Un accent uitat

Un articol de N. GEORGESCU

… Noi nu zicem ca se invata limba româna dupa clasici, dar sustinem ca ea se intelege mai bine. Nu numai limba vorbita ca atare – ci si modalitatea de scriere a ei: literatura clasica ofera, si aici, solutii. Iata, de pilda, accentul. Notarea lui in scris – mai ales atunci când este semnificativ – respecta tocmai principiul fonetic al scrierii, adica acel imperativ: „Sa scriem cum vorbim“. Se stie foarte bine ca in limba româna accentul este mobil (variabil), normativele mai noi accepta cu lejeritate chiar dubletele accentuale (edítor si editór, etc.) – dar se trece mult prea usor peste foarte numeroasele cazuri când sensul cuvântului difera in functie de accent. Abia daca pentru cópii / copíi mai vedem notata diferenta in scris (pentru ca este flagranta!) – in rest, se lasa textul fara diacritice, la discretia cititorului. E drept, marii scriitori fac uneori jocuri de cuvinte pe baza accentului nenotat. Marin Preda spune, undeva, despre un personaj ca rosteste numele lui Stalin cum ar zice „Marin“: neputând scrie cu accent, autorul il sugereaza dând alt cuvânt cu o singura accentuare. In alta parte ne spune ca tânarul Nicolae Moromete rostea cuvântul umanism rupt in doua si cu accent prelung pe u: vrea sa faca un joc de cuvinte cult pe titlul operei lui Thomas Morus, „Utopia“ (care vine din ou, ouk, negatie in limba greaca, si topos, loc: sensul este „locul care nu exista“ – asa cum umanismul pentru tânarul fiu al lui Moromete e ceva care nu exista…). Acestea sunt posibilitatile/disponibilitatile artistului de a folosi sistemul de scriere care i se da. Pe vremea când se prezenta mai insistent Titu Maiorescu in scoala, noi stiam ca titlul studiului sau critic „In laturi“, desi nu este accentuat grafic, se citeste dupa vointa autorului cu accent pe u. Tot prin anii ’60 ai secolului trecut (anii „Morometilor“) dl Romulus Vulpescu a publicat, in revista „Limba Româna“ a Institutului de Lingvistica al Academiei Române, o lista intreaga, un adevarat dictionar, de cuvinte românesti cu sensuri diferite dupa accent – desigur, cu scopul de a atrage atentia lingvistilor asupra necesitatii introducerii semnului grafic ca atare in scriere. Demersul n-a avut ecou; dictionarul lui Romulus Vulpescu ar merita republicat ca proba de munca sisifica atât la propriu cât si la figurat.
Exista cel putin un domeniu unde accentele ar trebui sa fie obligatorii: acela al numelor proprii (de oameni, dar si de locuri, ape etc.). In Bucuresti, de pilda, toata lumea zice Mânastirea Casín – dar la Onesti, unde mi-am facut liceul, se zice Râul Cásin. Dl. Valentin Talpalaru imi aduce aminte, in acest context pe care-l dezbatem la o sezatoare literara din jurul Galatilor, de numele lui Calistrat Hogas: desi autorul insusi, in timpul vietii, atragea atentia ca-l cheama Hogás numele venind de la hogas, fagas – totusi s-a instaurat definitiv accentul celalalt, Hógas (aici functionând, poate, si ritmul intregii sintagme, cu necesitatea cezurii dupa trisilabicul Ca-li-strát inainte de bisilabicul Hogas; compara cu un eventual Hogasu, cu –u final silabic, unde accentul ar fi aproape obligatoriu, natural, pe –a). O intâmplare lingvistica mai veche ma face sa insist. Aveam oarece ore la Târgoviste, impreuna cu alti profesori, si ne transporta un tânar cu masina institutiei. Invariabil, pe la kilometrul 60, comentam – desigur, si ca sa ne treaca timpul – tablita indicatoare de pe marginea soselei: „Matraca 3 km“. A doua sau a treia oara când am trecut pe lânga ea, un distins profesor de franceza ne-a spus ca avem de-a face cu o foarte curioasa asemanare cu frantuzescul „matraque“, cuvânt de substrat, probabil galic, cu sensul „bâta, ciomag, ghioaga“ – si iata ce aproape suntem de francezi, chiar si prin toponimie. Timpul a trecut, informatia s-a asternut in memorie. Peste vreun an mi s-a intâmplat sa fiu in alta alcatuire pe acelasi drum, si pe lânga indicativul spre Matraca sa ni se opreasca masina (o pana de… tigari, cred, lânga un chiosc). Profitând de ocazie, am intrebat un localnic daca e departe acest sat, Matraca. El nu m-a inteles, a trebuit sa repet aratându-i si indicatorul. „ – A, Matracà !? – Nu, nu e departe, vreo 3 kilometri – a raspuns el privind acelasi indicator.“ Ce sa-l mai intreb eu de ciomag, bâta, ghioaga – daca au cumva si vreun termen apropiat de matraque! Omul mi-a atras atentia ca se accentuaza altfel, numele satului Matraca din judetul Dâmbovita intrând in serie accentuala cu macara, tuslama, ciulama etc. In acest sens, Matracà nu mai are legatura cu ciomagul galic – ci mai degraba vine de la matracúca, matracúc, matracà. Este vorba de un derivat de la vechea matraguna, pusa in legatura inca de Hasdeu cu spaniolul mandragora.
Ce face, totusi, omul de stiinta sau simplul pasionat de etimologii si similitudini in asemenea cazuri? Accentul grafic era necesar pentru clarificari. Ma gândesc la un strain: cum citeste el Vâlcea, de pilda? Ramâne de discutat daca e cazul sa folosim un singur fel de accent, cel ascutit sa zicem – sau doua, eventual toate cele trei accente uzuale in greaca sau franceza. Una este, insa, a fi „en embaras de choix“ – si alta e sa nu alegi nimic pur si simplu pentru ca nu-ti vine in minte sa alegi… Pus intre doua clai de fân si nestiind pe care s-o aleaga, magarul lui Buridan risca sa moara de inanitie, dar fara nicio claie?
Cred ca ajung atâtea exemple ca sa am dreptul sa revin la Eminescu in cautarea accentelor. Incep discutia cu unul care ma preocupa de mai multi ani. Este vorba de versul 84 din „Epigonii“. In editiile de astazi, dupa Perpessicius, contextul este acesta (vv. 82-84): „Voi urmati cu rapejune cugetarile regine, / Când plutind pe aripi sânte printre stelele senine, /Pe-a lor urme luminoase voi asemene mergéti.“ Acest accent ascutit pe mergéti imi da dureri de cap, ca sa zic asa (am ramas cu imaginea bâtei de la Matraca in minte…). Pâna in 1939, când apare editia Perpessicius, editiile anterioare (cele 11 editii Maiorescu, editiile
G. Bogdan-Duica, G. Ibraileanu, G. Calinescu, C. Botez etc.) aveau mergeti, prezentul cu accent pe finala in rima cu inghet din v. 81. Tot fara accent apare textul si in „Convorbiri literare“, 15 august 1870, prima tiparire a poemului. Perpessicius citeste, insa, o ciorna manuscrisa a lui Eminescu, cea din mss. 2257,84 (de fapt, un elaborat aproape definitiv al poemului) – pe care o da si in facsimil – iar la comentarii noteaza: „Asa cum se poate deduce din context, unde celelalte verbe sunt la imperfect, si cum se poate observa si din clisecul de la pag. 34, Plutéti, mergéti sunt imperfecte si reprezinta doua izbutite cazuri de rime vizuale.“ (I, p. 296, nota). Manuscrisul facsimilat are „Pe-a lor urme luminóse voi asemine plutéti mergéti“ (sters plutéti) – iar vocala accentuata noteaza, in scrierea limbii române traditionale, diftongul, deci: luminoase, pluteati, mergeati. La editia a doua a sa („Opere alese“, 1966; eu consult editia din 1973) Perpessicius pastreaza la fel, si explica in nota: „…ca si doua versuri mai sus: Voi urmati cu repejune. Aceste trei verbe sunt, cum si logica cere, imperfecte. Pronuntie dialectala (cu e deschis in locul diftongului ea: plutéti, mergéti ofera doua perfecte rime vizuale (inghet-mergéti)“ (p. 279)

Nu stiu pe cine poate convinge aceasta argumentatie, dar textul a inghetat astfel dupa Perpessicius, si la
D. Murarasu, si la Petru Cretia (Editia MLR – si editia Alexandru Spânu scoasa la Minerva, in 2003, colectia BPT, care reia identic editia MLR), si la Dumitru Irimia (toate trei editiile). Un accent uitat, intr-un sistem ortografic in care accentul nu-si are loc – id est: este refuzat cu obstinatie… Uitat si neexplicat. Numai editia lui Petru Zugun (2002) are curajul unui imperfect apasat: mergeati (vol. II, p.77). De ce nu ma convinge, aici, nici chiar Perpessicius? Mai intâi pentru ca nu pot accepta rima „inghet-mergeati“ la Eminescu, indiferent cât de deschis s-ar citi diftongul. Apoi, ce fel de rima vizuala ar fi aceasta? – Adica, vezi marea de inghet – si suprapui peste ea mergerea, ca un fel de lunecare/patinare? Dar e vorba de o plutire printre stele si cugetari… Nu ma convinge, apoi, pentru ca Perpessicius emendeaza un text eminescian antum tiparit – dupa forme de manuscris, metoda pe care el insusi a criticat-o mult la Ioan Scurtu (care schimba cuvinte din textul tiparit cu altele, din manuscrise, motivând ca e mai frumos, etc.). Orice manuscris eminescian este anterior ultimei forme, cea pentru tipar, si in orice varianta, versiune, ciorna etc. autorul are dreptul sa experimenteze forme, punctuatie, etc. Ultima sa vointa este, insa, in textul tiparit; eventualele observatii – de pilda, ca redactorii au intervenit – le faci pe acest text. Si, desigur, Perpessicius nu spune nici cum este in „Convorbiri literare“, la Titu Maiorescu, etc. – adica la editorii de dinaintea sa.
Cred, mai degraba, ca Perpessicius emendeaza dupa un alt context eminescian, versurile 246 si 250 din „Strigoii“, unde, pentru rima (si sens), textul din „Convorbiri literare“ este asa: Miroase-adormitoare vazduhul il ingrèun’ /…/ Când gurile’nsetate in sarutari se ‘mprèun’. Titu Maiorescu nu este de acord, aici, cu revista – si preia fara accente, schimbând termeni, schimbând ritmul – si chiar sensul: Miroase-adormitoare vazduhul il ingreun /…/Când gurele ‘nsetate ‘n sarutari se ‘mpreun’. (In toate editiile sale se pastreaza astfel, fortând accentele pentru eventuala recitare: ‘n sarùtari se ‘mpreùn’ – sens vulgar, poate chiar licentios, de care autorul tocmai voia sa scape prin elegantele sale accente). Având un asemenea accent pe finala chiar la Eminescu, Perpessicius se considera indreptatit sa uzeze de procedeu. Trebuia, insa, sa ne atentioneze.
Mai este, insa, un motiv pentru care nu ma pot lasa convins de aceasta emendatie de text: virgula dupa versul 83. Textul in „Convorbiri literare“ este acesta:
82. Voi urmati cu rapejune cugetarile regine,
83. Când plutind pe aripi sânte pintre stelele senine
84. Pe-a lor urme luminoase voi asmene mergeti.
„Convorbirile“ au virgula, cum vedem, doar dupa versul 82, cealalta virgula, dupa senine V.83, apare la Titu Maiorescu – si se pastreaza in toate editiile, pâna azi (inclusiv la Perpessicius care de cele mai multe ori preia inertial punctuatia din editiile anterioare, fara a o discuta – uneori, e drept, cautând consensul editorilor anteriori, dar la fel: iti dai seama ca este un consens doar comparând editiile intre ele, nu se specifica asta nicaieri). Sensul in „Convorbiri“ e limpede: (voi) plutind mergeti, gerunziul tine actiunea intr-un prezent continuu – in care este atras si urmati de mai sus; abia intrerupând miscarea prin virgula acest mergeti ramâne oarecum suspendat si intervine suspiciunea ca ar putea fi un imperfect. Nu este cazul, punctuatia rezolva totul.

Ale cui sunt, apoi, urmele – ale stelelor, sau ale cugetarilor? Cu virgula, textul se leaga peste versul 83, deci voi urmati cugetarile si asemene mergeti pe urmele lor luminoase. Virgula maioresciana ajuta, aici, intelesul – dar cu ce pret? – Actiunile urmatoare sunt concomitente fara virgula (plutind mergeti: mergeti plutind) – si divin, despartite de virgula, succesive ori in coordonare cauzala (plutiti si mergeti; pentru ca plutiti mergeti, etc.). Cât despre lumina, imediat mai jos vine explicatia: „Cu-a ei candela de aur palida intelepciune/ Cu zâmbirea ei regala, ca o stea ce nu apune / Luminà a vietei voastre drum de rose semanat.“

Iata un alt accent eminescian, trecut din „Convorbiri“ in toate editiile, scos abia de C. Botez si, desigur, si de Perpessicius, inca din 1939, pe motiv – desigur! – ca imperfectul se intelege si fara accent grav pe finala; poate de aici s-a inspirat acesta pentru mergéti de mai sus, dar este ciudat cum n-a pus in 1939 accentul grav: mergèti: respecta manuscrisul, cum se vede si din facsimil; dar se poate deduce ca pe vremea lui Eminescu imperfectul se accentua cu accent grav iar diftongarea cu accent ascutit, or, in mergéti din manuscris sunt ambele situiatii: imperfect exprimat prin diftong; cred ca e mult mai cuminte sa consideram, in aceasta ciorna manuscrisa, ca accentul ascutit marcheaza numai accentul in rostire, poetul nu putea fi atent la doua lucruri odata in graba scrisului. Mentinând forma in 1966, editorul va fi trebuit sa puna accentul ascutit, ca sa nu mai complice lucrurile… Maiorescu are si aici virgula dupa nu apune – pastrata constiincios de editori – facând apozitie (intelepciunea palida este stea ce nu apune). Sensul este ca aceasta stea luminà drumul vietei voastre, ea este agentul. Luminile de mai sus (pe-a lor urme luminoase, ale cugetarilor) sunt date, asadar, de candela de aur a palidei intelepciuni. Palida – nu poate fi decât un joc de cuvinte pe numele zeitei intelepciunii, Pallas Athena (genitiv grecesc: Pallados; Palladium, la Vergilius, este statuia zeitei pentru troieni) combinat cu latinescul pallidus,-a,-um (galben la fata, imfricosat, etc.). Manuscrisul 2257,72 are pallida intelepciunea, cu –ll – si daca ar fi sa emendam, l-am restitui formei definitive.
Revenind, si aici avem imperfect, de data aceasta accentuat in revista si in editiile vechi. Eminescu mai foloseste, insa, pe lânga imperfectele obisnuite ale limbii, si unul al dumiririi, ca de exemplu in „Luceafarul“, vorbirea lui Demiurg: „Tu vreai un om sa te socoti…“ (cu sensul: tu vroiei/voiai de mult sa te socoti om, acum imi dau seama; forma este refuzata de editii, dar prezenta ei in „Almanahul România juna“ este suficient indiciu ca a dorit-o autorul insusi). In „Epigonii“ avem forme cu acest regim in versuri ca acestea, de pilda: „Si deaceea scrisa voastra erà sânta si frumoasa / Caci din minti erà gândita, caci din inimi erà scoasa,/ Inimi mari, tinere inca, desi voi sunteti batrâni.“ Formele actuale, terne (adica netede, fara accent) dau valoare conclusiva: „Si, de-aceea, scrisa voastra era sânta si frumoasa…“ (am pus virgule ca sa se inteleaga sensul actual). Accentele eminesciene repetate si forma legata dau, insa, in textul originar, sensul urmarit de noi, acel imperfect al dumiririi: autorul isi da seama acum, scriind, de cauza, el accentueaza in cursul vorbirii era mai puternic decât sânta, gândita, scoasa. Avem numeroase alte exemple unde imperfectul nu este accentuat grafic de catre Eminescu, precum in „Rugaciunea unui dac“ : „Pe când nu era moarte…“, etc.; se poate replica, insa, ca „Rugaciunea unui dac“ a fost tiparita in 1879, iar „Epigonii“ in 1870, cu 9 ani mai devreme. Ne putem referi la „Venere si Madona“, tot din 1870, v. 35: „O fercioar’ a carei suflet era sânt ca rugaciunea“. Sa se compare: scrisa voastra erà sânta – a carui suflet era sânt ca rugaciunea: prima oara se accentueaza puternic sub ritm era, accent etic – a doua oara se accentueaza sânt, calitatea sufletului interesând – si, deci, imperfectul nu mai este accentuat grafic. O eventuala convertire in sistemul grafic actual trebuie sa sublinieze cu alt corp de litere intregul cuvânt (Eminescu insusi vorbeste, in cazul accentului etic, de sublinierea cuvântului care-l implica). Dar gasim chiar in „Epigonii“ un imperfect neaccentuat, in v. 9o: „Ochiul vostru vedea ‘n lume de icoane un palat.“ Aici, ca si in „Rugaciunea unui dac“, ca si in „Venere si Madona“, imperfectul nu e sub ritm, de aceea nu se accentueaza grafic..
Iar observatia care se impune este ca acest „voi“ din „Epigonii“ este de fata, prezent. Nu se refera doar la inaintasii in viata (Alecsandri, Helliade) – ci este o concluzie generala: toti inaintasii sunt numiti, aratati in prezent, cu acest imperfect gramatical care arata dumirirea. Care este, atunci, impedimentul ca in pasajul de la care am plecat sa vedem doua prezente, cum e in „Convorbiri literare“, in locul celor doua imperfecte banuite de catre editii? Voi urmati acum, in prezent, cugetarile regine – si voi mergeti acum, in prezent, pe urmele lor. Se evoca zborul pe aripi sânte pintre stelele senine: cu atât mai mult: este vorba de sufletul nemuritor, intrat in cosmosul intelepciunii, in zbor continuu prin lumea ideilor, a cugetarilor. Aceste „inimi mari“ fac doua lucruri in acelasi timp: urmeaza preceptele zeitei intelepciunii – si merg pe urmele acestor precepte, adica le cauta cu rapejune si le urmaresc, le pun in practica sa zicem. Arta poetica a inaintasilor este mai limpede explicata pe cazul Costache Negruzzi : „…sterge colbul de pe cronice batrâne (…) Moaie pana in coloarea unor vremi de mult trecute / Zugraveste din nou iarasi pânzele posomorâte/ Ce-aratau faptele crude…“ Repetarea este, aici, importanta. In poemul anterior, „Venere si Madona“(C.L. 15 aprilie 1870) Rafael prelua de pe statuile vechi din Roma chipul zeitei Venus – si il transforma, cu mestesugul artei sale, in Madona, adauga, adica, diadema de stele, raiul crestin etc. – la un chip pagân. Tot astfel, poetul face dintr-o femeie pierduta – o sfânta. Dându-si seama ca a comis o impietate, readuce sfânta creata prin arta – la conditia bacantei. Mai mult: intelege ca poate sa schimbe din nou situatia. Un asemenea creator este un epigon, un „apostat“ care schimba binele in rau si raul in bine când vrea, care se poate schimba pe sine insusi, etc. Arta (pictura, poezia) poate aceste lucruri – iar autorul are o responsabilitate imensa. Spre deosebire de „Venere si Madona“, in „Epigonii“ Costache Negruzzi coboara in timp – dar nu schimba nimic: „zugraveste din nou iarasi pânzele posomorâte“. Este un aparent pleonasm; de fapt, iarasi trebuie inteles „iarasi pânzele posomorâte“, tot aceleasi pânze, iar asa. Inaintasii nu schimba, doar invie trecutul asa cum a fost, ei procedeaza prin eponimie: fac de doua ori in aparenta acelasi lucru, merg prin timpul scurs si-l aduc, identic cu sine, in prezent, reinvie ceea ce pare mort, dar nu-i schimba esenta. Ei, cu totii, cauta cugetarea – si merg in cugetare, nu doar o numesc, definesc, infatiseaza etc. Este diferenta dintre existenta si afirmatie: scrisa voastra erà sânta, etc. – oamenii de azi „Numesc sânt, frumos si bine ce nimic nu insemneaza“. Idealul kalos kai agathos kai dikaios este – sau doar se afirma, doar se numeste fara a insemna ceva in interior.

Tot oamenii din ziua de astazi, epigonii, mai afirma ceva: „Privim reci la lumea asta – va numim visionari.“ In context actual, vizionar este o calitate deosebita a geniului; Domnul Profesor Florea Fugariu – caruia i-am adus in mai multe rânduri multumiri ce nu vor fi, insa, niciodata de ajuns – imi atrage astentia ca in vremea lui Eminescu termenul avea conotatii magice, negative, pastrate pâna in secolul al XX-lea, daca e sa citam numai definitia Dictionarului Candrea din 1931 la termenul vizionar: „care crede ca are vedenii, care are idei ciudate, extravagante.“ Pentru epigoni, inaintasii sunt doar niste „ciudati“. Abia acest poem ii reabiliteaza, intr-o expresie memorabila: „Ramâneti dara cu bine sânte firi vizionare“. Poti pune, aici, virgula vocativului (cum fac editiile, impotriva „Convorbirilor literare“)? Cel mai cuminte e sa lasi fara virgula, in regim de complement direct (sau nume predicativ): ramâneti asa cum sunteti. Iar textul are nevoie de explicatie – si pentru sensul cuvintelor, si pentru forma lor – si chiar pentru punctuatia ori semnele diacritice folosite initial. Mai inainte de toate, insa: pentru a ramâne asa cum este.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper