Vladimir Ghika (I)

Un articol de EUGEN SIMION

A fost evocat zilele acestea in mediul academic si bisericesc (de catre Fundatia Nationala pentru Stiinta si Arta in colaborare cu Arhiepiscopia Bisericii Catolice) Vladimir Ghika (1873-1954), teolog, misionar catolic, moralist in sfera spiritualista, istoric si, incidental, dramaturg. Se tragea din ramura moldoveneasca a Ghiculestilor, fiind nepotul lui Grigore Alexandru Ghika, ultimul domn al Moldovei (1854-1856), cel care a organizat invatamântul public si a introdus telegraful in spatiul pârcalabilor si razesilor. Dl. Neagu Djuvara, prezent la sesiunea semnalata mai inainte, ne-a avertizat ca Monseniorul Ghika si inaintasii sai intrasera in familia domnitoare „prin femei“, in timp ce Ion Ghica al nostru, scriitorul, Beiul de Samos, cobora pe linie barbateasca din Ghiculestii munteni. Nu-mi dau seama ce importanta poate avea aceasta discriminare, dar, pentru a respecta stiinta genealogistilor, o semnalez.
Sigur si esential mi se pare ca acest urmas de os domnesc, cu studii de drept, teologie si filosofie la Paris si Roma, s-a convertit in 1902 la catolicism, iar in 1923 (la 50 de ani) este hirotonisit preot, fara a se rupe de traditia româneasca. „Devenind catolic – spune el – voi fi un bun ortodox“. Calatoreste peste tot in lume, tine conferinte pe teme religioase, organizeaza spitale si asociatii ale „Doamnelor caritatii“, vegheaza pe bolnavi si viziteaza cartierele sarace din marile orase, in fine, in 1907 intra in cercul „Convorbirilor literare“, studiaza relatiile dintre Printii catolici si Valahia si Moldova (biografii lui semnaleaza 3 000 de pagini despre acest subiect), publica articole cu caracter teologic si se remarca, se va vedea deindata, prin reflectiile lui morale si religioase strânse intr-un volum („Pensées pour la suite des jours“, 1923) prefatat de Francis Jammes. Au urmat alte meditatii publicate in 1928, 1930 si strânse, toate, intr-o culegere in 1936, prezentata de data aceasta de filosoful catolic Jacques Maritain cu care Vladimir Ghika are o bogata corespondenta (circa 120 de scrisori) inca nepublicate. Opera teologica este mult mai vasta („Entretiens spirituels“, 1961, este cartea lui cea mai des citata de specialisti) si ea ii asigura acestui print care activeaza singuratatile si tacerile ascezei un loc in compartimentul scriitorilor religiosi intr-un secol ateu.
In 1939, Vladimir Ghika se intoarce in România (nu intrerupsese, in fapt, niciodata relatiile cu mediile culturale si religioase românesti) si duce mai departe actiunea lui de misionar si duhovnic spiritual. In 1947, când familia (fratele sau, Dimitrie Ghica, fusese ambasador si ministru de externe) se refugiaza in strainatate, Vladimir Ghika hotaraste sa ramâna in România care dadea deja semne ca se indreapta spre o dictatura de tip bolsevic („Dumnezeu m-a asezat aici, ramân aici“). Biografia printului rasplatit de Papa Pius al XI-lea cu titlul de „protonotor apostolic“ cunoaste de aici inainte momente dramatice. Ele pot fi reconstituite din scrisorile pe care le trimite intre 1948-1952 lui Dimitrie Ghica, stabilit in Elvetia, traduse si publicate in româneste de Mihaela si Emanuel Cosmovici si Ana Boariu (ed. Silviu Hodis, 2008). Sunt 30 de scrisori trimise clandestin in strainatate din care putem deduce viata dusa in primul deceniu postbelic de catre oamenii bisericii si de catre reprezentantii aristocratiei românesti, câti mai ramasesera in tara. Este o alta imagine a acestei „aristocratii decazute“ (cum ii spune presa timpului) decât o descrie in „Scrinul negru“ G. Calinescu si, in ultimul volum din „Cronica de familie“, Petru Dumitriu… Monseniorul Ghika face, in putine vorbe si fara figuri de stil, un reportaj atroce al vietii duse de acesti descendenti ai marilor familii boieresti deposedati de bunuri materiale, scosi din case si din slujbe, mutati in alte localitati, anchetati, bagati in inchisoare, eliberati provizoriu si din nou arestati, deportati etc. Un cosmar infatisat cu minutie si obiectivitate de acest extraordinar „martor al adevarului“, nu lipsit de o anumita ironie intelectuala si, putem deduce mai usor din reflectiile sale, de un sentiment inalt al contemplatiei.
Epistolele – concise, scrise rapid pe un colt de masa, cu teama fireasca de a nu fi descoperite de „energumeni“ (cum le spune oamenilor politiei politice) – au fost expediate prin curierii diplomatici si au, toate, un caracter de urgenta, fara a fi disperate si nici resemnate. Printul, incoltit de peste tot, nu-si pierde credinta, nici demnitatea in fata raului. Nu-si pierde, mai ales, vointa de a face bine si de a ridica moralul celor napastuiti de soarta si de „lupta de clasa“ care, in spatiul mioritic, a luat forme salbatice. In 1952, Monseniorul Vladimir Ghika a fost arestat si condamnat la temnita grea pentru „complicitate la crima de inalta tradare“. A fost inchis la Jilava si, dupa cum marturisesc cei care au stat in celula cu el, urmasul domnitorului Grigore Alexandru Ghica a dus mai departe, in circumstante imposibile, misia lui de duhovnic si impaciuitor de suflete. Preotul Matei Boila, care dupa 1990 a fost deputat in Parlamentul României, isi aminteste ca Vladimir Ghika a aparut in toamna anului 1953 la Jilava intr-o celula in care erau inghesuiti peste o suta de detinuti. Un om in vârsta, imputinat enorm la trup, slab ca un sfânt bizantin, cu o barba alba si cu o figura linistita, imbracat in izmene de flanela si cu un maieu jerpelit. Gardienii ii confiscasera sutana cu care fusese arestat. Detinutii i-au cedat o parte din bunurile lor vestimentare si, in scurt timp, monseniorul Ghika i-a binecuvântat pe toti. Pe cei care isi pierdusera credinta, ca Matei Boila, si pe cei care n-o avusesera niciodata. Este, in chip evident, bolnav, epuizat, dar nu se plânge niciodata, nu cere nimic, este senin, pare fericit in suferinta. „Credinta moare in bucurie“ – va spune el odata.
De la acelasi martor din detentie (Matei Boila) aflam ca Vladimir Ghika trecuse prin experienta dura pe care o cunoscuse, in alte circumstante si din alte motive, Dostoievski: simularea executiei. Silit de organele de ancheta sa recunoasca ceva ce nu facuse, acest om sfânt refuza si, desi amenintarile si pedepsele corporale se repeta, el are taria morala de a nu ceda. Exasperati, anchetatorii insceneaza un proces, o condamnare la moarte si o executie. Este scos din celula, dus la locul executiei, legat la ochi si impuscat cu gloante oarbe. Descendentul Ghiculestilor moldoveni nu se sperie, rezista acestei farse tragice si face haz, acum, in celula de la Jilava de lipsa de simt psihologic a prigonitorilor sai. Aproape muribund, el continua sa asculte pe cei 242 de detinuti din parohia lui din puscarie si sa-i vindece prin harul lui de indoiala si disperare. „Era fericit – zice despre el acest coleg de detentie – de apostolatul pe care il facea, de nenumarate prilejuri ce i se ofereau de a-l vesti pe Christos“. Nu-i, stim deja, unicul caz când un intelectual de clasa lauda detentia care i-a revelat sau i-a intarit „credinciosenia“. N. Steinhardt si Sandu Tudor (Parintele Daniil) sunt doua exemple cunoscute.
Monseniorul Vladimir Ghika face parte dintr-o familie mai larga de români care au trecut demni prin suferinta si, depasind sfera religiei, as cita, aici, in afara de cei amintiti mai sus, pe Alice Voinescu, pe Ion D. Sârbu, Petre Pandrea, Vasile Voiculescu, Dinu Pillat si, din alt spatiu de existenta, pe Anita Nandris, taranca din Bucovina care, exilata de sovietici cu cei trei copii ai sai, dincolo de cercul polar, a avut in ea taria de a rezista lungilor si grelelor privatiuni si, dupa multi ani, sa-i readuca, pe toti, acasa. A scris o carte in felul ei este exceptionala, comparabila pâna la un punct cu scrierile lui Soljenitin. O naratiune fara pretentii literare, bineinteles, dar – din aceasta pricina – foarte aproape de substanta literaturii pentru ca in ea este vorba de conditia umana in dementa istoriei…
Cu alta cultura, cu o cu totul alta genealogie in spate si in alte circumstante, Monseniorul Vladimir Ghika arata, intr-o tragedie abominabila, aceeasi verticalitate si aceeasi capacitate de daruire si tarie a spiritului… Un model moral intr-o istorie care ne ofera cu precadere modele negative (spirite tranzactionale, delatori, naturi duplicitare, oameni de vorbe si, mai ales, oameni fara cuvânt, suflete infrânte si spirite banuitoare, singuratici inraiti de propria mediocritate etc.). O mitologie pe care publicistica româneasca (si, in genere, industria mediatica) o sporeste zilnic. Iata, dar, un alt tip de român si alt comportament etic in situatii tragice. Este bine, este, cred, de folos sa vorbim despre el si, fara a-l idealiza, sa-l oferim ca posibil model tinerelor generatii sceptice, sastisite de morala mioritica si de destinul românesc. Nu-i singurul, inca o data, in lumea spirituala româneasca. Dar este cel care, prin biografia si faptele lui, se apropie cel mai mult de ceea ce se cheama un martir cu titluri princiare (de care, de altfel, nu face caz niciodata, ceea ce dovedeste o mare noblete a spiritului si o superioara inteligenta!), un veritabil apostol modern insotit de un intelectual de clasa.
x
Cele 30 de scrisori arata ca printul devenit apostol al lui Christos era, in interiorul optiunii sale, un om de actiune. Gândeste contemplatia nu ca o retragere din lume, ci ca o concentrare a fortelor spirituale pentru a schimba lumea in bine prin mijloacele persuasiunii, prin pedagogia tolerantei si a bunatatii. Nu este, oricum, un ascet care, retras in pustiul meditatiei, contempla desertaciunile lumii si sta de vorba cu fantomele imaginatiei. Este, dimpotriva, un spirit curios, vrea sa stie si se grabeste sa-i informeze pe altii de ceea ce stie, in fine. Printul Vladimir Ghika traieste in 1948 (prima scrisoare este din 12.03.1948) intr-un Bucuresti terorizat de noua putere, un Bucuresti saracit, suspicios si infricosat. S-a retras in chilia unei biserici si da vesti, când poate, fratelui sau, Dimitrie, despre ceea ce vede, aude si traieste. Este interesat nu numai de cele sfinte, dar si de lucruri foarte lumesti. Afla, de pilda, ca Elisabeth, cumnata lui – refugiata si ea in Elvetia – a scapat de urcioare si furuncule. Monseniorul, priceput, da numaidecât sfaturi: „rationalizati brânza si inmultiti ceaiurile“. Nu ignora, totusi, nici dimensiunea spirituala a existentei: Elisabeth sa intareasca, totusi, legatura cu biserica si ii recomanda in acest sens pe abatele Journet, prietenul sau si marele prieten al lui Maritain… La 13 martie 1948 revine cu o noua carte postala si de aici deducem ca dimineata primeste pe cei care vor sa-l vada, incearca, apoi, sa puna ordine in haosul hârtiilor, tine liturghia, iar dupa amiaza viziteaza pe bolnavi si pe muribunzi pentru a le da curaj. Da in continuare sfaturi literare fratelui sau si familiei sale: Amiel este „lugubru si ombilical“, iar Gide „nu este mai breaz cu variatiunile sale bolnavicioase facute in gol…“ Doar atât? Atât este Gide pentru omul religios Vladimir Ghika. El nu poate accepta, se vede bine, indrazneala lui Gide de a infrânge morala crestina…
In Bucurestii in care tânara dictatura s-a instalat se petrec si alte istorii. Omul bisericii face, de exemplu, o lista a sinuciderilor, a bolnavilor si, a mortilor naturale. Michel Mitilineu a fost doborât de cancer, iar Viisoreanu (prieten, probabil, al familiei Ghica) si-a pus capat zilelor. Pastorul se pregateste de o operatie de hernie si eventratie si nu-i speriat. Cere in sa fie lasat sa se impartaseasca pe masa de operatie si chirurgul accepta. In afara (in oras) au inceput arestarile. „Nu exista familie cunoscuta fara cineva inchis“ – scrie Vladimir Ghika fara a se teme de politie. S-au inmultit, in acest timp, conspiratorii, mitomanii, delatorii. Acestia fac „nefericirea neamului“. Operatia decurge bine si epistolierul din Bucuresti da amanunte clinice: sforaie teribil in timp ce este anesteziat, are, apoi o insomnie nocturna totala si, mai rau, picioarele au zvâcniri nervoase neintrerupte…
Sunt si vesti mai pitoresti. O doamna din familia Olchewsky se simte culpabila de incalcarea convingerilor ei antropozofice si se teme sa nu se ingrase. Cântareste 36 de kg. si, considerând ca a depasit masura si rochiile n-o mai cuprind, refuza sa manânce. Persecutiile, evacuarile, deportarile, arestarile se inmultesc si, pâna acum protejat de cineva (Parhon?), Monseniorul Ghika se simte amenintat, isi face valiza si isi impacheteaza cartile. E dat afara din locuinta si se refugiaza in vechea casa a Doamnei Arion Pâcleanu… Totul se nationalizeaza, revolutia patrunde in intimitatea indivizilor si chiar in biserica: „Suntem pe toate planurile in plina revolutie. N-ai mai recunoaste nimic, si lucrurile se schimba de la o saptamâna la alta. Nu am timp sa-ti povestesc mai nimic. Ultima lovitura este infama comedie a Bisericii Unite, suprimata, dar, slava Domnului, mai vie decât oricând, in persecutie. Totul se nationalizeaza in acest moment, de la micii comercianti, pâna la culte, trecând prin industrie, comert si proprietati. Trebuie sa spun ca, daca totul tinde a fi un ciclon, ramâne in acelasi timp o impresie de debandada; ceea ce, in afara optimismului meu congenital si supranatural, ma face sa astept cu speranta sfârsitul apropiat al incercarii – Privitor la situatia generala, am la fel, sperante, si in acelasi sens -“
In alta misiva (15.11.1948) cronologia aristocratiei bucurestene continua: D-na Olchewsky a ajuns la 29 de kg, Olga de Romer are toate hârtiile gata pentru a pleca in Italia, dar nu i se da drumul, iar plecarile clandestine sunt din ce in ce mai primejdioase, bisericile greco-catolice din Transilvania sunt sigilate, cinci episcopi sunt la inchisoare, iar 430 de preoti au fost siliti sa semneze trecerea la ortodoxie… Exista, consemneaza acest cronicar drept si neinfricat, si fenomenul invers: multi „adevarati ortodocsi“ se convertesc tot mai mult, trec, adica, la ritul latin. Monseniorul noteaza, desigur, pozitiv aceasta rasturnare de situatie si trage concluzia ca ceea ce se intâmpla cu oamenii bisericii (adica imensa persecutie) este o proba pentru credinta: „ai constiinta ca suferi doar pentru Dumnezeu“. Promite o cronica amanuntita a acestor „vremuri amare“. N-a avut timp s-o faca, se va vedea deindata. Pâna atunci, se roaga pentru cei din tara (in suferinta) si pentru cei din emigratie care, uneori, in loc sa faca bine cu agitatia lor, fac rau celor ramasi in imperiul fricii. Nu este prea clar la ce se refera acest om drept, dar frazele lui sunt destul de aspre: „si daca mai e ceva de cerut Cerului, e sa ne pazeasca de tulburatorii de ape ai emigratiei; se pare ca s-au vorbit sa faca tot ce pot pentru a face deservicii cauzei celei bune in tara si pentru a intârzia eliberarea. De la nefastul Radescu, si pâna la locotenentii lui Bratianu si compania. De la Rege, pâna la persoanele cele mai neinsemnate – De la Vladica, pâna la opinca. Sunt fericit, din toate punctele de vedere, ca nu te-ai insotit cu oamenii acestia.“
De la emigratia care face ce nu trebuie sau asa isi imagineaza el, Printul revine la lumea buna bucuresteana si, in corespondenta din 16 nov. 1948, prezinta o scena româneasca desprinsa, parca, din proza lui G. Calinescu: inmormântarea Constantei Cantacuzino, de ani 92. Slujba de la biserica Visarion se desfasoara intr-o atmosfera de indiferenta generala, preotul Petrescu declama muzical, familia discuta despre toate, sotia lui Charles Adolphe bârfeste si, la urma, spune Monseniorului intristat de atâta lipsa de religiozitate ca „ai spune ca e o adunare de strigoi“. Vladimir Ghika iese de acolo necajit… Este necajit si din alte pricini („totul e politie si suspiciune, pâna la asfixie“) si, in aceste conditii, ii este greu sa nu aiba gânduri negre. Gândurile negre dispar când o fetita de 7 ani vine sa-i spuna ca vrea sa stea de vorba cu el… Intrebata de ce, ea raspunde: „Pentru ca mi-a fost mila de tine“. Omul sfânt este cucerit de acest „silogism luminos“ – ii zice el – pentru ca, daca unei fetite nestiutoare i-a fost mila de el – atunci „cum ar putea Dumnezeu, care e totul pentru mine, sa ma lase in disperare?“. Interogatie buna, rationament de om credincios, fericit sa gaseasca argumentul de care are nevoie. Caci el nu si-ar fi pus aceasta problema inainte de a fi gasit raspunsul.
Intr-o societate in care domina teroarea, infloreste inevitabil mitomania. Asa se petrece si in Bucurestii anilor 1948-1952. Vladimir Ghika ii spune „mania deformanta a bucurestenilor“. O cearta, dar n-o afuriseste. Se intâmpla si lucruri bune. Irène Sturdza a fost crutata de noile autoritati datorita devotamentului aratat de taranii de pe mosia ei. Acum Irène se roaga alaturi de el, si slujitorul lui Dumnezeu e bucuros. Nu mai este bucuros când afla ca D-na Stolojan sZamfirescut este inchisa de zece zile, iar Madeleine Exarhu trage sa moara de cancer. „Noi continuam sa fierbem intr-o oala tot mai fierbinte“ – comunica el celor din strainatate. Mai este odata operat (de data aceasta de Dr. Hortolomei) si scena impartasaniei se repeta… O Doamna Creteanu a fost lovita de un comisar si, alarmat, pastorul se duce s-o vada in spital. Irène Sturdza e bolnava, varul ei – George Cantacuzino (Banca) – e pe moarte, barbarii care au cucerit orasul sfarma cu ciocanul statuile de la bisericile Sion si Pitar Mos, pe strada bucurestencile umbla cu o basma legata sub barbie si, in genere, oamenii au pe fata o expresie de stupefactie si „teroare surda“. Scene dintr-un posibil roman de atmosfera. Iata, talciocul pe care in note satirice extreme l-a infatisat si G. Calinescu: „Una din institutiile cele mai caracteristice, nascuta nu se stie cum, este «talciocul» din Colentina, unde, la drumul mare, isi da intâlnire high-life-ul Bucurestiului de ieri pentru a vinde unor tarani si unor tigani (in mod straniu amatori, si unii si altii) ramasitele garderobei lor – smoching, costume uzate, pantofi obositi, rochii si paltoane &co… A trecut rândul covoarelor si a obiectelor, deja vândute, jefuite sau furate: acum se cauta cumparatori (si se gasesc din belsug, dar cu un pret foarte mic). Se intâlnesc acolo oameni din lumea „buna“, din toate colturile orasului, se vorbeste frantuzeste si se fac glume, se câstiga ceva maruntis, foarte repede prost cheltuit sau destinat, in cel mai bun caz, sa linisteasca o foame mizerabila… Retraim, având sub ochi scene din Revolutia franceza… harababura, inconstienta, dezorientare totala. Arestarile nu contenesc. Dupa legionari, acum sunt vizati liberalii.“
Personajele acestui roman posibil, ascuns intr-o cronica exacta, se cheama: Henri Ghica, Helga Cosmovici, Printesa de Wied, Irène Sturdza, Ella Baicoianu, Jean Manu, Serban Cantacuzino, Isa Sion, Catherine Catargi, Alex. Emm. Lahovary, Irène Mavrocordat, George Cantacuzino etc. Unii (indeosebi barbatii) sunt deja trimisi la canal, altii se spânzura in pivnita, cei mai multi – oameni in vârsta – se pregatesc sa moara. Lizette Mavrocordat se sinucide (prin strangulare), un ofiter – fost aghiotant al lui Carol – se otraveste in sala de judecata, la fel face si mama lui, o doamna din inalta societate este expulzata la Braila si nu gaseste adapost decât in casa unei prostituate, in fine, sunt si indivizi care nu rezista brutalitatilor anchetei si devin informatorii securitatii si isi denunta neamurile si prietenii… Un univers uman, infernul din interiorul fricii. Vladimir Ghika ii zice, de nu ma insel, „Sfânta Frica“ sau, poate, „Marea Frica“. Formula este semnificativa in toate variantele….
Printul Vladimir Ghika ocupa si el un loc in aceasta tipologie. Este, ne amintim, „martorul adevarului“, e cronicarul acestei lumi ostracizate si acestei istorii crude si haotice. Este, spune tot el intr-o scrisoare (10 martie 1952), „profesorul de speranta“, duhovnicul de serviciu, tine slujbe in româneste si frantuzeste si, la urma de tot, când simte ca funia puterii represive se strânge in jurul gâtului sau se roaga. „Rugati-va, scrie el, pentru acesti prieteni loviti si pentru sufletul micutului meu prieten pe care l-am botezat“…

2 comentarii pentru “Vladimir Ghika (I)”

  1. martie 22, 2010 la 9:39 am

    Mica completare: familia din Moldva a adoptat grafia Ghyka, in timp ce aceea din Muntenia forma Ghica, interpretand diferit (si intentionat)upsilon-ul si kappa din grafia greaca.

  2. decembrie 9, 2010 la 1:05 pm

    Un extras pe tema grafiei Ghika

    (din scrisoarea lui Vladimir Ghika adresată lui Pompiliu Eliade la 21.06.1913)

    Scrisoarea a fost publicată de George Trohani în revista Muzeului Naţional de Istorie a României, Muzeul Naţional, XVII, Bucureşti 2005, pp. 255-267.

    18°) Doit-on écrire Ghika ou Ghica en français. J’écris toujours Ghika, orthographe la plus courante, la plus logique et la plus généralement adoptée depuis deux siècles et demi. Ghica est jeune-Roumanie, dernier bateau et pseudo-académique = il a le tort de rappeler le diminutif Ghică (jud. Muscel) avec lequel il n’a rien à voir. Il y a eu beaucoup de flottement dans l’écriture ; les premiers documents locaux (XVIe s. 1559-1560) écrivent Gyka (comptes de Braşov), les premiers documents étrangers surtout Giga, et Gica. Grégoire Ghika II, réfugié à la Cour de Léopold Ier écrivait au pape Clément X (1670) et signait sa profession de foi catholique dans son acte d’abjuration (1667) Gika – de même Grégoire Ghika III au début du XVIIIe s. Les étrangers adoptent au XVIIIe surtout l’écriture Ghika en français. Au XIXe après l’explosion du romantisme, au temps du roy, des lys, on prend de l’y. Le premier portrait en taille-douce d’Alexandre Ghika (vers 1837) porte le nom écrit avec un y, Alexandre Ghyka II (rédaction plus rare que celle adoptée plus tard, orthographe et numérotage : Alexandre II Ghika IX ; Alexandre Ghyka II semblait donner à la « dynastie » trop peu de passé – il n’évoquait que le 1er et obscur Alexandre Ghika (1768-1769) avec un y poétique et discord). Mon grand-père a usé lui aussi de l’y avec plus de constance ; ses fils l’ont assez promptement lâché pour revenir à l’écriture courante. Outre le romantisme il y a eu peut-être dans l’écriture moyenâgeuse du nom le désir d’obtenir une prononciation plus conforme à l’accentuation roumaine y = ii – avec le double i ainsi implicitement donné on évitait l’accentuation française Ghikà au lieu de Ghìka.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper