Revizuiri

Un articol de C. STANESCU

O frumoasa initiativa revizionista e de citit in „Discobolul“ de la Alba Iulia (director de onoare: Ion Pop). Tintele revizuirii sunt câtiva insemnati scriitori români si operele lor majore: Ion Agârbiceanu cu „Arhanghelii“ (Ionel Popa), Geo Dumitrescu si Marin Sorescu (Veronica Buta, „Despre atitudini lirice“), Octav Sulutiu cu „Ambigen“ (Mihaela Bija), Anton Holban cu „Ioana“ si „O moarte care nu dovedeste nimic“ (Oana Draia-Fodor). Spre deosebire de multe alte actiuni cu titlu identic dar cu un continut total opus acesteia, revizuirea de la „Discobolul“ nu scurteaza capetele unor importanti scriitori români si nici nu reciteste opera acestora cu scopul de a-i gasi cu orice pret noduri politico-ideologice in papura. Dimpotriva, in rubrica „Teme la alegere“ din excelenta revista „Discobolul“, revizuirile literare se fac pe baza unei recitiri temeinice, obiective si atasante cu scopul vadit si marturisit ca atare de a prelungi viata si spori substanta operelor temporar si pe nedrept intrate in conul de umbra si relativism al asa-numitei legi a mutatiei valorilor, actualizabila si actualizata in exces dupa 1989. Ideea generala care se desprinde din asemenea recitiri generoase si corecte este simpla: ceea ce dateaza in legatura cu marile si adevaratele opere literare este nu atât  valoarea lor, in dese cazuri absoluta, in ciuda scepticismului lovinescian,  cât mai ales gustul publicului care citeste. Mai sceptic decât se cade, marele critic, parintele sincronismului românesc, lasa prea mult legea mutatiei si consecutiva revizuire a valorilor la dispozitia gustului public care, desi databil si efemer, poate exercita, pe termen scurt, o adevarata dictatura soldata cu revizuiri teroriste. Amendând de aceea legea lovinesciana si mai ales aplicatiile ei „revizioniste“, G. Calinescu observase de mult: „Teoria lui E. Lovinescu a dus la un sistem critic plin de scepticism, la un fel de istorism care porneste de la ideea de relativitate a frumosului. Frumos este echivalent cu actual si când ai dovedit ca un scriitor e personal intr-o scoala noua ai stabilit valoarea lui, care insa este efemera, caci numaidecât alta scoala va crea alta sensibilitate. Fiindca mutatia valorilor e corelativa cu o schimbare de gust, frumos inseamna ceea ce place unanim la un moment dat.“ In consecinta, printr-o ciudata delegare de competenta, criticul – scrie Calinescu – „nu are nicio parere stabila si nicio responsabilitate. Inregistreaza doar reactiunile gustului public la operele contemporane, facând lucrare de istoric.“ Impingând lucrurile si mai departe si nedreptatindu-l vadit pe Lovinescu, marele critic prevede si descrie revizionismul proletcultist practicat in anii ’50 sub dictatura „gustului“ ideologic al epocii dar si aplicatiile aceluiasi dogmatism reinviat indata dupa 1989! An dupa care, desi prin definitie promovatori ai „artei pure“, destui critici au lasat la discretia noului gust public „selectarea, comprehensiunea de catre mediu a autorilor care merg in vederile timpului“, cum noteaza malitios G. Calinescu, indeplinind astfel la superlativ legatul gherist al artei cu tendinta, respectiv, in termenii parintelui criticii stiintifice românesti, respectând neabatut „conexiunea fenomenului estetic cu toti ceilalti factori spirituali ai unei epoci“. Ajunsi gheristi fara voie, câtiva din vechii critici, pe vremuri maiorescieni si adepti  – fie si pe furis  – ai „artei pentru arta“, au trecut la doar câteva ore dupa 21 decembrie ’89 la o ampla actiune de revizuire a valorilor literare, revizuire facuta, desigur, in spiritul si cu gustul timpului nou cu care „vechea“ literatura urma sa se confrunte. E o revizuire care continua si azi, aratându-si roadele in spiritul public si chiar in carti, tratate si istorii literare aparute intre timp. Care a fost „spiritul vremii“ (saeculum!) dupa ’89? Mânati de iluzia (ca sa nu-i spun altfel!) ca in primele ore dupa Revolutie paradigma „vechii“ literaturi a sarit in aer impunându-se una noua, cu totul noua, dar pe care nimeni n-o vedea, unii critici au declansat valul revizuirilor. E greu de inchipuit ca in toiul schimbarilor ce se rasturnau peste toti ei au avut macar timpul necesar pentru efectuarea operatiei elementare si preliminare in orice tip de revizuire: recitirea literaturii române scrise si publicate timp de o jumatate de secol, in timpul regimului comunist. Timpul recitirii lipsind in chip obiectiv, autorii de pe copertile cartilor scrise in blestematul regim, respectiv, naratorii au inceput a fi cautati, rapid si lesnicios in… dosare. O seama de mari scriitori in cap cu Marin Preda au fost luati la puricat, urmariti in dosare si judecati dupa „prestatiile“ publice din timpul respectivului regim. Unii au beneficiat de noi titulaturi: nomenclaturisti, stâlpi ai realismului socialist si, in consecinta, revizuiti in cel mai revolutionar spirit cu putinta. „Spiritul timpului“ cerea sa cauti cu lumânarea stigmatele comunismului in cele câteva capodopere ale literaturii române din vremea comunismului. Si, slava Domnului, cautate cu grija la lumina lumânarii, s-au gasit acele stigmate. Pâna si un critic de talia lui Nicolae Manolescu a pus mâna pe lumânare ca sa caute ceea ce cerea „spiritul epocii“ (saeculum-ul blagian!) si, fara a se teme ca-si poate frige degetele la flacara acelei lumânari, a gasit ceea ce cauta: stigmatele ideologice ale comunismului in „Morometii“ lui Marin Preda. S-a revizuit, in consecinta, radical, revizuindu-l pe „nomenclaturistul“ Marin Preda in „Istoria critica a literaturii române“. Un reper bibliografic al acestei spectaculoase revizuiri l-a constituit lucrarea (era sa zic: vânatoarea) unui doctorand harnic si constiincios care descoperise nuclee de gândire comunista in capul lui Ilie Moromete, un personaj prea vesel si puturos care, in roman, nu se dovedise in stare sa fructifice economic beneficiile oferite de capitalismul românesc. In loc sa-si inteleaga fiii cu o gândire economica cu mult mai capitalista decât parintele lor, acest filozof de podisca ii alearga cu biciul si-i cauta prin Bucuresti ca sa-i intoarca acasa, la „coada vacii“… Ce fel de erou mai este si acest Oblomov din Silistea-Gumesti?! Ramâne strigator la cer ca, supus noului canon, un mare scriitor ca Marin Preda s-a vazut (dar nu s-a vazut, din fericire!) supus unor „revizuiri“ nedrepte si obtuze. Nu e singurul. Noduri ideologico-estetice in papura scrisului lor li s-au gasit si altor mari prozatori care au avut nesansa de a scrie intr-un timp neprielnic: Augustin Buzura, D. R. Popescu, spre a nu mai vorbi de Fanus Neagu, C. Toiu si alti câtiva din, totusi, putinii scriitori ce ramân intregi dupa ce au strabatut cu bine, cu cartile lor cu tot, epoca regimului comunist. Pe vremuri, demult, da da mult, se vorbea de „hiatus“-ul pe care schimbarea politica de dupa 1944 l-a produs in cultura româna. O intreaga discutie  – retezata repede  – incepuse despre „criza culturii“. Ambele, pe fondul unor drastice revizuiri, din care nu scapase nici Eminescu, socotit azi de un excelent critic mai tânar „Un om ca toti oamenii“ (Apropo: o fi si reciproca valabila, respectiv, „Toti oamenii sunt ca Eminescu“?!) In pofida tipului de „revizuiri“ de care fu vorba, epoca (!) aceasta, in care mai traim, nu este, din punct de vedere literar, una a „hiatus“-ului, ci a coexistentei, mai mult sau mai putin pasnice, intre „vechea“ si „noua“ literatura, cu polemicile, negarile, revizuirile si nonconformismele inevitabile. Revizuirile au rostul lor, dar sunt revizuiri si „revizuiri“. Recitirea este obligatorie. Nu si „reciclarea“ in jos, negativa a operei recitite. Or, dupa cum adesea am constatat, „revizuirile“ ultimilor ani se fac „in jos“, mai rar; „in sus“: sensul major al oricarei revizuiri consta, mi se pare, in revederea atenta a articulatiilor unei opere spre a descoperi resursele ei de supravietuire si de a forma (invata!) gustul public sa perceapa longevitatea operei de arta. A „revizui“ neantul este, fireste, pierdere de vreme. Doar operele autentice pot fi revizuite. O „revizuire“ care nu sporeste viata operei recitite nu mai este revizuire, ci executie. Si, adesea, executiile se dovedesc, in viitorul mereu imprevizibil, „crime“ impardonabile, ucideri din culpa. Scepticismul nostru, natural sau comandat, fata de perenitatea valorilor ne poate sili sa concedem ca singurul criteriu palpabil de apreciere ramâne actualitatea „frumosului“ care tine, el, de gustul unei epoci. Revizuirea operelor (valorilor) este consecutiva schimbarii gustului, când insa ar trebui sa fie invers: gustul insusi sa fie consecinta aprehendarii valorilor care nu-si pierd natura si valabilitatea cu scurgerea epocilor istorice. Ba, dimpotriva, timpul lecturii si recitirii le sporeste si le consolideaza statutul de capodopere. Am la indemâna un foarte frumos si convingator exemplu recent de revizuire spectaculoasa prin recitire, o revizuire in urma careia coroana capodoperei in discutie capata o vizibilitate si o stralucire pe care aceeasi opera n-a avut-o sub condeiul criticilor „vechi“ care au citit-o si au scris, si ei, despre ea. Intr-o revista al carei nume nu vreau sa-l dezvalui, Daniel Cristea-Enache reciteste pentru cititorii de azi si criticii de ieri romanul „Dimineata pierduta“ al Gabrielei Adamesteanu si, dupa o ampla analiza a cartii si trecerea in revista a recenziilor de care ea s-a bucurat pe vremuri, constata si noteaza un paradox plin de invataminte: sub condeiul criticilor care au scris numai si foarte laudativ despre el, romanul a suferit un straniu proces de dezimproprietarire, de expropriere fortata, abuziva!

Ar fi vorba despre cazul unei eroine literare, „mahalagioaica“ Vica Delca, atât de puternica incât si-a dominat tiranic toti comentatorii, ai zice ca dictându-le ce si cum sa scrie mentinând-o mereu pe ea in prim-planul atentiei: rareori un personaj literar in carne si oase s-a bucurat de atâta autoritate, strivitoare, in fata criticilor sai… Noul critic demonstreaza pe larg ca impresia de saracire si imputinare a romanului  citit de ceilalti critici vine din neadecvare, ca si când l-ai confunda pe Proust cu Balzac ori chiar cu Zola: „Citit deseori impropriu, in grila unui realism obiectiv ce pune culoare pe obrajii personajelor si semnificatie in faptele lor, „Dimineata pierduta“ si-a pierdut pe drum o buna parte din critica noastra: acea parte inertiala si necritica, preferând sa preia si sa redistribuie etichete, calificative, verdicte literare. Personajul mai «convingator» (Vica Delca) umbrindu-le pe toate celelalte si registrul «suburban», «mahalagesc» utilizat cu o arta incomparabila celei puse in constructia verbala a unor Ivona, Sofia, Margo, Titi Ialomiteanu ori Stefan Mironescu: aceste doua «observatii187 au devenit, printr-o repetare obositoare, clisee care in loc sa reconfigureze romanul, l-au saracit si l-au imputinat“. Reconfigurând locul acestui roman in literatura româna de azi, Daniel Cristea-Enache opereaza o revizuire spectaculoasa in favoarea complexitatii si vizibilitatii unei capodopere. Mi se pare insa ca, obtinându-si independenta si câstigându-si autonomia prin stralucita analiza a criticului, „alde“ Ivona, Sofia, Margo si ceilalti intelectuali din „salonul deschis“ al romanului ies, totusi, cu totii din marsupiul atât de incapator si cald al nemuritoarei Vica fara de care ele, nu-i asa, aproape ca nici n-ar fi putut pentru ca sa existe. De aceea, ma tem ca sustinatorii sau, ma rog, suporterii Vicai Delca se vor razbuna si revizuirea revizuirilor nu va conteni…

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper