Predica despre moarte (o dubla traducere)

Un articol de DINU FLAMÂND

La ce-i va fi trebuit lui Vallejo sa aduca, brusc, in discutia tragica, câtiva termeni, ofiliti, din retorica oamenilor: accent proparoxiton, diereza, paragraf, acolada, ba chiar si sufocata notiune „deism“, trasa afara cu un soi de cârlig? Diereza forteaza silabele sa se desparta, ca sa poata fi marcat un efect. Accentul proparoxiton alege antepenultima silaba, pentru a induci, a amâna caracterul de sententa dintr-un enunt. Viata versului depinde de  spatializarea sunetului. Dar ce e viata versului in comparatie cu viata propriu-zisa? Pentru Vallejo e una si aceeasi, intr-o derutanta devalmasie. Corchete este si cârlig, si cheutoare, dar poate fi si gestul larg al unei mâini fraterne, care te ia pe dupa umeri. Ca un cârlig, dar si ca o imbrasisare, dar si ca un atac in escadron i se prezinta brusc lui Vallejo, din toate partile, moartea, in vreme ce el pare preocupat sa râduiasca pe masa, imperturbabil, niste concepte… Iar pentru o clipa ochii au perceput, probabil, o mobila din incapere, care il transpune in atmosfera de templu solomonic. Dupa care, in aceeasi mobila el vede imediat un posibil amvon crestin, de la inaltimea caruia isi va rosti predica. Cum poate fi cineva atât de ubicuu, de alunecos, de instabil si de receptiv la toti stimulii? Fiindca Vallejo este cogitabund, si aurifer, si canibal, si nebun, si cineva care se roaga  cu mirosul lui fizic, deplasându-se – gratie imensului sau instinct de imobilitate – prin interiorul acestei energii care intreaba fara sa astepte raspunsuri…
Totul e spus, din nou, in aceasta „Predica despre moarte“, cu amintirea careia te trezesti, dis-de-dimineata – si e un bun motiv sa incepi sa bei; pentru ca mai târziu sa te izbesti mai degraba de cine stie ce „mobila vandala“, din propria ta odaie,  nu de munchiile propriilor tale intrebari. Iar imediat dupa aceea, te mai intrebi cum de va fi aparut in mintea lui un termen de tâmplarie virtuala, luminos si inexplicabil, in plina revolta a scrisului, itindu-se din torentul celorlaltor cuvinte ce se rostogolesc prin acelasi poem,  in momentul in care marele metis improasca pe hârtie cu acest amestec de dorinta de a se face inteles fara ca insusi el sa fi ajuns sa se inteleaga pe sine?
Furie, revolta, non sens – dar, mai cu seama, dezarmanta intrebare: oare omul trebuie sa moara numai de dragul de a muri? – toate sunt o singura zvârcolire in tarâna lumii,  sunt spasmele unui trup pentru care pâna si ragazul acordat acestor intrebari pare sa fi devenit doar un fel de lux extravagant al durerii  fizice ce s-a spart in cavitatea constiinei de sine, si care incepe sa inunde toate incaperile acelui stomac de bovina suferinda!
Devine pur si simplu imposibil de respirat in acea odaie ce s-a instalat in poemul peruanului, dupa ce poemul insusi va fi incercat sa se instaleze in odaia pariziana a metecului. O smaltata oala de noapte va fi stabilit, din subsidiaritatea patului, secrete relatii de vecinatate cu masivitatea pupitrului. Iar hârtiile presupuse pe acel pupitru de scris sunt privite cu un fel de proiectie ce da inapoi – retragere proparoxitona – spre momentul in care nu existau pe ele cuvinte, si probabil ca asa era mai bine. Ce se imtâmpla cu paragraful care tocmai a fost asternut pe hârtie? Intrebarea isi contine raspunsul: nimic nu poate fi salvat, nici macar prin toate invectivele celui care, eliminat de la intelegerea vietii, se crezuse admis la exercitiul exprimarii. Dar omul nostru e hotarât sa-si apere „prada“, cuvintele de pe hârtie…
Iar pentru ca ai acceptat invitatia si ai intrat in acea odaie strabatuta de spectrul tremurat al unui rece delir, nu te mira ca te vei simti imediat asaltat de la dreapta si de la stânga, de sus si de jos, de zumzetul acestor intrebari ce nu fac decât sa-ti pândeasca anticipat cadavrul. Nu exista mai neagra viziune, in poezia lumii, decât exultanta acestor muste de hoit care, in finalul acestui poem, incep sa infesteze deja gândurile, asteptând, predestinate, si predarea trupului spiritual din care inmugurisera semnele neputincioasei revolte.

Predica despre moarte
Iar, la urma urmei, daca e sa trecem apoi spre domeniul mortii,
ce asalteaza ca escadronul, dar intâi te agata,
paragraf si cheie, mâna lunga si diereza,
ce-i de facut cu pupitrul asirian? cu amvonul crestin,
cu bâtâitul intens al vandalei mobile
si, la fel, la ce buna aceasta retragere antepenultima?

Oare e numai cât sa poti tu crapa,
mâine, teapan, cu un soi de mândrie falica,
cu diabetul tau si cu oala ta de noapte smaltata,
cu un chip geometric, ca orice defunct,
ca ai tu nevoie de predici si de migdale,
si-ti trebuiesc gramezi de cartofi pâna-n pod
si râvnesti spectrul acestui fluviu ce sticleste de aur
in care arde pretul zapezii?
Oare numai pentru atâta murim noi atât
de mult? Numai de dragul de a muri
tinem, clipa de clipa, noi sa murim?
Si ce se imtâmpla cu paragraful pe care il scriu?
Si cum ramâne cu deistul cârlig de care eu ma agat?
Dar escadronul sub navala caruia mi-a cazuit coiful?
Dar cheia ce se potriveste la toate usile?
Dar aceasta diereza justitiara, mâna,
cartoful meu si carnea mea si contradictia-mi din asternut?

Nebunul de mine, lupul de mine, mielul
de mine, inteleptul si super calul de mine!
Pupitre, da, pe tot timpul vietii; si, de asemeni,
câte un amvon,  pe tot timpul mortii!
Predica a barbariei: aceste hârtii;
regtragere proparoxitona: aceasta piele a mea.

Astfel, cogitabund, aurifer, bratos de atâtea brate
imi voi apara prada in doua distincte moduri,
si cu vocea dar si din laringe,
si cu mirosul meu fizic cu care ma rog
si cu instinctul de imobilitate cu care ma deplasez,
am sa fiu mândru cât timp voi trai – pot s-o spun;
dar se va mândri pe mine si muscaraia,
intrucât, la mijloc, ma aflu eu, iar la dreapta,
tot eu, iar la stânga, tot eu, asisderea.
César Vallejo
Paris, 8 decembrie, 1937

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper