O nunta fara soacre

Un articol de N. GEORGESCU

Va mai amintiti de „Nunta in codru“ a lui Eminescu? In 1884, imediat dupa aparitia editiei princeps, colonelul Ioan Alecsandri, diplomat, fratele poetului, ii scria lui Titu Maiorescu sa-si arate admiratia fata de volum si evoca, intre altele momentul citirii poemului „Calin“ in cenaclul „Junimii“, zice el,: „sunt acum vreo zece ani“. Poemul a fost publicat in noiembrie 1876 (dupa ce fusese citit in public prin 1874 -1875, ca sa iasa munaratoarea temporala a colonelului). Si Mite Kremnitz aminteste ca Eminescu a citit acest poem dupa o cina, in casa la ea. Insistam, pentru ca iata ce mai spune colonelul despre versurile din finalul poemului: „au fost recitite de autor nu mai stiu de câte ori.“ Eminescu isi citea asadar, de mai multe ori poeziile, ori anumite pasaje din poeziile mai lungi. Motivatia ar putea fi simpla: asistentei ii placea textul ori autorul cum si-l citeste. De ce, insa, poemul nu a fost publicat intre 1874 -1876, când era citit de atâtea ori in cenaclu?
Cred ca este mai degraba o chestiune de interpretare a textului, de accente in recitare, de sensuri pe care numai autorul le subliniaza, si ma bazez exact pe text – care contine câteva zone de neclaritate pe care editiile succesive ale poeziilor lui Eminescu incearca sa le netezeasca. Iar noi trecem pe lânga ele fara a sesiza nepotrivirile, parca fermecati de cuvinte, de imagini, de idei. Iata, de pilda, portretul Craiului din „Calin“ in prima aparitie: „O tu crai cu barba ‘n noduri ca si câltii când nu-i perii, / Tu in cap nu ai graunte, numai pleava si pusderii,/ Bine-ti pare sa fii singur, crai batrân fara de minti,/ Sa oftezi dup’a ta fata cu ciubucul intre dinti?/ Sa te primbli, si sa numeri scânduri albe in cerdac?/ Mult bogat ai fost odata, mult ramas-ai tu sarac, / Alungat-o ai pe dânsa, departe de parinti / In coliba impistrita ea sa nasc’un pui de print./ In zadar, ca s’o mai cate tu trimiti in lume crainic / Nimeni n’a afla locasul, unde ea s’ascunde tainic.“ Las deoparte faptul ca poetul spune „departe de parinti“, deci presupune parintii fetei, tatal si mama. Iata, insa, portretul craiului in final: „El pe capu-i poarta mitra si-i cu barba peptanata, / Tapan, drept, cu skiptru ‘n mâna sade ‘n perine de puf / Si cu crengi il apar pagii de muscute si zaduf.“ Observati, insa, ca n-am dat primul vers din aceasta descriere simetrica. Acest vers ne pune in mare incurcatura, caci zice asa: „Iata craiul socru mare rezimat in jilt cu spata.“
Cum sa fie socru mare, când este tatal fetei? Ar fi trebuit: Iata craiul socru mic (pentru ritm: iata craiul socru micu, unde -u final se citeste). Pe de alta parte, daca este cu adevarat socru mare, inseamna ca este tatal lui Calin. Nunta este in codru, nu in palatul fetei, unde urcase Calin ca Sburator pe stânci. Are, apoi, mitra pe cap, skiptru in mâna, sta rezimat in jilt: este un adevarat imparat. Insusi colonelul Ioan Alecsandri ne spune ca pasajul a fost inteles, la recitarea de catre poet, ca „O nunta imparateasca“.
Si iata o observatie de punctuatie care ne atrage atentia. In editiile noastre actuale avem asa: „Caci din patru parti a lumii imparati si-mparatese / Au venit ca sa serbeze nunta gingasei mirese.“ In „Convorbiri literare“, insa, este asa: „Caci din patru parti a lumii imparati, si imparatese, / Au venit ca sa serbeze…“ In textul original, din „Convorbiri“, nu este vorba de perechi: imparati si imparatese, imparati cu imparatesele lor. Aceasta virgula inainte de si, repetata la final de vers, inseamna ca au venit imparati din toate partile si imparatese din toate partile, sa ziem imparatul de Cluj si imparateasa de Braila. In fond, si Muma padurii este o imparateasa – dar nu are pereche, nu exista un „tatal padurii“. Aceasta virgula ne atrage atentia asupra celorlalte personaje mitice care vin la nunta. Intr-adevar, cum stau alaturi fara sa se certe fetii frumosi cu par de aur si zmeii cu solzii de otele?!
Este o lume a contrariilor inca neimperecheate, neantagonice. Dar cum sa intelegem pasajul cu nunul mare care este soarele si nuna mare care este luna?! Pot sa cunune soarele si luna, când lor insile li se interzice nunta pentru ca sunt frate si sora?! Inca o data deducem ca perechile nu sunt insa organizate, aranjate in cupluri, nu au constiintadublului ontologic. Abia aceasta nunta din codru le ordoneaza, pentru ca este nunta muntilor, este prima nunta din cosmos, nunta primordiala.
Am anticipat concluzia, dar sa privim, in continuare, aranjamentul acestei mese mari intinse in poiana: „Socru roaga’n capul mesei sa pofteasca sa se puna / Nunul mare, mândrul soare, si pe nuna, mândra luna / Si s’asaza toti la masa, cum li-s anii, cum li-i rangul.“ Care este, aici, aranjamentul, ordinea pe vârste si ani? Stau nunii, soarele si luna, alaturi in capul mesei? Dar… capul mesei este cap pentru doi? Dar craiul unde sta? Noua ni se suprapun imaginile, ne apare in minte fluturul din nunta gâzelor care este tras in cojita de aluna, care se misca asadar. In realitate, socrul mare este nemiscat de la inceput, sta in jilt cu spata, are skiptru, paji: este imparatul asezat in tron. Nu este posibil ca el sa ocupe alt loc la o masa mare intinsa – decât capul mesei. Urmeaza ca trebuie sa recitim textul – si intr-adevar jocul apostrofurilor ne-a scapat pâna acum. Vedeti: el e cu skiptru ‘n mâna (apostrof larg, cu spatiu: se accentueaza skiptru) sade ‘n perine de puf (la fel: se accentueaza sade, cu sensul este bine asezat, tapan etc). Dar apoi: roaga’n capul mesei, apostroful este strâns, nu mai e pauza, se citeste expresia legat si se accentueaza capul mesei. Cu alte cuvinte: nu roaga sa se puna in capul mesei soarele si luna, ci roaga din capul mesei sa pofteasca, sa se puna, sa se aseze, mesenii: soarele la dreapta lui – sa zicem, luna la stânga, iar apoi ceilalti, pe ani si ranguri. Acest apostrof strâns are sens si trebuie pastrat si inteles in mod dialectic, in sistem cu apostroful larg. Vedeti cum curge fraza: roaga sa se puna nunul mare,(…) si pe nuna. Nu este acelasi regim: sa se puna nunul si nuna, articulat, sau roaga pe nun si pe nuna, cu regimul prepozitiei. Imi pare rau pentru editorii lui Eminescu, dar, iarasi netezesc textul scotând iarasi virgula: Sa pofteasca sa se puna / Nunul mare, mândrul soare si pe nuna, mândra luna. Regimul verbului trebuie pastrat, si aici este acesta: pe nuna dicteaza. Verbul regent este roaga, pentru ca nu se poate zice: sa pofteasca sa se puna pe nuna, ci nuna. Urmeaza ca sa pofteasca sa se puna este expresie cu sensul sa se aseze. Socrul mare repeta, oarecum, din capul mesei: „Hai, poftiti de va puneti.“
Toate aceste nuante ale textului se gasesc in punctuatia originara a poemului, dar sunt sterse de editarile succesive. Dl profesor Adrian Voica, ilustrul eminescolog iesean, imi spune (comentam mult pasaje obscure) ca nu se poate, trebuie sa fie o greseala a lui Eminescu, o atractie de la nunul mare catre socrul mare, ori ca acesta e „mare“ pentru ca este important etc. Aceleasi argumente mi le aduce D-na profesoara Lina Codreanu, atragându-mi atentia, in plus, ca „greseala“ lui Eminescu a fost sesizata si ca dânsa chiar le explica elevilor nepotrivirea. Refuz sa accept. Un martor al lecturii poemului ne spune ca asistenta l-a rugat pe autor sa reia pasajul „nu mai stiu de câte ori“. Cum sa fi gresit din neatentie autorul de tot atâtea ori?. In Junimea erau oameni cu carte intre care Lambrior, un filolog stralucit, Vasile Burla, clasicist, Vasile Pogor: fata de o asemenea asistenta nu gresesti – ori, daca ai gresit, revii cu scuzele de rigoare. Tot colonelul Alecsandri: „Acea intrunire a fost ilustrata (…) si prin demonstratiile mele cam zgomotoase in favoarea acelei poezii.“ Au fost, deci, discutii, dezbateri – chiar zgomotoase: iata adevarul, iata de ce n-a fost publicat poemul prin 1874 -1875, când s-a citit. Pentru aceeasi perioada (anul 1876 când a fost publicat poemul) avem marturia lui Nicu Gane: el impreuna cu Eminescu si Ion Creanga mergeau saptamânal la tipografia „Convorbirilor“ sa urmareasca textele, sa corecteze. Avem o marturie indirecta ca Eminescu era extrem de exigent cu tiparirea poeziilor sale la Iasi: Nicolae Iorga semnaleraza o greseala de tipar la „Melancolie“ (acelasi an, 1876), si independent de el semnaleaza aceeasi greseala de tipar in acelasi loc Mihail Dragomirescu, apoi Gr. Scorpan (e vorba de spâlpi in loc de stâlpi): ei bine, exemplarul din Biblioteca Academiei Române nu are aceasta greseala, aici citim corect : stâlpi – ceea ce inseamna nu ca s-au inselat trei editori ai lui Eminescu, ci ca exista si exemplare cu greseala respectiva. Pai… asta inseamna ca cineva a sesizat, a oprit procesul de tiparire, a corectat – si a dat drumul mai departe masnii, rezultând exemplare cu greseala respectiva si exemplare corectate. (Pe unde am avut ocazia, prin biblioteci, am verificat – dar n-am gasit, inca, volumul cu greseala)…
Nu pot accepta, aici, neatentia autorului. Jocul virgulelor si al apostrofurilor, adica basorelieful textului, este sters de editorii succesivi pentru a simplifica, pentru a pastra textul in basm, in poveste. Mai degraba ne e greu noua sa acceptam ca Eminescu trece dincolo de pastel, poveste etc. – discutând nunta din punct de vedere metafizic. Caci tatal lui Calin-Sburatorul nu poate fi altcineva decât Demiurg iar acesta nu are sotie. Codrul, pe de alta parte, este categoria filosofica grfeceasca hylé, cu sensul materie, natura. In Calin (file din poveste) se anunta prima asezare in cupluri a cosmosului, Demiurg intemeiaza in lume nunta ca idee, de la astre pâna la gâze. Prezenta Sa in capul mesei, intre soare si luna, le intrerupe (interzice) unirea, ca in traditia populara. Unde mai este aceasta traditie daca cei doi astri sunt nuni adevarati, deci uniti prin nunta ei insisi?
Dar… unde este apostroful in scrierea limbii române? Povesti sunt toate in lumea asta…

Un comentariu pentru “O nunta fara soacre”

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper