„The real thing“ sau despre posibila expresivitate a expresiei (parelnic) absente…

Un articol de NICOLAE BÂRNA

Elena Vladareanu, Spatiu privat, Bucuresti, Editura Cartea Româneasca, 2009, 80 p.

Intr-o cascada apofatica, in finalul unei cronici, dl Daniel Cristea-Enache arata ca poezia nu e aia, nu e aialalta, etc. etc. („Poezia nu e neaparat tema ei; nu e problema pe care o poate pune; nu e discurs; nu e simbol; nu e ornamentica, dar nici esenta aproximata liric; nu e lirism (desi am crezut asta), cu atât mai putin personaj proiectat sau tipologizat, conflictualitate epica ori vivacitate dramatica. Poezia nu e viziune (cum iarasi am crezut) si nu e intensitate speciala; nu e figurativ, dupa cum nu e non-figurativ. Nu este nici macar obsesie“), dupa care urma „lovitura“ finala, de efect: poezia e expresie.
Procedare, mod de a privi lucrurile si concluzie perfect adecvate expresionismului „negru“ (!) al Angelei Marinescu (la al carei excelent volum „Probleme personale“ se referea cronica in finalul careia cadea lapidarul verdict).
Totusi, nu intotdeauna sunt ele – procedarea si concluzia! – valabile in egala masura.
Sau, daca da, trebuie atunci (re)definit, (ceva mai) larg, sensul a ceea ce intelegem prin expresie.
Pentru ca „expresie“ e, fireste, rostitul, dar si ne-rostitul, selectia, dramuirea („calculata“ ori spontana), punerea in pagina. Omisiunea, litota permanenta. Ciuntirea deliberata, suspendarea emisiei. Evitarea „puterii“, a „fortei“ stilistice convenite si conventionale. Lipsa totala a ceea ce suntem obisnuiti sa percepem in mod curent drept „expresie“ poate fi, uneori, o modalitate – mai rara, dar potential foarte percutanta – de… expresie, tocmai.
Exista un minimalism al expresiei, asta se stie.
Unul din marile lui succese recente mi se pare a fi, la noi, volumul Elenei Vladareanu, „Spatiu privat“.
Poeta se reinventeaza cu sagacitate, cu fiecare volum publicat.
Cineva, cândva, intr-o dezbatere de cenaclu, si pe când in discutie se aflau chiar ultimele (pe atunci) productii ale acestei poete, se burzuluia cu energie impotriva recurgerii la termenul „evolutie“: cica poezia nu evolueaza, etc. etc.
Bun, bine, sigur, asa o fi, dar numai dintr-un anumit punct de vedere.
Poezia, sau, mai precis spus, maniera unui poet anume, „evolueaza“, desigur, ori poate evolua (fiindca altfel n-ar fi putut deveni, nu de azi, de ieri, ci de mult, formula „poet fara evolutie“ un adevarat cliseu al criticii literare… ceea ce inseamna, implicit, ca exista si „poeti cu evolutie“).
Monotonia ori versatilitatea periodica nu sunt, in sine, ceva bun ori, dimpotriva, neprielnic si indezirabil. Exista poeti monotoni neinteresanti si poeti monotoni mari (Leonid Dimov e poate exemplul cel mai la indemâna, pentru tagma acestora).
Exista poeti care – sa folosim cuvântul, daca tot a fost la moda, si ne-am obisnuit cu el… – se „reinventeaza“ periodic, in diferite proportii (un nucleu de constanta, de consecventa fata de propriul eu artistic persista intotdeauna…), cu rezultate, bineinteles, felurite (de la irelevanta pâna la impresia palpitanta a reintineririi perpetue), …de la Arghezi, pâna la… Angela Marinescu.
Elena Vladareanu, prin ce a publicat pâna acum, li se alatura.
Fiecare volum din cele date la iveala pâna acum difera net de celelalte: nici unul nu da impresia ca poeta s-a „rutinat“, ca se repeta, ca se auto-pastiseaza.
S-a vorbit mult de frustetea, de impletirea originala de cinism si candoare din „Pagini“, de „visceralitatea“ din „Fisuri“, a fost inregistrata aparent surprinzatoarea angajare (retinut) „ianusista“ – asa-zicând „social-politica“, dar rezervat exprimata, fara accente maiakovskiene – din „Europa, zece cântece funerare“.
Deconcerteaza, poate (pe cine nu-l incânta!) neo-minimalismul „dur“ din volumul cel mai recent, „Spatiu privat“. Minimalism, si chiar mai mult (ori mai putin ?!) decât minimalism.
Se poate spune ca – luând ca termen de referinta ceea ce in arta plastica a fost „fumat“ drept Pop art („fumat“, de mult, dar iata ca mereu resuscitabil, exista o miscare Neo Pop art, care o duce bine, mersi!) – , in „Spatiu privat“ avem de a face cu un fel (exista diverse feluri de „asa ceva“, active chiar acum, pe alte meridiane literare, dar nu la acelea ne referim…) de Pop poetry. Asa dupa cum Andy Warhol picta hiperrealistic cutia de supa „Campbell“ ori reproducea – „cita“ – portrete fotografice, comercial-mediatice, ale unor staruri precum Liz Taylor ori Marilyn Monroe etc., tot asa Elena Vladareanu „citeaza“ ca sa zicem asa, adica le aseaza pur si simplu in pagina, fie ca asa-zicând „reproduse“, fie „reconstituite“ ori „simulate“, dar in nici un caz „repovestite“, nici „exprimate“, in vreuna din retoricele poeziei „propriu-zise“ (fie ea cât de „fracturista“, iconoclasta, dinamitarda ori „rebela“) elemente din recuzita – fizica si conceptuala, imaginara, virtuala, sau „launtrica“, sa-i zicem folosind un cuvânt demodat… – a vietii omului „de rând“ de azi, respectiv ingrediente ale bombardamentului mediatic si publicitar, derutant, uneori halucinant, mai intotdeauna alienant la care ne supune orizontul cotidian actual. (Horribile dictu: observam ca in ultima vreme „da bine“ sa batjocoresti cu tâfna teoriile despre alienare, ca fiind stângiste si demodate, dupa ce au fost „prea la moda“, da’ uite ca „viata reala“ ne tot arata ca alienarea, aia care a fost cândva „la moda“, nu stie ca nu mai e la moda, si se manifesta parca si mai abitir…) Spuneam: „a vietii omului de rând“, dar, sigur, in unele cazuri, se pot depista trimiteri la viata unei tinere femei care impartaseste date biografice si existentiale cu jurnalista culturala Elena Vladareanu, ego-ul „civil“ si social al poetei, dar chestiunea mi se pare secundara: volumul acesta, daca poate incânta si tulbura, o va face mai putin prin fateta asa-zicând „autobiografica“, de altfel relativ estompata, cât prin cea, definitorie, care mizeaza pe „generalitate“, de regasire/ recunoastere sa-i zicem „obsteasca“…). E prezentificata, asadar, printr-un fel de repertoriere, de rasfoire de catastif, cu zero comentariu afectiv si filozofard, cu zero retorica „maiestrita“, alcatuirea acelui „Spatiu privat“ care da titlul volumului si care e el privat, in principiu, pentru fiecare, dar nu si exclusiv, caci se arata a fi, de fapt, comun, public in cele din urma, si, pe de alta parte, mai degraba deprimant, decât exaltant si generator de entuziasme. Deprimant nu prin eforturile unui deprimism fortat, de comanda (adica arborat arbitrar si regizat aberant-voluntarist de autoare, cum ar veni…), ci prin simpla expunere neutra, edificatoare. Dar, imi permit sa remarc, chiar perceperea acestui univers privat/ obstesc drept deprimant – asa cum este „ghidata“ de poeta, pentru ca, da !, o „regie“ de acest fel exista, si inca esentiala… – e „furnizorul“ si garantul dobândirii, prin lectura, a acelui fel, specific, de „mântuire“ pe care-l daruia, altadata (in felul ei, diferit) si poezia „mare“, clasicizata, eventual patetica si infierbântat-“graitoare“, solemna si ne-“rebela“.
Un neo-minimalism, asadar, deloc snob ori steril, ci unul, cu certitudine, cât se poate de „major“ (in pofida oricaror aparente !) practica aici autoarea, prin prefirarea cotidianului si a derizoriului de care e impregnat, adica… „viata“ (lucru mare !). Viata curenta, viata „reala“, a cuiva de azi, asaltat de torentul publicitar-mediatic, oprimat de mediocritatea, de monotonia (ori de agitatia…nesemnificativa) a componentelor traiului etc.
Expresia. E, intr-adevar, tare de tot (prin „forta slaba“, neevidenta la prima privire, si aici regasim una din constantele rostirilor de pâna acum, altfel – diferite, dupa cum reaminteam mai sus, ale Elenei Vladareanu).
Ce face, de fapt, ce ne ofera autoarea, in textele ei ? In nici un caz nu „se exprima“ (direct), in sensul conventional si banalizat al termenului. Mai degraba, dupa cum spuneam, „citeaza“ ori „reproduce“ texte – in fine, secvente semnificante – „pescuite“ de prin ambientul cotidian. Unele sunt imprumuturi din discursul jurnalistic (de diferite registre stilistico-tematice, de la ziaristica de stiri la comperajul ori povatuirile privind „stilul de viata“, alimentatia rationala si ingrijirea corporala etc. propriu revistelor zise glossy, trecând prin cele de stiinta popularizata), dar si din comunicate statistice, din analize sociometrice, din limbajul publicitar etc., iar altele sunt citate din discursul privat (launtric ori, eventual, „de socializare“) al unor „personaje“. Niciodata, de fapt, nu vorbeste „eul poetic“ (!) al autoarei, chiar daca uneori „personajul“ caruia i se da cuvântul pare sa fie „insasi autoarea“: ea nu se (mai) „livreaza“ direct, ci prin interpusi glasuitori, manipulati, pe care ne invita implicit sa-i „ascultam“, alaturi de ea, cu oarecare detasare ironica.
Indaratul acestei repertorieri stilistico-tematice heteroclite, se banuiesc toate convulsiile, toate deznadejdile si toate regasirile posibile, si toata adâncimea existentei. Semnificate de banalul cel mai plat si uneori de grotescul de toata mâna. Fara emfaza suparatoare ori stridente confectionate agresiv. Cu eficienta expresiva, tocmai prin abtinere de la „expresivitate“. Iar „lirismul“ ei, daca putem vorbi de lirism aici, e unul obtinut prin abtinere de la obisnuitul lirism, unul comunicat prin „delegare“ ori prin ricoseu.
Procedând astfel, Elena Vladareanu se vadeste a fi – si in aceasta (relativ) noua ipostaza – o „douamiista“ reprezentativa, intr-adevar, asa cum au legitimat-o si precedentele ei prezente editoriale.
Ceea ce la alti „jucatori“ de pe tarâmul poeziei tinere poate parea uneori fortat, inautentic, adoptat din grija conformarii la „moda“ ori la „program“, la ea se vadeste, in cele din urma, a avea girul legitimitatii (oricât de vizibile ar putea fi uneori aspectele „artizanale“ ale procedarilor ei literare, asumat fruste, niciodata, in ultima analiza, stângace). In poezia „noua“, asa cum ni se tot arata ea – cu oarecare zgârcenie, de altfel – la acest inceput de secol, Elena Vladareanu nu este o autoare care sa aplice, sârguincios, retetare extrase din panoplia novatoare a altora ori din menu-ul „modei“ oficializate a momentului (cum, uneori, eronat s-a afirmat…), ci – pe fâsia ei, proprie, chivernisit amenajata – este, cum zic anglofonii, dragutii de ei, „the real thing“.
Antologia ei de (pseudo-)“citate“ truculente, departe de a fi o alcatuire histrionic-fistichie, vehiculeaza o gravitate abil criptata si respira, putem spune, tristetea existentiala, grav-amuzata, „filozofica“, din „Ceský sen“ (stiti dv., acel superb film, „Visul ceh“, o capodopera, desi un film de debut…). Antologie sau… manual (asa-i si zice, in subtitlu: a handbook), un manual de „citit“, intr-un anumit fel, viata din noi si din jur.
Strategia expresiva a Elenei Vladareanu, in volumul de fata, e atât de „subtila“ incât poate „scapa“ usor cuiva, bine intentionat, insa inarmat cu o alta strategie de lectura decât cea adecvata cazului in speta.
Dl Daniel Cristea Enache, pregatit pesemne sa recepteze o expresie si expresivitate de tipul celei – excelente – a Angelei Marinescu, a „masacrat“ ori „pulverizat“, intr-un numar trecut al „Culturii“, volum(„asul“) Elenei Vladareanu, cu o vehementa – ca sa reiau un cliseu ritualizat al limbajului polemico-diplomatic de altadata, daca nu si de azi… – „demna de o cauza mai buna“ (sigur, e bine ca, din când in când, criticul sa-si mai arate coltii, elogierea egala si monoton-amabila a cartilor de diferite calibre submineaza relevanta discursului critic, dar…).
Cineva, care a citit executia dlui Daniel Cristea Enache, iar ceva mai demult (tot in «Cultura») a citit recenzia elogioasa a unui alt critic, s-ar putea intreba: „Dom’ne, ce au astia, de la „Cultura“ cu Elena Vladareanu? Ba o ridica in slavi, ba o «injura»… Noi ce sa credem?“. Ei bine, desigur ca „astia de la «Cultura»“ n-au nimic cu nimeni, diferenta de opinii – foarte marcata, perceptibila fara mare efort si la alte «capitole» ale sumarului, adica in materie de pozitionari filozofice, moral-politice etc. – vine sa dovedeasca, o data mai mult, caracterul de tribuna libera al publicatiei. Poezia – si lectura ei, critica sau privata – nu e chimie pura, inginerie ori trigonometrie, sa impuna o solutie unica (si in-discutabila), diversitatea de receptari face parte din regula jocului, iar cititorii (ai poeziei, ai comentariilor pe care le prilejuieste) ar trebui nu sa fie deconcertati (de divergenta de opinii), ci, dimpotriva, sa se simta ajutati sa gaseasca lectura care li se pare mai potrivita lor.
Oricum, poezia (chiar si aceea care asa-zicând nici nu pare „Poezie“…) este, intr-adevar, mai ales expresie, nici vorba.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper