Scurtmetrajul la el acasa, la Clermont-Ferrand

Un articol de MAGDA MIHAILESCU

Nici nu se putea alfel. Actuala editie a inceput cu omagierea memoriei lui Eric Rohmer, cel de curând plecat. „Ma nuit chez Maud“ („Noapea mea cu Maud“, 1969), film fundamental al cinematografului francez modern, apartine mândriei locale. Orice clermontoaz de origine sau prin adoptiune afectiva, precum cea care semneaza aceste rânduri, va tresari ori de câte ori se va apropia de catedrala in care se intâlneau privirile eroilor in ajunul unui Craciun, cu atât mai mult cu cât festivalul are loc, intotdeauna, iarna. Ori cât de murdara ar fi, pe ici, pe colo, zapada, in ochii nostri ea va semana mereu cu intinderea mata vazuta de marele director de imagine Nestor Almendros.
Organizatorii au banuit, probabil, ca o prea mare insistenta pe amintirea rohmeriana ne-ar trimite de-a dreptul in nostalgie sau ne-ar lasa prada tentatiei de a-l evoca si noi pe Pascal, doar ne aflam in orasul filosofului. Asa ca, fara nici un fel de pariuri, ne-am despartit de amintirea lui Maud, a lui Jean-Louis, Vidal, a Françoisei, pentru a ne inveseli, surprinzator, chiar de bun inceput, pe seama cinefiliei. O gluma tandra ce avea legatura si cu prezenta in juriul international, alaturi de personalitati precum creatorul olandez de animatie Paul Driessen, a producatoarei noastre Ada Solomon care, din pacate, a ratat gala inaugurala (avioanele, bata-le vina!). Stiind ca va veni insotita de fiul ei, micul „cineast in floare“ Marc Solomon, autorii selectiei (necompetitive) din seara deschiderii au atras atentia asupra filmuletului „Mama invata cinema“, al regizorului turc Nesimi Zetik. Trei minute incântatoare in care o femeie, evident novice in ale filmului, rosteste numele unor celebri cineasti contemporani, asa cum le aude din gura harnicului ei baiat: „Fratii Dardenne, Aki Kaurismaki, Abbas Kiarostami, Quentin Tarantino…“. Ia sa vedem, ca la scoala, cu ce a ramas? Cu … „Preferatii mei sunt Fratii Dardanele“! Pentru inceput, nu e chiar rau. Seamana, chiar daca nu rasare.
In general, filmele proiectate in cea dintâi seara, selectate, in cea mai mare parte, dintre premiatele altor ani, sau ale altor manifestari de gen, sunt destinate sa ne binedispuna, pentru ca imaginile pe care urmeaza sa le vedem, timp de o saptamâna, nu sunt intotdeauna prea vesele. Chipul lumii contemporane, asa cum il surprind „scurtmetrajistii“ de pe cinci continente, are destule riduri nelinistitoare. Din când in când, câte o exceptie vrea sa ne convinga cum ca dracu’ nu e chiar atât de negru.
Actuala editie, a 32-a, a avut parte de o portie ceva mai consistenta de comedie decât in anii trecuti si chiar Marele premiu (Versingetorix) a revenit unui film in a carui morala am putea ghici, cu cinismul de rigoare, avantajele celui care râde la urma. Suprema incununare mi s-a parut usor exagerata, dar asta e altceva. Mica naratiune din „Blue Sofa“, articulata de italienii Lara Fremder, Giuseppe Baresi si Pippo Delbono (ultimul fiind si interpret) se identifica matematic cu ritualul celor trei ore petrecute zilnic, pe o canapea albastra, de o sora si doi frati (de origine poloneza). Intelegem ca fac asta de treizeci de ani. Stau linistiti si isi asteapta moartea, ca si cum ar avea intâlnire la o ora fixa, dar nu se stie in ce an. Singura mângâiere ar fi certitudinea locului de unde vor fi „ridicati“. Un alt frate, un fel de disident, spera sa se elibereze odata locul cu pricina si când va veni si ziua aceea, omul isi poate vedea visul implinit: schimba culoarea canapelei devenite acum rosu-portocaliu. Probabil ca moartea nu o va mai recunoaste. Un gest domestic pulverizeaza toata toata metafizica familiei. Am simtit o mica adiere dinspre comicul lui Buster Keaton, al preciziei mecanice disproportionate in raport cu mediocritatea cotidianului. Apropo de matematica: autorii pot fi fericiti, nu e usor sa iei un premiu la Clermont-Ferrand. Dupa unele calcule, sansa ar fi cam de 2,7%, judecând dupa numarul filmelor trimise festivalului (din an in an tot mai multe), 6.500 in 2010, din care nu pot ramâne in cele doua competitii, internationala si nationala, decât 175. Nu prea ai cum sa cârcotesti. Când atât de multa lume vrea sa fie prezenta, trebuie sa acceptam si fatalitatea unor limite. Dar a fi selectionat aici echivaleaza, de fapt, cu o distinctie si, la cererea concurentilor, in ultimii ani li se elibereaza acestora certificate de participare. „Pentru mine, asta valoreaza cât un Oscar“, marturisea un tânar din Africa, aflat pentru prima oara la festival.
Poate tocmai pentru ca de-a lungul anilor mi-am dat seama de dimensiunile acestui festival, nu ma intorc foarte dezamagita pentru ca noi, românii, nu am luat niciodata un mare premiu (lui Hanno Hofer i-a revenit cândva Premiul Canal +, ceea ce nu e chiar de colo). Dar nici nu am trait fara o bruma de speranta, mai ales in ultimii ani. Am tras nadejde cu „Alexandra“ lui Radu Jude, cu doi ani in urma, iar acum cu filmul lui Alexandru Mavrodineanu „Muzica in sânge“. Cum l-am vazut chiar in prima zi a competitiei, mi-a zis ca poate, cine stie. Are ritm, nu e vorba de cel muzical, ci de ritmul tandretei dintre un tata (Andi Vasluianu) si fiul sau, tiganusul respins/ amânat la auditile starului Dan Bursuc. Copilul, „cu muzica in sânge“, va cânta pe cont propriu in tramvai hitul Lele, Lele, stârnind admiratie. Publicul s-a lasat si el antrenat, aplauzele finale curgând entuziast, ca un acompaniament al amintitei melodii. Au venit, apoi, celelalte filme, multe foarte bune si amintirea bucuriei de moment s-a sters, cred, din listele juriului. Ramân, pâna la urma, creatiile puternice, al caror impact emotional poate fi retrait mai târziu, când soseste ceasul analizelor profesioniste. Acum douazeci de ani, când veneam pentru prima oara la Clermont-Ferrand, ca membra in juriul international, André Téchiné, presedintele de noi desemnat, m-a rugat (mai degraba mi-a cerut) sa revedem unele filme („Esti critic, si eu am fost critic, trebuie sa fim siguri ca baiatul asta are geniu sau este un impostor.“) Oricât de mult ai iubi cinematograful, marturisesc ca nu este chiar floare la ureche sa revezi imediat unele scurt metraje, dupa ce-ai parcurs câteva zeci. Mai târziu, da, este altceva. Abia iti verifici judecata, intensitatea emotiilor. Acum, bunaoara, mi-as dori sa revad filmul caruia Juriul Presei – din care am avut placerea sa fac parte – i-am dat premiul nostru, „On the Run With Abdul“, al trio-ului David Lale, James Newton, Kristian Hove (Anglia). Dintre nu putinele filme despre conditia imigrantilor, l-am ales pe acesta pentru umanitatea eroului, un adolescent care nu se lasa infrânt, desi pâna sa puna piciorul in Anglia visurilor sale trebuie sa infunte un soi de prizonierat temporar la Calais. Expediat de colo-colo, baiatul nu-si pierde speranta si nici candoarea, increderea daca nu in lumea din jur, macar in steaua lui cea buna. Prin asta ne-a cucerit si prin maniera autorilor de a filma peripetiile eroului, cu acordul lui, ca si cum insasi viata lui ar fi a work in progress. Sper sa revad macar câteva filme, premiate sau nu („Ella“ ori „Barbatul mânios“, splendida animatie norvegiana, halucinantul „Glenn Owen Dodds“) la NexT-ul nostru sau aiurea. Aceasta e, din pacate, soarta scurtmetrajului, a carui productie mondiala este tot mai dinamica, in timp ce conditia lui ramâne mereu fragila. Nu poate fi vazut decât la festivaluri, intâlniri, retrospective, eventual la televiziune. Nu stiu care Maria Antoaneta ii tot ofera cozonac, in timp ce el, saracul, tânjeste dupa o pâine sanatoasa, de toate zilele.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper