Ultimul Marin Sorescu

Un articol de ALEX. STEFANESCU

Addenda la Istoria literaturii române contemporane

Ani la rând, înainte de 1989, Marin Sorescu a fost pentru multa lume poetul „vesnic tânar si ferice“. Calatorea des în strainatate, unde îsi vedea tiparite cartile de versuri în limbi de larga circulatie, dar si în limbi exotice, primea premii literare, românesti si internationale, i se jucau piesele de teatru, cu mare succes, i se consacrau numeroase articole critice si, mai ales, era iubit de public. Iubit cu adevarat, nu aplaudat din politete. Poemele sale din anii ’60, usoare si gratioase, au avut în România succesul pe care cele ale lui Jacques Prévert îl avusesera în Franta. Iar lungul serial în versuri, „La Lilieci“, „difuzat“ în anii ’70, a cucerit cu pitorescul lui românesc noi cititori. Poetul scria si critica literara, mai inteligent si mai atragator decât multi critici literari, în revista „Ramuri“ din Craiova, pe care o conducea cu o mâna delicata, mai mult de la distanta.
Dupa 1989, a pierdut mult si vertiginos din capitalul de simpatie de care se bucura. Jucând gresit pe cartea lui Ion Iliescu, care dupa mineriada din 1990 devenise pentru majoritatea intelectualilor inamicul public numarul unu, acceptând, apoi, sa fie ministru al Culturii (1993-1995), rol care nu i se potrivea, a oferit adversarilor sai pretexte plauzibile pentru a fi denigrat.
Cauza reala a ostilitatii care i s-a aratat a fost însa cu totul alta si anume invidia sumbra, viscerala fata de talentul si inteligenta sa, fata de dezinvoltura, mozartiana, cu care crea în genuri diferite si cucerea publicul, fata de clasicizarea aproape instantanee a textelor scrise de el.
Prima  lovitura i-au dat-o propriii sai redactori de la revista „Ramuri“, care, la începutul anului 1991, s-au solidarizat si au trimis o reclamatie împotriva lui, la conducerea Uniunii Scriitorilor. Ca si memoriul prin care Mihai Eminescu era denuntat ca într-o iarna geroasa pusese pe foc, ca sa se încalzeasca, o mobila veche din inventarul bibliotecii publice din Iasi, aceasta reclamatie va ramâne în istoria literaturii ca un document al mobilizarii spiritului prozaic-functionaresc împotriva unui mare poet:
„Catre,
St. Aug. Doinas, presedinte de onoare al U.S.
Mircea Dinescu, presedinte al U.S.

Având în vedere ca activitatea lui Marin Sorescu în cadrul revistei „Ramuri“ este aproape nula;
Având în vedere ca Marin Sorescu denigreaza marii scriitori de azi (St. Aug. Doinas, Mircea Dinescu, Ana Blandiana, N. Manolescu), refuzând sistematic sa-i publice;
Având în vedere ca denigreaza marii scriitori din exil: Eugen Ionescu, Emil Cioran („E. Cioran a ajuns ca Ceausescu pe toate gardurile“) si denigreaza U.S. („Uniunea Scriitorilor se va desfiinta; s-o ajutam sa se prabuseasca“);
Având în vedere ca în redactie se poarta dictatorial, socotind redactia si Oltenia ca pe o mosie proprie, devenind o piedica în dezvoltarea spirituala a acestei regiuni;
Îl recuzam pe Marin Sorescu din functia de redactor sef al revistei «Ramuri».
Mentionam ca laureatul Premiului Herder nici nu primeste salariul de la revista noastra, fiind salariat la edit. „Scrisul Românesc“. Mentionam, de asemenea, ca prezentul memoriu n-a fost semnat de dactilografa, de tehnoredactorul Alin Rosca si de femeia de serviciu.

Ion Buzera
Valentin Bazaverde
Gabriel Chifu
Romulus Diaconescu
Marius Ghica
Sabin Gherman
Ion Lascu
George Popescu
Constantin Barbu“

Textul este memorabil prin obtuzitatea sa expresiva. Avem de-a face, practic, cu o colectie de ineptii, imediat sesizabile de cineva care stie ce este literatura. Cum sa fie nula „activitatea“ lui Marin Sorescu la „Ramuri“?! Însasi prezenta numelui sau pe frontispiciul revistei putea fi considerata o „activitate“, care merita platita în aur. Cum sa-i fi „denigrat“ Marin Sorescu pe „marii scriitori“, când cronicile sale literare pline de fervoare, adevarate spectacole de inteligenta critica, celebrau, într-un mod neconventional, tocmai operele acestor scriitori? În treacat fie zis, observatia lui Marin Sorescu ca „E. Cioran a ajuns ca Ceausescu pe toate gardurile“ era îndreptatita si avea în vedere moda admirarii neconditionate a lui E. Cioran.
Rizibila, daca nu ar fi înfricosatoare, este ideea ca Marin Sorescu ar fi devenit o piedica în dezvoltarea spirituala a Olteniei. El, tocmai el, care ridicase regiunea dintr-un anonimat literar ce parea iremediabil! Se mai remarca, în sfârsit, grosolania (poate involuntara) din ultimul paragraf, unde se mentioneaza persoanele  lipsite de importanta care nu au semnat actul de recuzare a redactorului-sef (cu sensul: numai persoanele lipsite de importanta nu au semnat): „prezentul memoriu n-a fost semnat de dactilografa, de tehnoredactorul Alin Rosca si de femeia de serviciu“. Din perspectiva istorica, în mod paradoxal, tocmai aceste personaje, purtatoare de bun-simt, ni se par azi situate pe o pozitie corecta.
În situatia creata, poetul a fost nevoit sa-si prezinte demisia. Ziarul „Adevarul“ a relatat episodul, dar, în replica, i s-a atras atentia ca „bate câmpii“. În scurta vreme, ziarul a revenit, reproducând in extenso (în nr. 350 din 5 martie 1991) hârtia oficiala depusa de Marin Sorescu la Uniunea Scriitorilor:
„Dupa ce a trecut pe la Uniunea Scriitorilor, pentru a-si depune demisia, domnul Marin Sorescu ne-a vizitat la redactie, înmânându-ne o copie a documentului. Iata deci ca nu noi am batut câmpii…

Domnului Mircea Dinescu,
Presedintele Uniunii Scriitorilor
Subsemnatul Marin Sorescu îmi dau demisia:
–  din functia de redactor sef al revistei „Ramuri“
–  din Uniunea Scriitorilor.
Ma simt, în plus, uluit de ceea ce se întâmpla, umilit. Plecând la cerere de la revista „Ramuri“, as preciza ca înlaturarea mea de la aceasta publicatie era o veche obsesie a fostului pcr. Încercarile energice în acest sens au început înca din 1981, cu ocazia „complotului“ Meditatia transcendentala si au continuat, cu puseuri, mai tot timpul, pâna în anul de groaza 1989, când, prin octombrie, fusesem practic înlocuit cu Romulus Diaconescu.
Sedinta Comitetului director din 21 februarie 1991 m-a descumpanit. Daca o fi existând si pe lumea cealalta pcr, are acum (acolo sus sau acolo jos) un bun prilej de-a se bucura.
Marturisesc, îmi vine greu sa ma despart de vechi prieteni, de Uniunea noastra de creatie, care, chiar în conditiile îngrozitoare din trecut, a aparat, atât cât se putea, profesionalitatea si statutul de scriitor. Sedinta amintita mi s-a parut ca rimeaza prea bine cu un fenomen periculos, care se petrece astazi în toata tara si anume înlocuirea specialistilor cu petitionari. Consecintele au si început sa se vada peste tot si ne bântuie ritmic precum cicloanele. Refuz sa cred ca democratia este mai rea decât dictatura. Cea dintâi trebuie sa aiba pe undeva – ascunse, si nu le gasim noi, deocamdata – acele mecanisme care stopeaza incompetenta, veleitarismul. Altfel, la ce bun Revolutia si atâta tam-tam?
Desigur, nu intentionam sa ramân o vecie la «Ramuri». Sunt foarte nemultumit si de mine. Cu o încapatânare aproape masochista, care m-a costat nervi, sanatate si mii de ore de naveta, fascinat de utopia crearii unor noi valori, am fabricat si eu, vai, la Craiova, niste mici monstri veninosi. Cu Gabriel Chifu, Constantin Barbu, Marius Ghita nu-i bine sa înnoptezi pe drum, sau sa treci ziua printr-o padure. Le urez în continuare o crestere frumoasa.
Comitetul director a luat în serios, cu o graba suspecta, un memoriu aberant. Eu nu cred, domnule Stefan Augustin Doinas, ca e democratic sa fiu pus la colt, fiindca nu stau tot timpul la Craiova, de redactori care sunt de peste cinci luni si pentru mai mult timp, la Lyon. (Marius Ghica, fost Ghita, când l-am adus de la Calafat în redactie si Ion Buzera). L-as întreba si pe prietenul meu, criticul si istoricul literar Nicolae Manolescu: stie câte rânduri de literatura a scris Valentin Bazaverde?
E drept, n-am facut scoala de disidenti de câteva luni, care sa-mi dea acum noian de drepturi. Disidenta mea a început cu vreo 25 de ani în urma si se afla în cartile mele.
Plec de la Uniunea Scriitorilor si pentru ca am înteles ca orice pretext e bun pentru înlaturarea unui redactor sef, care, acum ca si în trecut, refuza sa se alinieze si tocmai declarase la TV ca publicatia „Ramuri“ va face imposibilul pentru a se mentine exclusiv în sfera esteticului.
A fi scriitor pur si simplu îmi este de ajuns.
Marin Sorescu“

Ca ministru, Marin Sorescu a avut de înfruntat alte contestatii si jigniri, cu care firea sa discreta era incompatibila. Dupa mai putin de doi ani de ministeriat a trebuit sa se retraga, din cauza oboselii morale si a unui cancer  care se agrava de la o zi la alta. A murit la 8 decembrie 1996, dupa numai sapte ani de viata traita în libertate.
Prins într-un vârtej de invidii si pasiuni politice, demoralizat, coplesit de boala, a reusit, totusi, în acest scurt interval sa se ocupe de reeditarea operei sale, sa scrie texte noi si sa se manifeste si ca pictor. Cartile publicate la scurta vreme dupa moartea sa – „Puntea (ultimele)“, Ed. Creuzet, 1997, „Scrinteala vremii“, ed. îngrijita de Mihaela Constantinescu Podocea si Virginia Sorescu, Fundatia „Marin Sorescu“, 1997, „Jurnal. Romanul calatoriilor“, editie îngrijita de Mihaela Constantinescu si Virginia Sorescu, Bucuresti, Ed. Fundatiei „Marin Sorescu“, 1999, „Versuri inedite“, editie îngrijita, revazuta si adaugita, postfata, note, anexe si bio-bibliografie de George Sorescu, Craiova, Ed. Alma, 2002 – ni-l înfatiseaza pe ultimul Marin Sorescu, personaj dramatic, fragil si totusi victorios în lupta cu împrejurarile.
Pâna la urma, Marin Sorescu a învins. A învins asemenea ciobanului din „Miorita“, transformându-si suferinta în poezie.
De o frumusete diafana, fara termen de comparatie în literatura româna de data recenta, sunt poeziile din ultimul an de viata, cele mai multe scrise pe patul de spital (si reproduse în volumul „Puntea“).
Iata, ca un prim exemplu, poemul „Scara la cer“, datat 5.XI.1996, în care, din subtirimi si naluciri, din sugestii, din întelesurile abia sesizabile ale unui zâmbet trist se construieste drama zguduitoare a despartirii definitive de viata:
„Un fir de paianjen/ Atârna de tavan,/ Exact deasupra patului meu.// În fiecare zi observ/ Cum se lasa tot mai jos./ Mi se trimite si/ Scara la cer – zic,/ Mi se arunca de sus!// Desi am slabit îngrozitor de mult,/ Sunt doar fantoma celui ce am fost,/ Ma gândesc ca trupul meu/ Este totusi prea greu/ Pentru scara asta delicata.// – Suflete, ia-o tu înainte,/ Pâs! Pâs!“
Simplitatea si firescul enunturilor, reprezentarea naiva (ca într-o pictura dintr-o biserica ortodoxa) a despartirii sufletului de trup, oralitatea adresarilor – totul contribuie la crearea impresiei puternice de omenesc al trairii, de autenticitate. Poetul nu ne ofera o retorica a extinctiei, ci ni se arata el însusi, întins pe patul de spital. Parca îi auzim respiratia.
Admirabil este folosit stilul aluziv, care l-a facut cândva faimos pe Marin Sorescu. Acest stil îl flateaza pe cititor (fiiind o dovada a faptului ca autorul conteaza pe inteligenta lui) si, în plus, creeaza o complicitate autor-cititor, foarte favorabila comunicarii. Când îsi îndeamna sufletul sa urce primul pe firul de paianjen, fiindca este mai usor, poetul stie ca aceia care îi vor citi poemul vor întelege imediat despre ce fel de ascensiune este vorba.
Din 6.XI.1996 dateaza alt text tulburator, „Durere pura“, în care este schitata, în aceeasi termeni, o dialectica a suferintei:
„Nu mi-e rau ca sa-mi fie bine,/ Mi-e rau ca sa-mi fie si mai rau./ Ca marea cu valuri verzi înselatoare,/ Nici durerii nu-i pot ghici fundul// Fac scufundari în durerea pura,/ Esenta de tipat si disperare,/ Si ma întorc la suprafata vânat/ Ca un scafandru care si-a piedut/ Rezervorul de oxigen.// Ma rog de împaratul pestilor/ Sa-mi trimita un rechin de treaba/ Sa-mi taie calea.“
O reminiscenta a copilariei – convingerea candida ca, daca ti-e rau, nu urmeaza decât sa te faci bine – este abandonata cu tristete. În finalul poemului, moartea este din nou evocata aluziv. Oralitatea versului „sa-mi trimita un rechin de treaba“, specific soresciana, face ca poemul sa fie „semnat“, astfel încât, chiar daca nu i-am vedea numele pe coperta cartii, l-am recunoaste imediat pe autor.
Aproape toate poemele din volumul „Puntea“ sunt admirabile, infinit emotionante. Nu exista melodrama în aceste însemnari dinaintea mortii, exista numai tristete. Nu exista cuvinte mari, exista numai cuvinte simple, din limbajul vietii de fiecare zi. Poetul i se încredinteaza cititorului, ca unui preot.
Alt poem remarcabil, din 9.XI.1996, „Înaintasii“, înregistreaza momentul în care condamnatul la moarte se gândeste cu un sentiment de solidaritate la cei care au murit înaintea lui:
„Îmi sunt dragi înaintasii/ Încerc în fata lor/ Un profund sentiment de admiratie si evlavie,/ Îi iubesc pentru ca au trait,/ Cât si pentru faptul ca au murit./ Au fost capabili sa moara./ Au gasit resurse extraordinare/ Ca sa se lupte cu noaptea cea vesnica/ În chinuri numai de ei stiute./ Au înfruntat-o cu barbatie/ Si si-au dat obstescul sfârsit.// Acum, când ma pregatesc sa fiu înaintas,/ Sarut cu evlavie umbra înaintasilor mei.“
Chiar si când textele sunt mai degraba proza decât poezie, tot au o pulsatie lirica sesizabila, desi greu analizabila. Si mai au si un comic de situatie, cu totul neasteptat:
„Arat atât de îngrozitor/ Încât pierd mult timp/ Consolându-i pe cei/ Care vin sa ma vada.// Tipa, îsi pun mâinile la ochi,/ Blestema./ „De ce tocmai tu“, se rastesc la mine./ Doamne, unde esti? Tu existi?// Eu încerc sa le ridic moralul/ – Ei, lasati, nu-i chiar asa cum vi se pare./ Saptamâna trecuta aratam si mai rau/ Boala e boala, totusi./ Face ravagii, unde se încuiba/ Si la urma urmei, toti murim/ Si vorba lui Hamlet «Daca-i acum/ Nu va fi altadata».“ (fragment dintr-un poem fara titlu, datat 11.XI.1996).
Muribundul îi încurajeaza pe cei veniti sa-l încurajeze!
Citind cartea, observam, cu o strângere de inima, cum poemele, aproape toate datate, ne duc tot mai aproape de ziua mortii. Cu numai o zi înainte de a închide ochii pentru totdeauna, poetul înca ne mai tine la curent – zâmbind subtire, asa cum a facut toata viata – cu situatia în care se afla:
„Ziarele informeaza cititorii/ Cu oarecare ironie/ Despre starea mea penibila./ Ba c-as fi sub morfina,/ Ba ca mi-as petrece/ Ultimele zile la tara./ N-am timp sa fac precizari,/ Sa dau dezmintiri/ Si n-am nici putere./ „Stirile despre moartea mea/ Sunt exagerate“,/ Spunea Mark Twain/ Iesit si el dintr-o boala./ Oricum, de ce ar trebui/ Sa-ti fie rusine/ Când suferi?/ Nici fiarele/ Nu se ataca între ele/ La adapatoare.“ (Vesti, 7.XII.1996)
Marin Sorescu a fost poet pâna în ultima zi a vietii lui.

5 comentarii pentru “Ultimul Marin Sorescu”

  1. martie 25, 2010 la 8:21 pm

    O data în plus, un mare critic salveaza onoarea unui mare scriitor. sa ne bucuram ca se poate înca scrie atât de obiectiv si onest în România zilelor noastre.

    Valoarea poetului? e si editarea si reeditarea lui în spatiul francofon pe care l-a cucerit cu profunzimea si sensibilitatea poeziei sale.

  2. martie 25, 2010 la 8:35 pm

    Ca de obicei, criticul foiletonist Alex(străin de orice limbaj critic) bate câmpii. Tendenţios (ca un vechi activist de partid) scrie despre conflictul de la Ramuri, trăgând spuza pe turta lui. Este o lipsa crasa de informatie. Tot ca de obicei. Vom publica volumul „Cazul Sorescu asa cum a fost” sa priceapa si criticul Alex cum a fost… Bineinteles daca va citi.

  3. martie 29, 2010 la 10:56 pm

    Pentru curajul de a apăra un mare scriitor pe nedrept „vămuit” de ingraţi ciraci obscuri, ca şi pentru „Istoria literaturii” (bine documentată, nu ca „altele”, scrise după ureche…), sincere felicitări, Domnule Alex. Ştefănescu!

  4. aprilie 7, 2010 la 10:23 am

    Comentariu la comentariul al doilea

    D-le Lascu, aşa mă bucur pentru d-voastră, chiar cred că sunteţi un om norocos! L-aţi cunoscut pe Marin Sorescu, aţi lucrat cu el, aţi întocmit chiar documente care îl vizau… Câţi au avut de-a lungul timpului privilegiul de a fi în preajma marilor scriitori ai timpului lor? Ar trebui să fiţi cel mai fericit ram din lume.

  5. februarie 20, 2011 la 9:22 pm

    Domnule Lascu, mă uit şi mă minunez.
    În locul dumneavoastră aş fi intrat în pământ de ruşine la citirea acestui articol. M-aş fi dus la mormântul lui Marin Sorescu şi aş fi plâns amarnic.
    Presupunând că ar fi denigrat marii scriitori români… i-ar fi denigrat exact din cauză că era în măsură să facă asta!
    Şi-n afară de asta, cine sunteţi dumneavoastră ca să-i imputaţi asta?

    „Nici fiarele/ Nu se ataca între ele/ La adapatoare.” (Marin Sorescu)

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper