Prevestiri de ieri in lumea de azi

Un articol de GEORGIANA SÂRBU

Simbolismul animalelor in credintele românesti (I)

Nu stiu câti dintre noi mai cred in prevestirile de moarte care vin prin intermediul unor animale, pasari, obiecte. Va gânditi mai ales la faptul ca spatiul urban contemporan a respins de mult superstitiile vietii rurale. Totusi (nu va mirati!), mai sunt case pe la periferia Bucurestiului in care oamenii asteapta primavara puii de la clocitoarea electrica sau care isi cresc un purcel, fara sa ia in seama strâmbaturile vecinilor cu nasurile fine. Iar câini si pisici, principalii agenti ai prevestirilor, sunt peste tot. Ancheta mea mi-a demonstrat ca orasenii nu ignora semnele, de oriunde ar veni ele.

Se remarca, atât in mediul traditional, cât si in cel modern actual, o restrângere a sensului prevestirilor catre o sfera nefasta, traumatizanta (accidente, boli, nenorociri, moarte…). Potrivit credintelor populare, comportamentul neobisnuit al unui animal, care traieste sau nu pe lânga casa omului, devine semn vestitor.
In cazul animalelor domestice, mesajele, semnele prevestitoare se explica prin relatia deosebita pe care acestea o au cu omul, cu stapânul lor: „Trebuie tinut seama de faptul ca animalul traieste cu omul intr-o relatie la fel de strânsa, bazata pe inconstient, ca aceea mama-copil. Si mama stie adesea ce se intâmpla cu copilul fara a fi in preajma lui. Astfel, animalul nu numai ca simte frica omului (si o exprima prin comportamentul sau), ci simte, ba chiar stie continuturile inconstientului omului de care el, animalul, este legat. E ca si cum el ar fi partas nemijlocit, atât pe baza celor mai fine perceptii, cât si pe baza relatiei inconstiente, la continuturile afective ale omului, fie acestea constiente sau inconstiente“ . Animalele devin astfel membrii unei familii largite si prin simtul lor deosebit, caci „nu poate fi trecut cu vederea ca aici sunt in joc si perceptii subliminale prin intermediul organelor de simt fine ale animalelor“  isi avertizeaza stapânii, transformându-se in adevarate busole, adevarati ghizi ai existentei, aratând unde se ascunde raul sau pericolul, când trebuie sa se fereasca de ceva, când se va intâmpla o catastrofa s.a.m.d. In cadrul anchetei au existat relatari din care pare sa reiasa ca si animalele dispun de insusiri extrasenzoriale.

Nu putem nega faptul ca nimeni nu simte starea psihica a omului mai bine decât animalul care traieste in preajma lui zi de zi. Mai mult decât atât, animalul exprima ceea ce simte: de multe ori poti citi in expresia unui câine sau a unei pisici dispozitia stapânului, a celui caruia ii apartin (expresia unui câine sau a unei pisici este foarte elocventa in ceea ce priveste dispozitia stapânului – daca stapânul e vesel, animalele sunt si ele vioaie, pline de viata).
In functie de mai multi factori, de rolul pe care-l joaca in viata omului, de gradul de utilitate, de fidelitatea aratata stapânului, clasificarile folclorice le-au numit „prietene sau dusmane“ ale omului, „placute sau neplacute lui Dumnezeu“, „curate sau spurcate“ (e vorba aici de codul alimentar si cel sacral: „curate“ sunt animalele care se manânca, iar „spurcate“ sunt cele salbatice, dar si câinele, pisica sau calul; intervine aici si criteriul utilitatii, chiar daca sunt spurcate, unele sunt utile, având un rol foarte important in existenta cotidiana a omului).
CÂINELE
Dintre toate animalele aflate in preajma casei omului, câinele ilustreaza cel mai bine fidelitatea. Intrând in convietuire si alianta cu omul, câinele nu a mostenit de la stramosii sai lupi decât ferocitatea impotriva celor care primejduiau stapânului bunurile sau viata.
„Intotdeauna fidel“ (semper fidelis) – formula cea mai des folosita atunci când se vorbeste de câine, deoarece acesta face parte din acele animale „prietene“ omului, se datoreaza capacitatii sale de a descoperi prezenta raului, prevestindu-l pe om si protejându-l de pericol. Ca prevestitor al duhurilor necurate este infatisat chiar in basmul care-i aduce acest apelativ pozitiv: un strigoi promite unui flacau ca-i da „mare lucru, dar sa vie in cutare loc cu al mai bun prieten al lui“ . Dupa ce fratele si nevasta il tradeaza (in cazul acesteia, strigoiul il admonesteaza pe flacau: „Bine, ma, nu ti-am zis sa vii cu al mai bun prieten al tau? Nevasta nu ti-e prieten!“), un câine care se ia dupa tânar se dovedeste a fi cel mai bun prieten, simtind strigoiul pe care-l latra si nu-l lasa sa se apropie de noul lui stapân. Latratul sau, ca si in basm, este investit in credintele populare, cu functia de-a anunta aparitia maleficului (incarnat de strigoi, duhuri rele) in perimetrul casei si chiar de a alunga aceste intruchipari ale raului: „Când latra cânele a pustiu, trec duhuri rele pe lânga casa“.
Tocmai pentru ca este un prieten al omului, câinele traieste, simte pentru om si il avertizeaza nu numai când hotii sau dusmanii i-au calcat casa, dar il avertizeaza si de iminenta mortii.
In numeroase credinte, urletul sau nocturn, amintind de cel al fratelui sau salbatic, e prevestitor de moarte:
„Când iti urla câinele pe lânga casa, trage a pustietate“;
„Când urla câinii vestesc a moarte“;
„Când trage pe nari (sforaieste) e semn rau, de moarte“;
„Când ti-a tot cânta cânele in ochi, e semn rau“ .
Câinele prevesteste moartea cuiva nu numai atunci când urla, dar si atunci când zgârie pamântul sau sapa gropi lânga casa in care este un bolnav.  Mai mult, chiar daca in gospodaria care adaposteste un bolnav nu sunt câini, se crede ca alti câini, straini casei, vor veni pentru a prevesti moartea: „De cumva familia bolnavului nu are nici un câne, atunci toate aceste semne se fac de câtre alti câni straini, care vin in ograda celui bolnav de la vecini sau chiar si din locuri mai departate (…)“ . Prin simbolul gropii, incercarea câinilor de-a le sapa devine prevestitoare de moarte, deoarece reprezinta o anticipare a unei realitati imediate: inhumarea.
Asupra inzestrarii câinelui cu un simt deosebit al mirosului si al auzului nu exista nici o indoiala, din acestea derivând probabil si atributul sau de animal oracular. Prin urlet si anumite miscari ale corpului („cânele când sta asa cu gura-n jos moare cineva, si când sta-n sus arde, e nenorocire de foc“ ) câinele transmite oamenilor mesaje.
Putem considera „mesajele“ sale ca un revers al medaliei fidelitatii fata de stapân. Dupa ce i-a protejat toata viata casa, acum el stie ca moartea se apropie si da de stire tuturora, urlând ca un lup.
Exista relatari care pot fi considerate argumente in favoarea ideii ca acest animal, multumita perceptiilor sale deosebite, poate prevesti moartea stapânilor. Un om povesteste ca, intorcându-se de la lucru, s-a dus sa doarma in casa tatalui sau (locuia pe acelasi palier cu el), nu s-a putut odihni deloc. Era doar el cu catelul batrânului, care a scheunat tot timpul:
„Intr-o zi m-am intors mai devreme acasa. Cum n-am gasit pe nimeni acasa, mi-am zis sa ma odihnesc si eu putin. Da’ ce-am putut ?! De cum m-am asezat in pat, catelul a inceput sa schelalaie si sa dea târcoale la pat, se urca in pat si ma impingea cu botul. Nu mi-a dat pace deloc. Mai ca nu avea gura sa-mi zica ceva. Toata agitatia asta a lui a durat cam o jumatate de ora, dupa care a venit ginerele meu si mi-a spus ca tata moare, e la spital si deja nu mai vorbeste si nu mai recunoaste pe nimeni. Când am ajuns la spital nu mai vorbea, intr-adevar, dar de recunoscut m-a recunoscut si mi-a strâns mâna. A murit aproape imediat din cauza insuficientei respiratorii. L-am lasat peste noapte la spital si-am vorbit cu doctorii sa nu-i faca autopsie din cauza religiei sera adventistt. De-abia seara mi-am aminte de câine si-am inteles ca el a stiut tot timpul ca tata murea. Tata iubea mult catelul ala, daca era singur totdeauna cu el…“ .
Cum de a simtit catelul ca stapânul lui isi da ultima suflare? Starea de neliniste a animalului este clara, la fel si faptul ca vrea sa-l anunte, sa-i atraga atentia intr-un fel.
Aceasta intâmplare nu este singulara. Ea intareste spusele privind legatura deosebita dintre animale si stapânul lor.  Ele simt mai mult decât omul uneori. Atunci când din diferite motive instinctul omului nu mai functioneaza, animalul prieten devine un vestitor.
Câinele, animalele, in general, simt si când omului ii este frica. Exprima acest lucru prin comportamentul lor. De aici si recomandarea de-a te uita in ochii animalului pentru a-ti invinge frica: „Când ti-e frica de câine si treci pe lânga el, sa te pui in patru labe si sa te uiti cu rautate la el. Sa vezi ce-o ia la fuga si schelalaie. Fac prinsoare ca orice câine o sa se sperie daca-i faci asa, oricât de rau ar fi el“ .
Pentru a intari afirmatiile referitoare la relatia deosebita a câinelui cu stapânul sau, precum si asupra calitatilor sale oraculare, Gerda Barbilian, sotia poetului-matematician Ion Barbu (Dan Barbilian) povesteste ca artistul a iubit foarte mult câinii , carora, dupa moarte le taia un smoc de par de pe frunte, pe care il punea intr-un plic unde insemna date privind durata vietii si firea acelui câine, apoi ii inmormânta sub salcia din curte. Tocmai aceasta salcie la radacina careia se odihnesc câinii a vestit trecerea poetului de pe aceasta lume:
„Moartea iubitului nostru catel Ralf, in decembrie, ne-a lasat adânc intristati. L-am ingropat sub salcia din curte, care era plantata de-abia de cinci ani, si unde am inca multi catei care au urmat lui Ralf. Salcia care s-a prabusit a doua zi dupa inmormântarea lui Dan, in 1961, era asa cum a descris-o el la 24 de ani in poezia «Copacul» (…).
N-a fost atunci nici furtuna, nici vânt, nici ciclon – nimic – salcia s-a aplecat simplu spre pamânt si radacinile groase cât un copac mai tânar s-au ridicat din tarâna’.
Semn ca salcia si-a incheiat vegherea câinilor odata cu moartea stapânului.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper