Tradarea criticii si… justitiarii calomniosi

Un articol de AURA CHRISTI

Având girul dlui N. Manolescu – unul dintre cei mai importanti critici români din perioada postbelica, care trece, iata, de douazeci de ani, prin conul unei ezitari destinale greu de neglijat – dl Gh. Grigurcu scrie un text pretins polemic, incarcat de inexactitati, adevaruri spuse pe jumatate, adica evidente calomnii, sustinute cu numeroase citate, extrase tendentios din paginile unuia dintre cele mai incomode volume ale lui N. Breban, „Tradarea criticii“, publicat, in toamna anului trecut la Editura Ideea Europeana. (Gh. Grigurcu, „Tradarea criticii?“, in „România literara“, nr. 2/ 29 ianuarie 2010). Comentariul incepe neindoios – vorba eminentului critic – cu o inexactitate: editura care publica crispantul volum se numeste Ideea Europeana si nu Biblioteca Ideea Europeana. Numele editurii coincide – dl Grigurcu, se vede limpede, a uitat acest amanunt – cu subtitlul revistei „Contemporanul – Ideea Europeana“, adaugat programatic de romancierul Breban, dupa ce, in 1990, dl Andrei Plesu i-a oferit aceasta revista, al carei redactor retribuit lunar, in rastimp de sase ani, a fost, dupa 1990, Gheorghe Grigurcu.
Eseul dlui Grigurcu debuteaza in felul urmator: „Neindoios importantul romancier Nicolae Breban arunca manusa criticii românesti actuale, chiar din titlul ce nu lasa loc nici unei relativizari“. (s.n.) Recunoscând brutalitatea si violenta evidente continute in titlu – violenta fiind una dintre grifele brebaniene, cel putin de la „Animale bolnave“ incoace – iata ce sustin, apropo de titlu, unii dintre participantii la dezbaterea organizata sub sigla Ideii Europene; si nu numai ei: Razvan Voncu: „Tradarea criticii suna dur, suna evocator (…). Nicolae Breban a vrut, evident, sa ne zgâltâie putin, sa ne trezeasca din confortul unor certitudini care se dovedesc a fi, la o analiza mai atenta, niste spectre, niste iluzii“. (s.n.) Ion Ianosi: „«Tradarea criticii» este un titlu jucaus si ambiguu. Nu se stie cine pe cine tradeaza; nu se stie daca critica e tradata, daca critica tradeaza, pe cine anume tradeaza, daca se refera la situarea criticii sau la extrateritorialitatea ei, respectiv, la parasirea ei de catre atâtia fosti mânuitori ai condeiului.“ (s.n.) Daniel Cristea-Enache: „Titlul «Tradarea criticii» ascunde o capcana: este diferenta dintre dativ si genitiv, «tradarea criticii» la genitiv, adica facuta de catre critica in ansamblul ei – tradare a criticii – sau tradarea cui? – la dativ – «tradarea criticii» de catre cine? De catre unii dintre criticii care ar trebui sa configureze acest ansamblu.“ („Contemporanul. Ideea Europeana“, nr. 1, 694, 2010) Eugen Simion: „Un titlu provocator (inadins, deliberat provocator): «Tradarea criticii»“. (Eugen Simion, „Târgurile de carte si discursurile tunatoare“, in „Cultura“, nr. 49, 15 decembrie, 2009).
La trahison des clercs
Citându-l pe N. Breban, care sustine premonitoriu in „Tradarea…“ ca „nu putini vor fi, probabil, oarecum socati, daca nu chiar iritati de titlul acestui eseu“, Gabriel Dimisianu mentioneaza in eseul d-sale, intitulat ca si cel al dlui Grigurcu „Tradarea criticii?“ („România literara“, nr. 42, 23 octombrie 2009), urmatoarele: „Nu stiu daca va soca (irita) acest titlu, dar nedumereste intrucâtva. «Tradarea criticii» este o exprimare echivoca si nu poti sa nu te intrebi: in fond cine pe cine a tradat? Critica a tradat sau critica a fost tradata?“ (s.n.) Calm si echilibrat, nelipsindu-i spiritul fin, nuantat, colegul de revista al dlui Grigurcu, domnul Dimisianu, continua: „Trecând de titlu, ne dam totusi seama repede cine a tradat pe cine, in viziunea lui N. Breban, mai ales ca de la inceput prozatorul ne trimite la faimoasa «La trahison des clercs» a lui Julien Benda. Un reper lamuritor“. Si iata din ce motive, precizeaza, in continuare, domnul Dimisianu: „Eseistul francez deplânsese, in anii ’30 ai veacului trecut, angajarea intelectualilor, a carturarilor (les clercs) in disputele politice ale vremii, tot mai inversunate, in polemicile sociale, in loc sa se ocupe mai departe, cum ar fi fost bine, si cum crede si Nicolae Breban, „de principiile artei lor, de litera si spiritul etern al imperiului cultural“. „Referirea“ – nuanteaza domnul Dimisianu – e mai mult decât stravezie la starea de lucruri de la noi, de dupa 1989, când politicul a confiscat atentia tuturor si nu in ultimul rând pe a oamenilor scrisului. S-au dezinteresat, tocmai ei, de literatura, de cultura, le-au tradat, la fel cum facusera odinioara intelectualii dezaprobati de Benda (si de Breban)“. (s.n.)
In continuare, ca si domnul Dimisianu, dl Grigurcu face, in op-ul
d-sale, pe urmele (si ale) domnului Breban, o paralela cu eseul lui Julien Benda, care – citeaza Grigurcu din autorul „Buneivestiri“ – „deplânge faptul ca unii clercs, in spiritul cartii, intelectualii si creatorii de vârf ai momentului, in loc sa se ocupe de principiile artei lor, de litera si spiritul etern al imperiului cultural, «coboara» in arena tuturor patimilor si stratagemelor politice“, pentru a continua sa citeze din autorul „Tradarii…“, intervenind câteodata, nu intotdeauna pertinent: „Si atunci – citeaza Grigurcu din Breban – la inceputul anilor saizeci, când puscariile politice au eliberat in sfârsit sute si sute de martiri si personalitati ale tuturor disciplinelor umaniste, noi, in felul nostru, am atacat. Prietenii nostri, tinerii critici si comentatori, ne-au simtit si ni s-au aliat si, e drept sa spunem, numai cu ajutorul lor a fost posibila renasterea literaturii si artelor, sfâsierea, chiar si partiala, a valului de fum si pâcla densa ideologica care cuprinsese nu numai Estul Europei, ci si parca intreg continentul“. Dl Grigurcu ii da dreptate, pâna la un punct, lui N. Breban, sustinând, apoi, cu aerul ca il contrazice, aer pe care si-l aroga nu o data, ca „istoria nu poate fi suspendata, politica nu putea fi tratata ca si cum n-ar fi existat in real“ (Gh. Grigurcu).
Dovada celei din urma asertiuni, in acceptia dlui Grigurcu, este „caracterul politic (s.a.) al amplului discurs al lui Breban, implicarea d-sale in materia inevitabil politizata, in vitregile circumstante date, a vietii culturale“. Exprimarea este voit ambigua, imprecisa, crescând din samânta reavointei, mai exact, din reziduurile furiei neconsumate sau poate a resentimentului, perceput de noi in cheie nietzscheana. La care discurs face referire dl Grigurcu? La cartile publicate sub dictatura de autorul „Buneivestiri“, roman atacat in Plenara CC, atac preluat iute de foile culturale, cele importante in primul rând, ale tarii, unul dintre putinii, daca nu singurul care a scris elogios despre roman, la vremea respectiva, fiind Nicolae Manolescu, pe atunci prieten apropiat al lui Breban? „Dupa amânari si tracasari prelungite datorate cenzurii comuniste – scrie Laura Pavel – la Editura Junimea din Iasi apare «Bunavestire», roman scris intre anii 1972-1974. Cartea fusese refuzata, pe rând, de Editurile Cartea Româneasca si Eminescu. Acest «roman exceptional», cum fusese caracterizat cu promptitudine de catre Nicolae Manolescu, «scris cu verva, sarcastic, grotesc, stilistic inepuizabil si original», este incununat cu Premiul Uniunii Scriitorilor. Dupa aparitie, romanul este incriminat cu vehementa in plenara CC al PCR din 28-29 iunie.“; in aceasta ordine de idei, vezi un dosar, inclusiv un fragment din atacul brutal la adresa romanului si a autorului, proferat in Plenara CC al PCR de catre Titus Popovici (dupa care de indata au urmat atacuri in cele mai importante foi culturale si de partid), inserat in Editia a IV-a a romanului, cu un argument al autorului, prefata, tabel cronologic si note de Laura Pavel (Editura Paralela 45, 2002).
Apropo, acelasi roman – foarte interesant detaliu, atacat in Plenara CC in plina dictatura – a fost atacat si la Radio Europa Libera! Iar autorul atacului, facut public de dna Lovinescu la Radio Europa Libera, a fost un informator al Securitatii!
La mauvaise conscience
Referindu-se la „implicarea d-sale sa lui N. Breban – n.n.t in materia inevitabil politizata, in vitregile circumstante date“ etc. – brrr, ce limbaj alambicat, ambiguu; parca dezglegam niste rebusuri – dl Grigurcu, probabil, face trimitere la faptul ca Nicolae Breban a fost membru supleant al CC-ului? Este acesta un segment din biografia autorului „Drumului la zid“, asumat si regretat nu o data public, in scris (vezi tetralogia memorialistica „Sensul vietii“, ca sa dam un exemplu din cele câteva existente, in special ultimul volum al acesteia). Apoi, dl Grigurcu continua: „Implicare in raport cu care apolitismul clamat (s.n.) e ca o batista alba fluturata zadarnic in rastimpuri si pe care chiar cel ce-o mânuieste cu o mâna n-o mai ia in serios“. Din nou avem in fata ochilor un limbaj cifrat, aparent cifrat. Dar, in sfârsit, putin câte putin, ca sa vezi, se face lumina: „De facto, avem a face, asa cum vom arata mai jos, cu un anti-anticomunism. Acesta e, din pacate, substratul pledoariei scriitorului (…). Un antianticomunism, adica o atitudine politica!“
Sa traducem. Intelegem ca un scriitor important, care devine membru in structurile de vârf ale statului, membru supleant al CC, si isi da, ulterior, peste circa un an, daca nu gresesc, in paginile „Le monde“, la Paris fiind, demisia, reintorcându-se acasa, un scriitor ca Breban, asadar, departe de a fi, litotic vorbind, un necunoscut in propria tara, inclusiv in deceniile sapte si opt având aura unui disident sub Ceausescu, este calificat – in plina libertate! – drept anti-anticomunist? (Demisia lui Breban, adica actul d-sale de disidenta, este omisiunea facuta din reavointa de dl Grigurcu, care, un excelent scriitor fiind, brusc scrie prost, simpatic, admirabil, amuzant de… prost, bâlbâindu-se scriptic si moralmente – spune o jumatate de adevar, deci minte, aluneca usor-usor pe pârtia calomniei, si criticul din Târgu Jiu, fireste, stie asta!!, in consecinta, evident, se simte vinovat, are constiinta incarcata, iar peana ii tradeaza, nietzschean vorbind, „la mauvaise conscience“.
Dl Grigurcu, asadar, devine echivoc, ambiguu, fiindca omite cealalta jumatate a adevarului, si anume, spuneam, ca Breban si-a dat demisia, reintorcându-se acasa si devenind un disident intr-un regim restrictiv, dictatorial; apropo, este o omisiune calomnioasa facuta curent, de douazeci de ani, si de N. Manolescu, si de G. Adamesteanu, si de Doina Uricaru s.a.. Cât de acasa se simte absurdul in curtea dlui Grigurcu! E vorba de o triserie de ordin factologic? Mai grav: de o calomnie. Pe aceasta – si alte calomnii, aberatii, ticalosii (da, imi cântaresc bine cuvintele!), bâlbâieli de ordin moral si semantic si, iar si iar, calomnii, unele dintre ele ignobile, ca, de pilda, acuza conform careia „atacurile d-sale sale lui N. Breban – n.n.t le continua direct pe cele din «Saptamâna» si «Luceafarul»“ sau ca „Nicolae Breban e surprinzator de tolerant cu comunismul“ (atât de tolerant, incât, dupa Tezele din Iulie 1971… si-a dat, spuneam, demisia!!) – e inaltata scheluta intregului discurs al dlui Gigurcu, nu rareori penibil, din paginile 10 si 11 ale „României literare“.
Sa-l compari pe Breban cu turnatorii, cu securistii care publicau in „Saptamâna“ barbiana inseamna fie ca te-ai ticalosit de tot, fie ca, orbit de furie, devenind – cu vorbele lui Aristotel – „un om orb“, din punct de vedere moral orb, fireste, ti-ai pierdut orice simt al masurii si al dreptei judecati. Sau sa-i reprosezi, de exemplu, relatiile cu sus-pusii regimului ceausist, cum ar fi, de pilda, secretarul CC Cornel Burtica, activist care a intervenit pentru publicarea romanului „Bunavestire“, blocata la Cartea Româneasca de un ilustru coleg, Marin Preda, fiindca nu era… suficient de marxist. Cine dintre cei trei – Breban, un scriitor care lupta, intr-un regim dictatorial, fiind in plina si atroce marginalitate, fiind „un lepros social“, sa-i apara o carte, „Bunavestire“ se numeste si figureaza printre primele zece romane ale secolului al XX-lea intr-o ancheta initiata de revista „Observatorul cultural“ (nr. 45-46, 3-15 ianuarie, 2001), Burtica, un activist de partid, care intervine pentru aparitia romanului, sau Marin Preda, un coleg, poate cel mai important creator de proza rurala dupa Rebreanu, care ii reproseaza inconsistenta marxista a op-ului, blocându-l in calitate de director al Editurii Cartea Româneasca – asadar, cine dintre cei trei vizati e mai vinovat? Breban? Burtica? Preda?
Cum sa nu-mi aduc aminte de rândurile in care autorul romanului „Crima si pedeapsa“ – pastrez, fireste, proportiile in comparatii – ii marturisea fratelui sau, intr-o scrisoare, ca ar fi in stare sa ingenuncheze in fata cenzorului, numai sa nu i se taie din roman!? Breban nu a ingenunchiat in fata cenzorului, l-a amenintat pe dl Burtica, activist de partid, ca va fugi in Occident, va gasi un editor si-i va plimba catelul… pâna când acesta, editorul, ii va publica „Bunavestire“. Punct.
„E adevarat ca Breban a jucat tenis cu generalul Plesita?“, se intreaba dl Grigurcu. „Nu este adevarat“ – acesta a fost raspunsul dat de romancierul Breban Ilenei Malancioiu (intâmplarea face ca am asistat la scena respectiva de pe terasa USR-ului; da, sunt un martor incomod, stiu si asta), care isi pusese aceeasi intrebare, e drept, in scris, fara sa revina dupa ce aflase raspunsul, adevarul, procedând asa cum se obisnuieste uneori-adeseori pe malurile Dâmbovitei, când falsele legende sunt sustinute si alimentate de unii colegi resentimentari, in sens nietzschean resentimentari. „In consecinta – insista dl Grigurcu – cum i s-ar putea cere sa condamne mai ferm regimul comunist?“ (s.n.) In traducere libera a textului dlui Grigurcu: de vreme ce, ca si alti scriitori importanti, Breban avea sporadic, mai degraba nevrând, sub Ceausescu, relatii cu sus-pusii regimului ceausist, prin urmare, judeca grosier, calomnios, dl Grigurcu, „e de-al lor“, „a jucat tenis cu generalul de securitate Plesita“, in consecinta, cum sa-i ceri, acum, in plina libertate, aceluiasi Breban „sa condamne mai ferm regimul comunist“? Breban a condamnat regimul fara sa i se ceara, sub dictatura, dom’le, sub dictatura, dându-si demisia din structurile de vârf ale unui stat politienesc, când risca sa fie inchis, condamnat etc., si, mai mult decât atât, dându-si demisia, n-a fugit ca Petru Dumitriu, de pilda, cu care il compara insistent si nedrept Eugen Simion, ci s-a intors in tara; „mi-am adus trupul acasa, lânga prieteni“, sustine obsesiv Breban insusi. De ce ar condamna Breban comunismul mai ferm acum: in plina libertate? Si la cerinta cui? A GDS-ului? Din ce motive dl Grigurcu si altii aidoma d-sale n-au condamnat comunismul pâna in 1989? Si s-au trezit sa o faca acum, când e voie, când se poate?! Nu e un piculet jenant acest soi de eroism profund interesat al dlui Grigurcu, al unor GDS-isti, dupa ce razboiul cu dictatura s-a consumat? Nu e lipsit de demnitate? De barbatie, dle Grigurcu? De onoare?
„Dictatorul innebunise“
N. Breban a avut, ca si alti scriitori importanti angrenati, fara voie, in mecanismele unui stat dictatorial, relatii cu indivizi din structurile de vârf ale statului ceausist, fiindca: 1. Era un important scriitor tânar, care dupa trei romane publicate consecutiv („Francisca“, „In absenta stapânilor“, „Animale bolnave“) „a cunoscut in tinerete o glorie si o maretie greu de egalat“. (Eugen Negrici); 2. Era un tânar scriitor important, in plina ascensiune, si facea parte dintr-un puternic grup coagulat: Matei Calinescu, Nichita Stanescu, Cezar Baltag, Grigore Hagiu, ei insisi scriitori de marca in plina ascensiune; 3. Devenise (cunosc cirumstantele in amanuntime) membru supleant in CC si – nu in ultimul rând – 4. Se numeste Breban (Oricât de egocentric, „megaloman“ ar fi, nimeni, absolut nimeni nu-i poate contesta Vocatia de Romancier, Vocatie reala, de prim rang). A beneficiat, da, de câteva privilegii: vila la sosea, masina la scara pe când era redactor-sef al „României literare“. Dar, spre deosebire de alti scriitori importanti, care s-au apropiat de putere in perioada de liberalizare, dar si mai târziu (!), si au ramas acolo (unii dintre ei cu rubrici permanente, bine remunerate pâna in 1989, facând astfel parte din nomenklatura) pâna când a fost rasturnat regimul, Breban si-a dat demisia, a rupt contractul incheiat cu puterea, fiindca, spune Breban, „dictatorul innebunise“, iar semnele „nebuniei“ Breban le-a intuit fiind la Paris, in vara lui ‘71, citind Tezele din Iulie.
Apropo de scriitorul si puterea, scriitorul si dictatorul, sa invoc aici – pastrând din nou, evident, proportiile – dejunul luat de Goethe cu Napoleon? Sau admiratia enorma a lui Dostoievski fata de acest „ulceros“ urias, numit Napoleon Bonaparte, intre altele fie spus, si modelul unui student sarac, pierdut in urbea sanktpetersburgheza, Rodion Raskolnikov, intr-o camaruta sordida, unde descopera ca poti ucide in numele unei idei, amoralitate prin care se inrudeste cu un alt proroc, neamt de origine, Nietzsche, da, Nietzsche cel hulit, interzis, iar acum studiat si citat la tot pasul, cu asupra de masura? Admiratie, apropo, nestraina nici lui Stendhal, pe numele lui real Henry-Marie Beyle, care a scris o carte formidabila despre corsicanul incapatânat si genial, „Napoleon“, publicata acum câtiva ani sub sigla Ideii Europene, pe care v-o recomand, dle Grigurcu; si asta, evident, ca sa aveti lecturile la zi, un detaliu greu de neglijat. Admiratie familiara, dupa cum se stie, si lui Cioran, poate ultimul mare ucenic al lui Schopenhauer, e adevarat, mai cobitor ca maestrul sau, dar ce importanta are aceasta, de vreme ce stilul lui de cobe metafizica a modificat un pic, ei, un piculet lumea?!

Un comentariu pentru “Tradarea criticii si… justitiarii calomniosi”

  1. mai 6, 2010 la 5:46 pm

    Dulce Auara!
    Pe vremea comunismului au fost trei oameni cu statutul straniu de pasaportari: Liviu Ciulei, Lucian Pintilie si Nicolae Breban. Din cei trei, unul si-a vazut de teatru, doi au avut de a face cu securitatea, unul a avut de a face cu securitatea si a fost si agent de influienta. Care? Hai, ca esti fata destepta, fa un efort de obiectivare, nu te lasa influinatata nici de protejatul, nici de protectorul tau. Poti?

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper