerile între scene se fac neglijent, interpreta se schimba repede dupa un paravan, boxând cu lampadarul, fara sa-si lase siesi sau sa ofere publicului timp pentru aprofundare. Conceptia regizorului se pastreaza inexpugnabil camuflata de momentele pitoresti, cu egipteanca asezata cu piciorul lateral, ca în reprezentarile de gen, fara perspectiva si fara dinamica, cu dervisul care se învârte etc. Atâta doar ca la sfârsitul acestei demonstratii publicul se întreaba legitim: despre ce a fost vorba aici?
„Oscar si Buni Roz“
Din aceeasi categorie – intentii bune, rezultate nu tocmai pe masura asteptarii –, face parte si recitalul „Oscar si Buni Roz“, dupa Eric Emmanuel Schmitt, de la Teatrul National „Radu Stanca“ Sibiu, în interpretarea Dianei Gratiela Fufezan, tânara actrita cu destule roluri remarcabile la activ, printre care probabil cel mai bun exemplu ramâne „Nora“ în regia lui Radu Nica.
Ceea ce lipseste fundamental recitalului sau e regia. Pe scena, vreo câteva obiecte: un fotoliu pe care actrita se asterne ca sa spuna povestea, o cutiuta pe care se mai asaza din când în când sa se odihneasca, o cescuta de ceai si ursuletul copilului – ultimele ramânând complet neatinse. Diana Fufezan interpreteaza doua roluri carora le pastreaza coerenta: Oscar, copilul de zece ani care moare de leucemie, si Buni Roz, asistenta care îl îngrijeste. În partitura baietelului, actrita, cu date expresive, e sprintara si de o inocenta jucausa. Ar fi fost premisele unei prestatii poate valoroase daca interpreta nu s-ar fi ultragrabit, înghesuind replicile ca din pusca sau rostindu-le monocrom, aproape fara gesturi, fara crescendo, fara pauze si cu insuficiente nuante.
„Lumina întunericului“
Nu e nici o surpriza faptul ca regizorul poate face minuni si în cazul unui spectacol cu un singur personaj, ca „Lumina întunericului“, dupa Matei Visniec, de la Teatrul de Vest Resita, în regia lui Dan Vasile si interpretarea lui Dan Mirea. De data aceasta, o montare veritabila, cu regie, scenografie, lumini si… sens. Spatiul gândit de scenograful N.D. Vladulescu e compus dintr-o rampa care traverseaza sala – malul marii plin de nisip, cum se va dovedi la sfârsit –, un telescop demontabil si o luminita. De fapt, ultima e luminita-câine care însoteste un orb. Ati intuit, desigur, parabola ofertantului text al lui Visniec care plasmuieste lumi cu usurinta si construieste ambiguitati cum respira. Luminita purtata de nevazator e câine, cum insista personajul, e doar plasmuire a orbului singur, un al doilea suflet cu care se cearta si se împaca toata ziua buna ziua sau, în cod metafizic, echivalenta a destinului surd? Sau poate simbol al credintei, al lui Dumnezeu, al sensului? Evident, toate în acelasi timp. Visniec stie prea bine sa creeze texte si subtexte din situatiile cele mai simple în aparenta. Orbul sau, cu aer beckettian, îsi câstiga pâinea invitând lumea sa vada la telescop cerul cu doi banuti si luna cu unul.
Din amestecul de simboluri, luminita – întuneric (ce poate fi mai de nevazut pentru un orb decât o  luminita?), din dialogul cu un Celalalt cu existenta ipotetica, fie alterego, fie fiinta de necontrolat, fie Dumnezeu, fie speranta, când prezenta, când absenta, când certa, când incerta, se naste, cu ajutorul unui actor si a câtorva obiecte, o întreaga problematica. Finalul aduce gradul maxim de ambiguizare. Luminita-câine îl conduce pe orb, aflat într-o permanenta relatie de ura-tandrete cu însotitorul sau, spre o mare apocaliptica. Din ea apar nenumarati alti câini-îngeri ai destinului în cautarea stapânilor care nu mai exista. Drumul e implacabil, personajul îsi scoate ochelarii, vede lumina, dialogheaza cu cineva enigmatic si se afunda în ceata. Locul sau este luat de un orb-copil, cu o noua luminita-câine, cu aceleasi gesturi, aceeasi pozitie, aceeasi îndeletnicire. Pâna când lumina i se asaza si lui pe chip.
Hotarât, acesta e genul de text si regie care ajuta actorul. Dan Mirea joaca pe doua registre fundamentale (poate prea putine pentru cât de ofertanta ar fi fost partitura!), afectiunea si agresivitatea fata de câine, implorare si disperare, apoi revolta transformata în violenta pe masura ce personajul ajunge la capatul puterilor.
„Bufonul regelui“
Cu siguranta, dintre spectacolele vazute de mine (din pacate, nu toate, de aceea unele premiate lipsesc din acest comentariu), cel mai valoros recital a fost al lui Radu Botar, „Bufonul regelui“, dupa Shakespeare si Victor Eftimiu, de la Teatrul de Nord din Satu Mare. Spectacol si actor exemplar! De altfel, Radu Botar a primit, alaturi de actorul japonez Yoshiyuki Shibata, Premiul pentru cel mai bun recital masculin si Premiul Stefan Iordache, premiu acordat de catre publicul bacauan.
Spectacolul sau se compune dintr-un colaj de fragmente celebre din Shakespeare sudate prin tema comuna a bufonului cinic, cel care spune adevarul, ironizând ab initio pretentiile de sens din orice discurs si descoperind cu program desertaciunea în spatele dragostei, credintei sau a altor nobile aparente. Suna cunoscut! Dar ce bucurie sa auzi poezia si retorica shakespeareana interpretate cu talent, energie, profesionalism si tehnica, fie ca replicile îi apartin lui Iago, Caliban, groparului din Hamlet sau Shylock! Seva versurilor se pastreaza intacta în interpretarea lui Radu Botar, care infiltreaza în spectacol si un strop de interactiune moderna ca la carte. Actorul priveste fix în ochii spectatorilor, îi împarte în doua si îi pune sa cânte refrenul din „A douasprezecea noapte“, „Hei, ce ploaie si ce vânt“, joaca dragostea cu fetele din primul rând, acopera toata scena, sare, topaie, se muta la stânga, la dreapta, pe centru. Debordeaza de energie în explozii impresionante, apoi schimba imediat registrul. Stie sa se foloseasca de orice obiect: de exemplu, de craniul lui Yorick, cu care dialogheaza la început, în cusca, exact ca în teatrul de papusi. Cânta, apoi face câtiva pasi de step. Radu Botar are voce si dictie perfecta, rotunjeste cuvintele si stapâneste impecabil stiinta replicii Marelui Will. Soapta lui se aude clar, fata îsi modifica expresia cu o rapiditate uimitoare. Mâinile sale nervoase sunt prinse tot timpul într-un joc expresiv. Actorul stie sa puna accentele pe sens si sa imprime textului crescendo fara sa strige, sa faca pauze, sa ritmeze, sa schimbe registrul, si când e bufonul care joaca un dandy, si când e dracul, si când e hot. E exuberanta în sine.
O singura concluzie: cât de captivant poate fi teatrul clasic daca e bine interpretat!
Palmaresul
Juriul, format din actorii Coca Bloos si Mircea Diaconu si din teatrologul Octavian Saiu, a decernat Marele Premiu si trofeul Galei Star actorului american Aaron Braxton, absolvent al Universitatii de Stat din San Diego.
„Did you do your homework?“ – recitalul câstigator, pe un text ce îi apartine interpretului (regizat de catre Kathleen Rubin) este cronica unei realitati tragi-comice a procesului de învatamânt din Statele Unite, calatoria unui profesor prin birocratia acestui sistem. Idealist, crezând ca detine toate raspunsurile, profesorul îsi va da seama ca, uneori, cele mai emotionante lectii în viata vin, de fapt, din partea celor pe care crede ca trebuie sa îi salveze.
Giorgiana Elena Popan, actrita a Teatrului  Clasic „Ion Slavici“ din Arad, a câstigat Premiul pentru cel mai bun recital feminin, „Nebuna dupa tine“, dupa Emmanuel Adelly, în scenografia lui Tudor Lucanu.
Premiul pentru cel mai bun recital masculin a fost acordat ex aequo actorilor Yoshiyuki Shibata (absolvent al Academiei de Televiziune si Film din Yokohama, Japonia; director al Federatiei Companiilor Teatrale din Japonia si creatorul Companiei Teatrale, în 1980), pentru spectacolul „KoI“ de Shoichi Ozawa, în regia lui Den Fujita si scenografia lui Masako Sazanami, si Radu Botar (actor al Teatrului de Nord din Satu Mare), pentru recitalul „Bufonul regelui“, dupa William Shakespeare si Victor Eftimiu.
Lui Radu Botar i-a fost decernat, de asemenea, si Premiul Stefan Iordache, premiu acordat de catre publicul bacauan.

Ca în fiecare an, în timpul zilei s-au desfasurat one-man-show-urile din concurs, iar serile s-au încheiat cu recitaluri ale unor mari actori. Ele nu fac obiectul acestui comentariu, dar n-as putea încheia fara sa amintesc de bucuria produsa de spectacolul pe care l-am vazut si ras-vazut cu vreo treizeci de ani în urma, „Pagini din Craii de Curtea Veche“, în interpretarea lui Alexandru Repan. Nu sunt multi actori care sa stie sa reproduca savoarea si bogatia de expresie a limbii române. E drept ca nu prea sunt nici multe montari care sa le… „acceseze“ azi! Alexandru Repan, într-unul dintre spectacolele sale de glorie, gradeaza cu atentie, cu voce calda si puternica, accelereaza si pune pauze cu sens, interpreteaza cu noblete, da culoare specifica fiecarui personaj, variaza savant registrele, muta accentele cu câte un gest subtil, comenteaza textul prin atitudini discrete si… fascineaza publicul în fiecare moment. Ce lectie de actorie!
Acestea fiind spuse, asteptam Gala Star cu numarul sase!

Un comentariu pentru “Actorul si eternul sau podium”

  1. iulie 2, 2010 la 9:02 am

    un actor f prost dan mirea foarte fals atat ca persoana cat si ca actor nu-mi spune nimik

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper