Vladimir Ghika (III)

Un articol de EUGEN SIMION

Vladimir Ghika a reluat aceste teme si le-a dezvoltat in „Convorbiri spirituale“, sub forma de predici minutios elaborate. Nu stim daca au fost scrise inainte sau dupa ce au fost mai intâi rostite (in ce limba? in fata publicului credincios si a „Doamnelor de Caritate“ de la Sf. Vincentiu de Paul (e o referinta in text la ele). Sigur este ca ele au structura si limbajul unor eseuri pe care autorul / predicatorul le numeste „personale“ si pentru care se scuza, zicând ca sunt mai putin personale prin fond, cât prin „forma si accent“. Este ingrijorat si de faptul ca, abordând teme asa de complexe si folosind concepte dificile, nu face trimiteri la autoritatile patristice si la controversele din sânul bisericii, cum se intâmpla in studiile teologice propriu-zise. El isi ia anumite libertati, inclusiv libertatea de a fi spontan si de a evita polemicile. Pleaca de la dictonul Sfântului Augustin: „Ama et fac quad vis“ (iubeste si fa ce vrei) ca metoda de initiere spirituala. In introducerea in care isi defineste metoda, autorul aminteste de traditiile rasaritene fara a preciza in ce consta ele, in afara de sugestia ca metoda rasariteana este aceea de a nu avea o metoda prestabilita, de a lasa lucrurile sa se organizeze de la sine. Sa deducem de aici faptul ca, ortodoxul trecut la catolicism se intoarce in „Convorbiri spirituale“ (publicate in 1961) la traditiile românesti? Asa s-ar putea intelege din frazele ce urmeaza: „Voi fi cu atât mai putin inclinat spre controverse pe acest teren, cu cât aduc aici obisnuintele de libertate si traditiile stravechi ale Rasaritului. Acolo, dintotdeauna metodele s-au constituit fara sa-ti dai seama; nu s-a dorit ca sufletele sa fie inregimentate in reglementari prea uniforme, prea strâmte sau prea complicate; nu s-au cautat deloc retete savante si automate pentru a ajunge la un scop spiritual din care aproape nimic nu tradeaza un mecanism intelectual sau chiar virtuos si unde numai ceea ce sufletul daruieste (pentru ca Dumnezeu daruieste), poate fi regasit fecundat si sublimat pentru eternitate.“ Sa intelegem, atunci, ca neavând o metoda riguroasa de meditatie spirituala, Rasaritul ortodox are o mai mare libertate de reflectie si, deci, o mai rapida comunicare cu Dumnezeu? L-ar intelege mai usor decât semenul sau crestin occidental?…
Eseurile/ discursurile isi propun sa vorbeasca despre starea actuala a spiritului, cu alte cuvinte: sa fie un fel de jurnal public extras din „marele jurnal al lui Dumnezeu“, cum ii zice autorul. Acesta insoteste liturghia si pune in contact zilnic viata individului cu semnele divinitatii. Pusi laolalta, indivizii formeaza un public de conditii diferite si nivele de cultura diferite. Ce limba trebuie sa folosesti pentru a-i comunica ideile tale? E intrebarea pe care si-o pune predicatorul acesta instruit, cu gândul, de buna seama, la Evanghelie. Este preocupat de aceasta „minunata dificultate“ si, pâna la urma, o accepta bucuros, zicând ca, in fond, in orice individ, indiferent de conditia lui, se afla „o stare de har“ in care salasuieste Dumnezeu. O stare „miraculos afectiva“, receptiva, dornica de sfintenie. Asa ca apostolul lui Cristos incepe sa vorbeasca despre „Dumnezeu ca realitate prima, suverana si inevitabila“, despre partea lui Dumnezeu care este totul si pretutindeni, despre starea spiritelor si, iarasi, despre Dumnezeu care este chiar aici si omul nu stie („Vere Dominus est in loco isto et ego nesciebam“), despre desavârsirea prin credinta etc. Desavârsirea este pândita, dupa opinia lui Vladimir Ghika, de doua „deviatii“ (asa le spune) posibile si opuse care pot rataci spiritul credincios: a) „pornirea prea putin supravegheata spre iluminare directa“ si b) „o devotiune care se opreste prea curând asupra laturii sensibile si imaginative“… Ce sa insemne, mai precis, aceste derapaje, rataciri, deviatii de la firul rectiliniu al credintei? Cea dintâi ar fi orgoliul (Vladimir Ghika ii zice „nerusinarea“) celui care crede ca ajunge la Dumnezeu facând abstractie de „Omul-Dumnezeu“, de Dumnezeu intrupat, adica de Cristos. Pacat mare, deviatie grava pentru ca nu putem ajunge la Dumnezeu decât insotiti de Cristos, adica de Biserica. Misionarul român ii da o justificare plauzibila, intr-un limbaj care nu este nici pur speculativ, nici populist. O potrivita linie de mijloc.
A doua eroare (deviatie) se manifesta printr-o umanizare exagerata a divinitatii, printr-o devotiune ratacita in simpatii umane, risipita in fapte de existenta fara supravegherea spiritului divin. Vladimir Ghika o defineste ca pe un roman sentimental fara substanta: „La extrema opusa, poate exista un fel de senzualism mocnit si de umanizare exagerata in sentimentele noastre si in meditare in fata coborârii miraculoase si voluntare a Divinitatii, fara sa ne inaltam destul de repede si cu destula tarie pâna la Ea – un fel de superficialitate materialista in fata celui mai mare si mai scump dintre misterele iubirii – un exercitiu de imaginatie care se opreste prea curând la imagine, fara sa o ia barbateste, doar ca un punct de sprijin pentru a-1 gasi pe Dumnezeu – o molesire, lipsita de intelegere, a omului in Omul-Dumnezeu, in Dumnezeu facut om – sau preocuparea prea exclusiva fata de forme sau practici care nu sunt facute, decât pentru a evoca mai lesnicios Prezenta Divina. Devotiunea, chiar si in viata interioara, se poate rataci atunci in simpatii umane, piosenii lipsite de semnificatie si sa ramâna undeva la jumatate drumul, incepând sa utilizeze cu rosturi secundare, devenite scopuri urmarite, ajutoarele tragice si imbelsugate oferite de Calvar. Ea poate face din aceasta un soi de roman sentimental lipsit de miez si de rasunet eficace in viata, sau un fel de divertisment sacru.“
Aceste predici sunt, in fapt, niste rugaciuni in public: „ii vorbesc lui Dumnezeu in voi si il aud in voi, dupa ce am incercat sa-l aud in mine“… Rugaciunea imbratiseaza subiecte variate, de la Liturghie la ideea de suferinta inteleasa ca o forma de iubire si apropiere de divinitate. „Suferinta este o vizita a lui Dumnezeu – un fel de sacrament nemaiauzit“ – spune predicatorul. Revine si complica ideea: un „sacrament invers“, „un sacrament al enigmelor si un sacrament al incercarii“. Predica s-a transformat intr-un eseu laborios care vrea sa dovedeasca faptul ca durerea trebuie inteleasa ca un dialog cu Dumnezeu. Incet, incet, predicatorul impinge rugaciunea publica spre filosofie, ferindu-se, in continuare, sa aduca in sprijinul dizertatiei puncte de sprijin bibliografice. Si-a asumat literatura problemei si o simplifica, o sintetizeaza si o transmite acum unui public pestrit. Nu contrazice spiritul Evangheliei, comunica doar adevarul ei prin asemenea rugaciuni-imnuri, scurte poeme discursive dintr-un discurs virtual mai vast, reluat, completat cu alte fragmente in functie de alte momente ale liturghiei. Retorica lui este cea cunoscuta din textele sacre, cu metafore construite din sublimitati: „Parintele promisiunii de iubire“, „fiii promisiunii de fericire“, „Sfânta Asteptare“, „taria miresmei“, „briza viguroasa a Infinitului“, „aerul Vesniciei“, rugaciunile care sunt „fiicele inimii noastre, „Pâine a miracolului“ etc.
Uneori limbajul saturat de figurile „marelui Cod“ (Biblia) gaseste si formule mai profane si, prin aceasta, mai norocoase, mai expresive, cum ar fi „nelinistea devenirii“, „nebunia iubirii“, „betia nebuna a vietii“ si, in interiorul acestui discurs religios, aflam o buna desfasurare a ideilor, o epica a nuantelor, in fine, un moralism plin de afectiune. Iata un mic poem al sperantei (al „Sfintei Asteptari“, ii spune autorul), in stil heliadesc, despre lantul de lumina ce leaga pe om de Dumnezeu si despre o calatorie miraculoasa spre cer: „Ce lant misterios, acest lant al sperantei!… Imperceptibil ca un fior de lumina, cu o tarie de otel, indestructibil si firav asemenea unei raze reflectate, el merge de la infinit la noi, de la noi la infinit. El trece peste genuni cu o usurinta dumnezeiasca, se unduie sigur, drept, iute ca fulgerul, dulce ca mângâierea soarelui din departari. Tot ce-i pluteste in transparente se stralumineaza dansând, pe drum, in scântei. Sufletul e miscat de-a lungul intregii acestei splendori. Dupa ce-am sarutat lantul de „foc ce ne arunca Lumina Luminii, Dumnezeul Dumnezeului, sa urmam linia cea pura si drepata trasata de el in azur: S-o sunam… Pâna unde are sa ne conduca ea oare? Inaintam, si in jurul nostru se largesc, ca niste unde de soc, ecourile spuselor sfinte, lucrurile jurate si jurate ele Dumnezeu, harurile repercutate ale iubirii dumnezeiesti – in jurul nostru rasuna necunoscute rezonante divine…. Apoi se opreste… se opreste dintr-o data … Aici e un fel de prag nevazut, straniu, solemn. Iata ceva ca o tainica poarta. – Iata pe cer, sus de tot ca o poarta. – Pragul i-1 stiu trece, in ast ceas, doar rugaciunile, visele, ingerii. S-o deschidem dar, izbind-o cu toata puterea aripilor credintei, ce ne-au dus in inalt, cufundati in vis si spirit. Lovita de aripa, se deschide in doua. in spatele nostru, ramas in jos, iata pamântul… creste pierdute care se sterg – cele de pe urma liniamente ale caselor in care am fost incercati. – inaintea noastra, cerul, unde ceea ce ochi n-a vazut, ureche n-a auzit, suflet n-a indraznit sa viseze, este rezervat pentru cei iubiti de Dumnezeu… patria noastra – locul natal din care s-a pogorât sufletul predestinat noua – izvorul si capatul nostru, – pentru care intreaga zbatere de pe pamânt, fara s-o stim indeajuns, nu-i decât parere de rau esentiala si cautare patimasa.“
Alteori, predicatorul cu viziuni celesti coboara imaginatia lui exaltata in lumea realului si cauta semnele divinitatii in universuri mai sarace, cum ar fi aceea a cartierelor bucurestene. Intr-o conferinta tinuta la „Asociatia Doamnelor de Caritate din Bucuresti“ da sfaturi practice privitoare la comportament, tinuta si la mijloacele de comunicare pe care trebuie sa le utilizeze cel ce duce cuvântul lui Cristos. Mai direct zis: cum sa se imbrace o Doamna de Caritate, cum sa inceapa vizita printre saraci, ce sa le spuna, ce sa le ofere (cartele de pâine), de câte ori sa pomeneasca numele lui Dumnezeu in conversatie (indicatia e: cel putin o data!), cât de lunga trebuie sa fie vizita etc. Iata cum trebuie sa fie toaleta acestei fiice a lui Cristos care viziteaza casa unui om sarac: «Regula» este deci: o toaleta modesta, in stare sa infrunte multe, sa slujeasca la multe si destinata sa fie in cele din urma facuta cadou saracilor pe care i-a intâlnit de atâtea ori. Dând-o cadou veti vedea ca in acest ultim act al existentei sale veti acorda rochiei o amintire induiosata, mult mai duioasa decât rochiile de seara sau de gala in care numai vanitatea, de scurta durata si seaca, a stiut sa gaseasca o oarecare satisfactie.“
Care este, ne putem intreba, literalitatea acestor predici? Ce elemente le apropie de literatura eseistica si, prin aceasta, de literatura propriu zisa? De buna seama prin calitatea reflectiei morale si prin imaginatia ideilor din interiorul discursului religios. Vladimir Ghika poate fi revendicat ca scriitor si ca un bun moralist in spatiul mai larg al meditatiei religioase. Om cultivat, spirit speculativ, el isi pune in chip fatal, vorbind de temele crestine, probleme ce tin de conditia umana, in genere, cum ar fi singuratatea, suferinta, relatia cu lucrurile din afara, etica sociala. Solutiile lui sunt, evident, crestine. Ce particularizeaza acest discurs religios amoros, cum l-am putea numi, este un amestec original de acuitate intelectuala si bunatate, de finete a speculatiei si bucurie a umilintei, o etica a milei demne, spiritualizate, in fine, sentimentul unei asumari totale a lumii din afara – cu binele si raul ei – si o daruire totala a fiintei in aceste rugaciuni publice…

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper