O noua carte de Eugen Simion. Fragmente critice, VI

Ne revizuim, ne revizuim…
Public volumul al VI-lea din seria „Fragmentelor critice“ inceputa in 1998. Ca si cele precedente, cartea de fata este un jurnal critic si, in egala masura, un jurnal public. Cel dintâi este ceea ce trebuie sa fie opera unui critic literar: insemnari despre carti si autori, portrete si scene din viata literara, polemici literare si, din loc in loc, mici note subiective pe teme teoretice, cum ar fi, de pilda, statutul actual al romanului. Jurnalul public nu se indeparteaza prea mult de aceasta sfera de preocupari, fatal repetabile in activitatea unui critic literar, dar imbratiseaza si subiecte legate mai mult de anxietatile si moravurile societatii românesti in faza acestei interminabile, zgomotoase si, in fapt, deprimante tranzitii… Oricât de mult as apara eu ideea autonomiei esteticului, constat ca, scriind despre literatura, nu pot ramâne tot timpul „autonomist“. Politicul se insinueaza peste tot si politica devine din ce in ce mai mult, in vremuri de schimbare, o dimensiune dominanta in societatea româneasca. Nu stiu daca ea reprezinta destinul omului modern, cum a zis cine a zis, dar in mod cert tine sa acapareze toate domeniile (inclusiv acelea ale spiritului) si sa ne preseze din toate partile.
Observ, dar, recitindu-mi articolele scrise in ultimii ani, ca n-am putut evita unele subiecte de interes general pentru societatea noasta, cum ar fi lustratia, limitele compromisului, procesul comunismului, cultura omului politic sau relatia dintre cultura si politica. N-am renuntat, trebuie sa spun, la ideea lui Heliade Radulescu – si anume ca „literatura este politica noastra cea mai buna“ (idee pe care am relansat-o in 1990 si mi-a adus atâtea ponoase – dar n-am putut si nu pot, in continuare, sa fac abstractie de ceea ce se intâmpla in jurul meu: o politizare masiva a lumii românesti, o eliminare progresiva a discursului identitar din ceea ce am putea numi discursul public, in fine, o contestare insistenta a miturilor nationale si chiar a spiritului national pe motiv ca toate acestea au incurajat, in trecut, izolarea noastra intelectuala si reprezinta, azi, o piedica in calea europenizarii (mondializarii) noastre…
O teza care revine des in discursul critic de azi este aceea a revizuirii literaturii. Teza, cum stie toata lumea, lovinesciana, tema inevitabila, in fapt, in exercitiul critic. Cine stie sa citeasca bine si sa judece drept revizuieste in chip fatal ceva: o opinie minimalizanta despre opera literara, o lauda nemeritata, o interpretare falsa a simbolurilor din interiorul textului. Criticul autentic are totdeauna de indreptat ceva când se apuca sa scrie despre un roman aparut cu o jumatate de secol in urma sau despre un poem din epoca romantismului. Are de revizuit ceva chiar si atunci când nu schimba judecata de valoare. Schimba, de pilda, calea de acces spre inima operei literare (metoda de interpretare), cauta simboluri noi in subsolurile textului. Vede mai bine (distanta il poate ajuta), poate gândi mai aproape de adevarul estetic. Nu trebuie, asadar, prea multa filosofie si nici o inflamare perpetua a spiritului moral pentru a accepta ideea ca orice generatie stabileste, in marginile adevarului – cum ar zice Maiorescu – scara ei de valori in literatura. O revizuire, dar, estetica, necesara, esentiala, inevitabila…
Mai este insa si revizuirea morala despre care incerc sa vorbesc in paginile ce urmeaza. O revizuire – si ea – inevitabila in epoca post-totalitara. Si, in genere, dupa o mare trauma a istoriei. Inutil de a dovedi de ce. Numai ca aceasta operatie necesara s-a transformat, dupa decembrie 1989, in altceva ce nu mai are de-a face cu spiritul critic. A devenit un exercitiu la indemâna publicistilor care isi varsa saptamânal fierea prin gazete si contesta de-a valma pe marii scriitori, sperând astfel sa le ia locul. Ei pot sustine orice, de la moartea miturilor nationale la intoarcerea feudalismului. Un fenomen pe care cultura româna l-a cunoscut si altadat, de pilda dupa 1945. S-a schimbat doar „tachisma“, vorba lui I.L. Caragiale. Tachisma revizionista care, la paralela noastra morala, este o aglomerare impudica de resentimente, frustratii, uri abisale si, pe dedesubtul lor, o mediocritate compacta si razbunatoare.
Asadar: ne revizuim, ne revizuim, pâna la apusul istoriei…

23 nov. 2009

(Eugen Simion, prefata volumului „Fragmente critice“, vol. VI: „Ne revizuim, ne revizuim…“, Fundatia Nationala pentru Stiinta si Arta)

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper