Priviri inlauntrul unei taine: scrisul

Un articol de IULIA DELEANU

Preliminarii. Criticul creator

Lucian Raicu, „Dincolo de literatura“. Antologie si comentarii de Carmen Musat. Editura Hasefer, Bucuresti, 2008

Dialogul lui Lucian Raicu cu sine insusi, esenta volumului „Dincolo de literatura“ (Editura Hasefer, 2008), este si un dialog cu sine al celei care a intocmit antologia, criticul literar Carmen Musat. O prima meditatie se refera la tridimensionalitatea lecturii: contextuala; din unghi, inerent, contemporan; sub raport peren. Comentariile conduc, subiacent, spre formularea propriei intelegeri, subscriind la aceea a inaintasului, asupra a ceea ce inseamna sa fii critic literar: interpret al partiturii operei. Exista undeva si o trimitere care o sugereaza: afinitatile (s)elective intre subiect si obiectul cercetat, selectia fiind, indirect, autoportret. Un exemplu. Analizând cartea de referinta a lui Marcel Raymond, „De la Baudelaire la suprarealism“, Lucian Raicu opineaza ca lectura creativa a criticului sporeste viata operei, fara a o considera merit, ci doar fapt in sine. Carmen Musat se opreste asupra acestui doar, aparent modest, dar care pune, ironic, in ecuatie „splendida incredere“ in „puterile criticii“. Este, indirect, inca o identificare cu menirea pe care autorul antologat o acorda criticului. Revenirea asupra unor teme, de fiecare data cu „o nuanta in plus“, este, aparent, „discontinuitate“; in esenta – capacitate a  privirii proaspete asupra aceluiasi text generator de infinite perceptii, care se coaguleaza intr-o subtila, profunda continuitate. Este ceea ce desluseste cercetatoarea in modul de a „face“ critica al lui Lucian Raicu. In sinteza, este vorba de „re-scrierea operei“. Exista o aspiratie a lui Raicu care necesita popasul: „putinta de a trai noi insine in sufletul altcuiva“, nazuinta din totdeauna a interpretului teatral, muzical, literar, modalitate perpetua de recreare a operei. In ce masura râvna aceasta devine realitate? Exista, intr-adevar, putinta mereu mai adânca de intelegere a textului, direct proportionala cu tot mai pronuntata amprenta a personalitatii interpretului asupra partiturii. Dar opera nu se explica, ci numai se rasfrânge in tot atâtea receptari câte lecturi. Fascinatia operei asupra celui care o (re)descopera, mereu altfel, naste mereu alte „adevaruri“, dar nimeni nu poate trai in sufletul altcuiva. Este chiar „legea“ misterului creatiei. Carmen Musat face o necesara caracterizare a naturii textelor selectate: observatii de natura teoretica, rememorari, jurnal de idei, comentarii critice, confesiuni. Nimic mai firesc pentru Raicu decât a considera critica „forma de viata“. La prima vedere – apreciere cu valoare generala. Orice profesiune = vocatie = pasiune este „forma de viata“. Intervine, insa, precizarea comentatoarei: critica – „scriere de sine, straniu palimsest, in care figura criticului prinde contur prin nenumarate suprapuneri de texte“. Definitia depaseste portretul Lucian Raicu, depaseste autoportretul. O legenda midrasica spune ca lumea actuala („textul“ de azi) este a 27-a incercare a Creatorului Divin; mod de a ne face atenti la nevoia de perfectionare, act critic, nevoie comuna Divinitatii si omului, stând la baza oricarei constructii = viata. In sensul superior al cuvântului, critica este creatie. Re-scrierea inseamna aprofundare, reinnoita intelegere, impletire intre eul auctorial si copist, la capatul careia se iveste interpretarea („scrierea de sine“). Actul critic devine sinonim cu actul creator. Valoarea lui nu consta in explicarea operei, ci in demersul de refacere a momentului in care s-a produs starea de gratie generând opera. „Lumea autorului si a criticului se intrepatrund“. Carmen Musat depisteaza specificul tematic si stilistic al scrierilor antologate: focalizarea atentiei asupra câtorva mari autori; relatia biografie-opera; tensiunea ideilor. Cercetatoarea remarca „performanta“ criticului de a transforma operele analizate in „repere ale propriei identitati“, de a gasi acordul intre „fiinta concreta“ si „fiinta de hârtie“ a autorului, interesul lui Raicu pentru metaliteratura. In referirile criticului asupra „vietii literare“ din vremea sa, se disting virtuti de pamfletar. Expresia la care apeleaza este mai apropiata de fabula, autorul fiind constrâns sa evite referirile directe datorita presiunii, cu spectrul coercitiei, exercitate de „canonul oficial“, plin de „false valori“. „Deghizarea estetica“ folosita de critic, consecinta a contextului socio-politic, este, de altfel, un instrument frecvent folosit de scriitori in regimurile totalitare. Eseul se naste prin lectura-investigare a lumii si a sinelui, la capatul careia „atât opera cât si identitatea criticului sunt reinventate“. Literatura  este mod de cunoastere, miracol care evidentiaza „esenta demiurgica a fiintei umane“. Scrie numai cineva care simte nevoia sa-si descopere „viata adevarata“, in afara cuvântului scris existenta umana fiind „inconsistenta“. Ca o continuare a procesului, comentatoarea propune lectorului tema autenticitatii versus artificialitate sau a autenticitatii si artificialitatii in opera.
Sfâsierea – samânta operei
Care sunt cei doi cai, in acceptia lui Raicu, pe care-i mâna criticul? Unul, numit vocatie artistica, filozofica, vrea sa penetreze „secretul vietii“. Celalalt, numit „obiectivitate“, cu puterea „acceptarii cordiale a diversitatii“, analizeaza lamelele unor realitati funciar diferite de a sa. Cum isi defineste obiectul investigatiilor? Opera este un „proces“, o „structura dinamica“, o „jonctiune fasta intre existenta si limbaj“. Sunt, de fapt, trei definitii. Prima si a doua privesc elasticitatea de care are nevoie criticul creator, interesat de ceea ce se afla dincolo de produsul finit. A treia tine de sfera recenzentului de carte, functie constrângatoare, sufocanta pentru Raicu. Autorul vrea sa afle care este terenul propice pentru germenii „scrisului“ si crede ca acesta este socul – revelare a unei inselari; rupere a unuia din nesfârsitele valuri de nazariri considerate, pâna atunci, „adevar“. Dar ce e „adevarul“? Raicu apeleaza la episodul in care autorul biblic descrie modul in care adevarul Divin este adus printre oameni. Calea e ocolita. Exista un intermediar, Moise, care vorbeste bolborosit, de aceea e nevoie de inca un intermediar, Aaron. „Adevarul direct e, poate, neinteles. Se aude in locul sau un fel de s…t bolboroseala“. Comentariul contine, involuntar, o consideratie despre forta emotionala (sfâsierea) mai puternica decât vorbirea si decât fraza articulata. Sfâsierea e samânta operei. Autorul este asimilat de Raicu cu intermediarul al doilea al adevarului Divin; cu Aaron. Pentru a plasticiza drumul de la cautare la descoperire a expresiei artistice proprii, Raicu foloseste parabola: usa anume, care se deschide singura, nesperat, exact in clipa incetarii indelungatului asediu al usilor. „Discursul indragostit“ al criticului are ca obiect câtiva dintre scriitorii mari, care devin „ai sai“, prin re-scriere. Operele lor depasesc „gândirea“, nu din cauza ca acesti autori nu sunt si mari filozofi, ci fiindca sunt nemultumiti de limitele filozofiei. Pentru a privi inlauntrul procesului creator, criticul face trimitere (metaforica) la sugestii vegetale: „partea (sufletului) care scrie nu e niciodata bolnava“. Incercam senzatia de fruct taiat in doua. Suprafata intreaga e opaca. Numai incizia poate scoate la iveala gradul de sanatate. Pentru Thomas Mann, sanatatea echivaleaza cu mediocritatea, boala – cu premisele genialitatii. Lucian Raicu pune semnul egalitatii intre scris si vitalitate, fiindca opera e casa de locuit. Or, o casa buna nu poate fi decât sanatoasa. Opera „tace“, daca nu e luminata (citita) din interior si daca lectorul (criticul) nu are, pe lânga o viziune a literaturii, si o viziune a omului. Este jonctiunea intre estetica si etica, indirect – confesiune lamuritoare a optiunii lui Raicu pentru exil in anii cei mai apasatori ai ceausismului: „Esti liber sa crezi ca nu exista nemurire si inviere, exista, totusi, ceva ce s-ar putea numi demnitate si asta trebuie sa accepti ca exista sau esti liber sa nu accepti s…t dar atunci incetezi a mai fi om“. Demnitatea e un laitmotiv al textelor antologate, având o mare incarcatura emotionala, asa cum reiese dintr-un fragment de proza. Este o lectie de viata invatata la sapte ani. „Se râdea mult, aproape tot timpul, se petrecea. Auzeam cuvântul ostatic s…t In acea incapere se adunau zece ostateci, nelipsind dintre ei tatal meu, pe care-l insoteam s…t, zece oameni retinuti in garantie ca, in timpul noptii, nu se va intâmpla, pe teritoriul judetului nostru, nimic de natura sa tulbure ordinea publica, starea exceptionala, starea de razboi. Daca se intâmpla ceva, cei zece ostateci urmau, chiar in zorii zilei, sa fie impuscati. s…t Era râsul ostatecilor, râsul condamnatilor, era un carnaval dezlantuit care sarbatorea prezentul vietii si intâmpina, cu frenezie si curaj sfidator, moartea. Se râdea!“.
Transformarea musculitei
în licurici
Dupa ce a stabilit cele doua momente care fac posibila existenta operei, producerea (socul) si reproducerea (receptarea lui), Lucian Raicu purcede la analiza mecanismelor care fac din actul critic act creator: modificarea, prin lectura, a operei; redescoperirea ei; constituirea de sine, proces similar cu al romancierului si al poetului. Criticul este incredintat ca esentialitatea, atotputernicia cuvântului nu si-au pierdut vigoarea initiala, mentinându-si prioritatea asupra celorlalte forme umane de exprimare. Daca „la inceput, a fost cuvântul“, taria aceasta se mentine pâna la sfârsit. Mânuitorilor sai, oameni „chinuiti, chinuitori, necrutatori cu ei insisi, in primul rând, si – desigur – cu «realul»“, le-a fost daruit, compensatoriu, acest dar. Lucrurile nu sunt enuntate ca atare, dar sugestia, alga de mare, care cuprinde, probabil, autoportretul criticului, unduieste prin apa, destul de aproape de suprafata spre a fi vazuta cu ochiul liber. Traind viata operei, criticul este capabil sa insufleteasca aceasta lume. Prin schimbul de substante opera-lector se naste interpretarea, palpitul prezentului, fara de care opera s-ar osifica, ar fi obiect de muzeu, natura moarta. Criticul este constructor al unor lumi posibile, lasând deschisa poarta pentru noi regândiri-creatii in fiecare generatie, asigurând perenitatea scrisului cu majuscula. Raportul criticului cu lumea este comparabil cu raportul critic – opera: 1. spectacol; 2. incorporare. In largul lui, insa, se simte citind. Atunci se produce actualizarea unei istorii care face posibil dialogul=practica scrisului. Lectura este punct de pornire al comuniunii cu opera.
Fragmentele de proza antologate scot la iveala aceeasi exigenta care a actionat si in cazul scrierii de critica literara. Numai ca aici Lucian Raicu a dat dovada de mai putina incredere in sine sau de mai mult orgoliu. I s-a parut ca n-ar putea sa se numere printre artistii cei mari si n-a perseverat. Timpul nu i-a ingaduit sa-si confirme sau sa-si infirme justetea ezitarii. Dar atunci când inhibitiile mai sus amintite nu functioneaza, din incredintarea ca e vorba numai de „memorialistica“, paginile incriminate sunt ale unui prozator autentic, creator de atmosfera si personaje viabile, aplecat spre satira, de o tristete incurabila ca toti satiricii, cu un foarte bun simt al proportiei (episodul scufundarii Strumei, despre care copilul afla din lectura de ziar a tatalui, la lumina unei lumânari urât mirositoare, ca uzina electrica a târgului nu functioneaza, intr-o seara cu frig in casa si viscol afara). Exista o forta a acumularilor de substantive, vizibila atunci când crede ca face critica literara (caracterizarile incisive ale feluritelor tipuri de lectura), care indica, de asemenea, „stofa“ de prozator.
„Si a fost seara si a fost dimineata. O zi“. Raicu descifreaza in textul biblic „strategia“ scrisului: memoria (seara) si uitarea (dimineata) din care ramâne ceva, fiindca „uitarea“ nu e completa si ceea ce astepti „bun“ vine atunci când alungi crisparea, abandonându-te fulgerarii ramasitei din memorie. „Mersul inainte“ e relativ; revenirea, mereu, pe alte spirale, duce la tinta. Exista formulate, chiar daca nu explicit, etapele procesului prin care se produce actul critic: familiarizarea excesiva cu opera; formarea unui „strat“ adânc de cunoastere; folosirea unei „substante explozive“ prin care acel strat e facut sa sara in aer. Numitorul comun intre literatura si critica-act creator este transformarea musculitei in licurici. Exista un portret Roland Barthes, portret generic pentru criticul creator: „mi s-a parut ca-l cunosc dintotdeauna s…t ingemanând o infinita delicatete cu decizia si puterea prezentei; timiditatea cu cea mai naturala siguranta de sine; dorinta de a se eclipsa s…t cu autoritatea nesubliniata, dar pe deplin constienta de sine…“. Cine nu l-a cunoscut pe Lucian Raicu „in carne si oase“ si-l poate imagina din aceste rânduri.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper