Un rebut de succes

Un articol de C. STANESCU

Cam timorate, ca sa nu spun sovaielnice mi se par cronicile cu care Cristina Ispas si Daniel Cristea-Enache intâmpina „Supleantul“ lui Petru Popescu, un roman cu subiect „delicat“, dupa opinia celor doi cronicari ai „Observatorului cultural“: relatia supleantului cu „fiica puterii“ si, mai ales, tentativa tânarului malagambist al epocii respective s-o sustraga pe roaba familiei de sub fascinatia puterii ce-o tine in cleste.
Spre a-l cunoaste pe autor, Cristina Ispas a facut chiar „câteva cercetari de piata“ inainte de a se „avânta“, cum spune, in lectura cartii. A aflat astfel ca autorul „era o adevarata vedeta literara in Bucurestiul anilor ‘70, un tânar autor ce pornise pe drumul faimei, ghidat de cele mai bune zodii“. Intrigata de proasta receptare critica de dupa ‘89 a fostei vedete literare, comentatoarea se pregateste de lupta spre a-i face, in sfârsit, dreptate „persecutatului“ romancier“, scriitor care, in comparatie cu Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Paul Goma, Eugen Ionesco (!), Sorin Alexandrescu, Dumitru Tepeneag „imbratisati cu cel mai pur entuziasm de presa culturala din România“, i se parea un „ostracizat“. Isi ambaleaza „motoarele literar-justitiare“ ca sa-l scoata, in fine, din nedreapta uitare pe acest fost important scriitor. La prima lectura, insa, a romanelor ce-l facusera faimos, Cristina Ispas se impiedica de inadvertente insurmontabile de ratiunea sa critica: „Prins“, romanul de debut al lui Petru Popescu i se pare „teribilist, dar cu morga“, suferind de „un tonus al scriiturii total nepotrivit continutului tragic“, iar autorul „se bucurase de o pofta sanatoasa de scris, care nu se preta insa la suferinta eroului sau muribund“: „lungul si foarte dramaticul solilocviu despre moarte al Inginerului – conchide cititoarea noastra nu cadreaza, oricum ai lua-o, cu formula concisa si „la poveste, care li se cere romanelor usurele“. In fine, dezamagita de „tonusul scriiturii“ si de „pofta sanatoasa de scris“ – adica exact trasaturile socante care au atras in epoca atentia asupra foarte dotatului debutant, cinic si cu mâna sigura in subiecte atât de delicate! – Cristina Ispas citeste cu entuziasm potolit „Supleantul“ si, in concluzie, „nu pot decât sa-i dau dreptate lui Nicolae Manolescu care, in Istoria…, il aranjeaza pe Petru Popescu printre autorii de dictionar“. Ii „da dreptate“ si lui Eugen Negrici, care ii aloca o pagina intreaga in „Literatura româna sub comunism“ asa incât „critica si-a facut datoria“ si „nu cred ca-i va putea cineva, vreodata, inapoia lui Petru Popescu succesul pierdut“. Subscriem, nu inainte de a-i atrage atentia cititoarei ca fara „sanatoasa pofta de scris“ marile tragedii antice si moderne ar fi ramas mute, respectiv, nescrise.
O cronica rece si in general judicioasa scrie, in schimb, Daniel Cristea-Enache. Desi e prost, romanul are si parti bune. Criticul considera „Supleantul“ „un roman pe alocuri bun, facut – ca toate celelalte proze ale scriitorului româno-american – sa placa. Daca excludem finalul (evident, lipit) cu ispitirea lui Petru si fuga lui spre jungla libertatii, intreaga calatorie tovaraseasca prin tari socialiste ori capitaliste ale Americii de Sus este excelent narata“. In plus, personajele „negative“, cuplul prezidential si securistul Coman „sunt cele mai puternice, la propriu si la figurat personaje ale romanului – si aceasta performanta a autorului merita o subliniere. Ca un prozator veritabil, Petru Popescu se desprinde de cliseele, prejudecatile si post-judecatile noastre, de propria aversiune fata de aceste doua figuri istorice, pentru a le prinde componenta tipologica distincta.“ Impecabil ochi critic. Nu acelasi lucru l-as recunoaste in ceea ce el numeste „efectul de incetosare a unui cuplu“ in care descopera „un coeficient de pudoare, dar si unul de jena personala. Trebuie, chiar, sa n-ai deloc sentimente pentru a face din fosta iubita un personaj malefic…“ Ce-are a face literatura cu „bunele sentimente“, nu stiu sa spun. Cât priveste „pudoarea“ si „jena personala“ – ce sa spun? Nu ele produc si explica acel „efect de incetosare“ pe care il descopera, cu justete, criticul. Respectivul „efect“ nu vine din „jena personala“, ci din constrângerile narative ale unei retete bine invatate: un asemenea roman nu se scrie cu „pudoare“ ci cu reteta. Petru Popescu e prea dotat ca sa nu izbuteasca a-si tine un anumit cititor cu sufletul la gura printr-o tehnica de atâtare a curiozitatii. O face in doua feluri: intâi prin inducerea sentimentului ca-l face pe acest cititor partas la „secretele zeilor“ si, in al doilea rând, tinându-l cu ochii pe pagina intr-un regim de excitatie erotica bine dozata. Regretatul Zigu Ornea nota cu reala incântare si fara pic de ironie despre unul din romanele precedente faptul ca autorul e capabil „sa descrie excelent o partida de sex“! Pe lânga atragerea si mentinerea cititorului pentru care scrie in budoarul puterii dându-i acestuia sentimentul propriei importante, reteta erotica a romanului functioneaza din plin. Aceste ingrediente ar explica meritatul succes al cartii, cu conditia ca ea sa-si gaseasca cititorul caruia Petru Popescu a ales sa i se adreseze cu acest roman. Fiindca lui si numai lui ii este destinat „acest roman erotic si retoric si care da palpitatii ca un thriller fara sânge, sugând sângele figurantilor, prin teroare de sus in jos“ – cum just scrie cronicarul despre rebutul de succes al celui mai proeminent „nepot“ literar al marelui prozator Petru Dumitriu.
Actualitatea in „Dacia literara“
Innoita in continut si cu straie grafice de bun gust ce-i dau o eleganta tinereasca, si pe alocuri chiar modernista, batrâna „Dacie literara“ (fondata in 1840 de Mihail Kogalniceanu) publica recenzii, note de lectura, cronici substantiale si studii de mare interes. O excelenta cronica literara despre „Cartea soaptelor“ de Varujan Vosganian semneaza Irina Ciobotariu, iar Marian Barbu pune câteva note celor cinci scriitori contemporani care au colaborat la volumul „Povesti de dragoste la prima vedere (Humanitas, 2008): Gabriel Liiceanu, Adriana Bittel, Ana Blandiana, Nicolae Manolescu, Ioana Pârvulescu. Nota cea mai mare dintre acesti premianti ai literelor române o ia Nicolae Manolescu, dar cu totii primesc cuvenitele diplome de excelenta. Comentariul lui Marian Barbu se intituleaza „Cinci pe un balansoar… epic“. Emanuela Ilie analizeaza elegant si pertinent confesiunile Marianei Sora din „Doua jurnale fata in fata“ (Cartea Româneasca, 2009), avertizând asupra asteptarilor dezamagite ale cititorilor unui text recomandat drept o scriitura intimista: „Revenind la chestiunea asteptarilor frustrate probabil ca nu putini dintre cititorii (reali ori virtuali) ai cartii se vor fi asteptat la o serie de amanunte mai mult sau mai putin picante, dar in orice caz intime, care sa atârne greu in balanta publica, mereu capricioasa, prin care tindem mereu sa ne re-dimensionam figurile cvasilegendare. Ei bine, in carte nu e de gasit aproape nimic legat de prea intimul unei vieti care sa prejudicieze, sa intineze in vreun fel inexorabil mitul Sora – pentru ca, trebuie sa o recunoastem, familia Sora reprezinta, cel putin pentru unii intelectuali de prim rang, obiectul unui adevarat cult… Si prea putine detalii care pot modifica optica generala despre o familie construita pe o iubire perceputa ca totala, dar consumata din pacate destul de rapid.“ Un studiu-memento, de citit in cheia dubitabilei tolerante si gratitudini autohtone fata de marii oameni care au cinstit cultura româna: „Moses Gaster. Un savant cu titlul de onoare „expulzat“ de Nicoleta Dabija. Nu in ultimul rând sunt mentionabile pretioasele contributii documentare datorate lui Liviu Papuc („Impresiile D-lui N. Gane“, in „Flacara“ nr.3, din 5 noiembrie 1911) si Lucian Vasiliu cu „poemul regasit“ al „convorbiristului vechi“ Nicolae Beldiceanu, „La congresul economic“ (fragment), din „Curierul“, 29 oct. 1882. Spre a nu fi suspectat de partizanat politico-ideologic, las fara niciun comentariu aceasta varianta, cam socialista de nu chiar comunista, a cunoscutului – mai mult de militari si sportivi – imn national „Desteapta-te române“:

Mare dor – si mare jale, când vezi numai saracie…
Când strainul stapâneste bunurile stramosesti;
Când n’avem topor, nici sapa – umbra de gospodarie;
Când in casa parinteasca numai dusmani intâlnesti!
………………………………………………………..
Vai! Patula se goleste – porumb nu’i, dar sunt conserve…
Chila de grâu este data pe dantela unui strai,
Si Cotnarul ce sub doaga mânios spumega, ferbe,
E schimbat pe zoi straine: pe Festlauer, pe Tocai.

Munca noastra’n alta tara deviind manufactura
Se preface’n aur care noi nu stim a’l câstiga;
La straini cumparam astazi haina, pâne, bautura,
Mâine, poate – aer – de la ei vom cumpara…
……………………………………………………………
Desteptati’va odata! Toti puneti-va pe treaba…
Lasati, fratilor! Biuroul, – la tejghe va asazati,
La negot, la meserie, tabarâti Români! Cu graba,
Si pe dalta, si pe barda, azi condeile schimbati…
Iasi, 14 octombrie 1882.

Citind si recitind aceasta miscatoare versiune socialista a cunoscutului imn, ma intreb, de-i slobod sa ma-ntreb!, daca propunatorii noii limbi oficiale din România vor si cânta ei insisi in limba propusa imnul national „Desteapta-te române“? Si, daca nu, n-ar fi mai bine sa cântam cu totii „Internationala“? In orice caz, cu „poemul regasit“ al lui Nicolae Beldiceanu de la 1882, „Dacia literara“ isi vadeste o actualitate frapanta. Recititi macar in gând, rar si cu intonatie, „poemul regasit“ de poetul Lucian Vasiliu. E de actualitate.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper